În pofida restricţiilor tot mai severe impuse de evoluţia dramatică a pandemiei de coronavirus, Biblioteca Academiei Române l-a comemorat, în zilele de 12 şi 13 octombrie 2021, pe Ioan Bianu, de la a cărui naştere s-au împlinit 165 de ani. Dacă cineva merita omagiat în impresionantul amfiteatru Ion Heliade-Rădulescu al BAR, acesta era, fără îndoială, Ioan Bianu, omul care a ridicat piatră cu piatră această instituţie transformând-o dintr-un fel de depozit nefuncţional, în care cărţile păstrate în lăzi, în spaţii inadecvate, într-o bibliotecă modernă, perfect funcţională, cu săli de lectură, cataloage moderne, beneficiară a legii depozitului legal, posesoare a unui uriaş tezaur al spiritualităţii româneşti.
Ioan Bianu a condus destinele Bibliotecii Academiei Române între 1879 (când a fost angajat bibliotecar arhivar) şi 1935 (anul morţii sale). Mai bine de jumătate de secol, dar nu oarecare, ci exact aceea în care România s-a transformat într-un stat european modern, aflat în continuu dialog şi sincronizat cu cerinţele timpului său. Este suficient să aruncăm o privire prin corespondenţa lui Ioan Bianu (expusă în expoziţia memorială vernisată în 12 octombrie, în prezenţa preşedintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop) pentru a înţelege ce a reprezentat ca întindere în timp şi ca importanţă personalitatea celui mai longeviv director din istoria Bibliotecii Academiei Române. Sunt acolo expuse epistole şi înscrisuri adresate „bibliotecarului” scrise de mâinile unor personalităţi fără de care cultura şi civilizaţia românească nici nu pot fi imaginate: Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Costache Negruzzi, Titu Maiorescu, Ioan Bogdan, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Vasile Pârvan, Anghel Saligny, Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga. Oameni din vârste diferite ale culturii şi civilizaţiei româneşti dar care toţi, dincolo de inerentele animozităţi care puteau să apară între ei, au manifestat un sincer respect şi o mare admiraţie pentru munca atât de eficientă şi vizibilă, spiritul novator şi hărnicia lui Ioan Bianu. De altfel, Nicolae Iorga, a cărui fire năvalnică l-a pus de multe ori în situaţii delicate cu oamenii din imediata sa apropiere, i se adresa lui Ioan Bianu cu afectuoasă grijă, în formule precum „Scumpe Bianu” sau „Iubite prietene”. Şi tot Nicolae Iorga, într-un moment de nostalgică evocare a anilor săi de studiu în sălile de lectură ale Bibliotecii Academiei, a schiţat un foarte sugestiv portret al directorului instituţiei. Este suficient să priveşti o singură fotografie a eternului director pentru ca acest portret să se umple de viaţă. Scrie Nicolae Iorga: „Lucram de zor prin odăiţa cu puţini cetitori, încălzită de ameţeai, cu serviciul cum se putea, dar cu temuta autoritate a d-lui Ion (sic!) Bianu, şeful care apărea cu ochii de pisică pânditoare, dârz în păr, subţire în mustăţi, ca să prindă cea mai mică abatere a funcţionarului sau a cititorului […]”. Şi tot Nicolae Iorga, în chip de omagiu adus directorului istoric al Bibliotecii Academiei Române: „Acolo, la Academie, un om şi-a închis viaţa pentru a da o operă recunoscătorilor şi nerecunoscătorilor. A intrat tânăr având tot ce poate da cultura…, a intrat lăsând în prag orice vanitate, orice preocupare de sine, ferindu-se de intriga curentă, opunându-se lăcomiilor înteţite, a făcut ca azi să putem lucra cu toţii, în linişte, în ordine, ca în orice ţară civilizată”.
În cea de-a doua zi de evocare a memoriei lui Ioan Bianu a fost organizat un simpozion, onorat de prezenţa vicepreşedintelui Academiei Române, acad. Răzvan Theodorescu. În cadrul acestuia, actualul director general al Bibliotecii, Nicolae Şt. Noica, membru de onoare al Academiei, a făcut o intersantă paralelă între Ioan Bianu şi Anghel Saligny, din perspectiva vocaţiei de constructori şi organizatori a celor doi. Anghel Saligny este, aşa cum toată lumea ştie, constructorul podului de la Cernavodă, iar Ioan Bianu este marele ctitor al instituţiei moderne numite Biblioteca Academiei Române. El însuşi inginer constructor de profesie, domnul Nicolae Şt. Noica nu putea să nu fie atras de o oarecare dimensiune tehnică şi pragmatică a gândirii celor două mari personalităţi. Dincolo de aceasta, însă, Anghel Saligny a fost el însuşi preşedinte al Academiei Române între anii 1907 şi 1910, perioadă în care a elaborat Regulamentul pentru serviciile Academiei Române şi Regulamentul fondului de pensii, şi l-a numit pe Ioan Bianu în funcţia de director administrativ al Academiei.
La vernisarea expoziţiei şi la simpozion personalitatea lui Ioan Bianu a fost evocată de acad. Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, acad. Răzvan Theodorescu, vicepreşedinte al Academiei, prof. ing. Nicolae Şt. Noica, membru de onoare al Academiei, d-na Gabriela Dumitrescu, director al Serviciului Manuscrise – Carte rară, d-na Daniela Stanciu, director al Serviciului de catalogare periodice şi domnul Viorel Petac, director al Cabinetului numismatic.
În lunga sa viaţă, Ioan Bianu a fost profesor universitar, autor al unor cărţi fundamentale de istorie a literaturii române şi de istorie a limbii române, iniţiator al uriaşului proiect Bibliografia românească veche, cel care a adus Biblioteca Academiei la nivelul marilor biblioteci ale lumii, directorul administrativ al Academiei Române, Preşedintele Academiei şi parlamentar. Cu toate acestea, până la sfârşitul vieţii, cărţile sale de vizită erau inscripţionate cu o modestie „franciscană”:
Bibliotecarul Academiei
Ioan Bianu.