Era încă pe la început de secol XX. Lumea, ca întotdeauna, fierbea supărată în cazanul ei uriaș, căutând un bun prilej pentru moarte.
Lișca își flutura prin grădina casei din Brăila și printre copacii livezii din Viișoara, ultimele rochii de copilă. Era încă un mic trandafir roșu, sălbatic, înveselind verdele frunzelor ce se întindeau spre lume, fără vreo neliniște.
Horbota înspumat-argintie a rochițelor ei râdea spre trecători în timp ce alerga pe cheiuri în așteptarea vaporului ce i-l aducea întotdeauna acasă pe taică-său, Cyril.
În timp ce Rada – doica ei, sora lui Iliaș – îi împletea Lișcăi cozile, Haralambie își trăia adolescența la Piter.
Printre zăpezi înalte până la cer, palate de un lux orbitor, hoți de cai și țărani fugari din iobăgie porecliți cu toții „Ivan, fără de nume” pentru că își ascundeau numele de familie devenind, mulți dintre ei, cerșetori sau huligani organizați în bande ce jefuiau orașul fără să stea prea mult pe gânduri.
Haralambie locuia într-o casă prin Piața Sennaia. Trecea pe acolo însă mai mult ca să doarmă. În rest, bătea orașul toată ziua în lung și în lat. Voia să vadă, să cunoască, să știe și să înțeleagă tot.
Era prin anul în care histrionicul Vladimir (Maiakovski) o cunoaște pe Lilia Brik, nevasta editorului său, și începe cu ea o relație ce va dura vreo 13 ani. Timp în care Lilia rămâne soția oficială a lui Osip, editorul lui Vladimir.
Cei doi băieți, unul mai tânăr, celălalt mai matur, se întâlnesc în curtea Școlii Militare de automobile unde Vladimir lucra ca proiectant iar Haralambie avea un amic elev pe care îl vizita uneori.
Între ei se leagă o prietenie care urmează să dureze până în 1930, la moartea lui Vladimir, când Veronica – iubita de atunci a lui Vladimir – îl va găsi împușcat în inimă, întins pe podeaua casei.
Vremuri tulburi. Omenirea și vremurile ei întotdeauna tulburi.
Istoria, cea care multora le-a tăiat rânjind capetele. Și o va face în continuare până la sfârșitul lumii, mereu.
Părinții lui Haralambie veneau dintr-o lume aristocrată veche. O lume în care trecutul dicta viitorul. Bunica lui, prințesa Natașa, se născuse pe o moșie pe care însăși Marea Ekaterina i-o lăsase moștenire familiei maică-si prin 1790 și ceva.
Bunicul său făcea parte dintr-un regiment de gardă, precum taică-su, bunicu-său și străbunicu-său, desigur. În slujba țarului. Alb pentru totdeauna.
O întâlnise pe soția lui – bunica lui Haralambie de peste ani – la unul din balurile ce revărsau în ochii lumii tinere fete care își făceau debutul în societate.
După ce pe ai lui și i-a pierdut prin lume – o poveste cu care autorul își va trata cititorul curios cu altă ocazie, alături de o chisea cu dulceață de cireșe amare și un pahar aburit cu apă rece – tânărul Haralambie rămâne singur, legat de Rusia și plin de un idealism feroce pe care timpul nu va reuși să i-l ucidă.
Își iubește țara așa cum numai la prima tinerețe și-o iubesc oamenii. Păcat că oamenii se maturizează și apoi se acresc, iar iubirea lor de țară devine oțet, scandal sau apă chioară. Depinde de temperament.
Haralambie preferă să trăiască sub un nume nou, într-un mediu populat cu negustori de mâna a doua, cu mantale lungi și samovare burtoase strălucind pe mese. Cu băi populare frecventate în fiecare sâmbătă. Cu biserici aromate cu tămâie, icoane negre de timp și femei cu basmale pe cap ce loveau, îngenuncheate, dalele cu fruntea, într-un extaz mistic ce înfiora până și modelele colorate și ciucurii basmalelor lor.
Haralambie intră prin toate lumile Piterului.
Lumea conțopiștilor săraci și mereu înfometați. Lumea străzilor pe care se aud cizmele cu scârț grăbindu-se către muncile zilei.
Lumea micilor prăvălii și birouri cu zgomot de abace decupat larg în auz.
Lumea saloanele domnișoarelor dând ochii peste cap și recitând poezii lucrate de ele, atât de proaste cum numai autoarea acestei lucrări mai poate găsi pe rețelele sociale în timpul său cel atât de îndepărtat de al lui Haralambie, mai ales printre autorii tineri care, natural, ar trebui să fie rebeli, plini de cuvinte inspirate și de talent. Ha! Doriți totuși puțină dulceață de cireșe amare?
Piterul teatrelor și al noii cinematografii. Cu Vladimir (Maiakovski) și Lilia (Brik) jucând în primele filme mute.
Lumea grădinii de vară Aquarium, cu teatrul ei și grădina publică. Cu Șaliapin cântând pe scena teatrului.
Lumea unui oraș care își schimba numele după cum bătea vântul politicii, spulberându-i zăpezile argintii: Petrograd, Veneția Nordică, Leipzig cel Roșu (la începutul secolului XX, Piterul era renumit pentru calitatea înaltă a tipăriturilor sale, de aici comparația cu Leipzig, capitala cărții europene din acel timp), Leningrad – odată cu moartea lui Lenin – sau Petropol așa cum apare în poeziile lui Lomonosov.
Lumea cântăreților la balalaică. A acordeoanelor tânguindu-se în aburi de vodcă.
Lumea studenților plini de entuziasm juvenil, trăind din pachetele trimise de părinți și din cele câteva ruble pe care cu greu le obțineau predând lecții particulare.
Toate lumile Piterului și mai apoi ale Moscovei, unde va pleca împreună cu Vladimir. Pe toate Haralambie le cunoaște și, mai presus de orice, le înțelege.
Haralambie era fără capăt și căpătâi. Avea o tinerețe ce părea pentru totdeauna. Brațe puternice și o inteligență peste medie. Citea cu sete, iubea prietenia și aerul tare al iernii. Femeile nu îi spuneau prea multe. Le avea pe grabă și apoi trecea mai departe.
Uneori se oprea în mijlocul străzii de parcă i-ar fi fost dor de cineva de departe. Nu știa de cine, dar știa că într-o zi o va găsi. Lișca, trandafirul Brăilei, creștea pentru el și doar pentru el.
Destinul mustăcea zâmbind odată cu autoarea, privindu-i pe amândoi în locuri atât de diferite. Își trăiau viețile ca să ajungă unul la celălalt.
Când se simțea singur, Haralambie își amintea povestea bunicului său, despre cum taică-su a fost prins de o furtună de zăpadă în stepele siberiene, alături de călăreții lui cazaci. S-au așezat toți în cerc și s-au încălzit de la răsuflarea cailor. Haralambie își amintea povestea și se simțea unul dintre ei. Frigul singurătății dispărea. Viața își urma cursul nestingherită.
Mergea uneori la Câinele vagabond, un cabaret renumit prin scandalurile sale trecute. Pe vremuri, acolo era locul de întâlnire a boemei artistice. Profanii, cei care nu făceau parte din tagma artiștilor, erau numiți „farmaciști” și puși să plătească o taxă la intrare. Sudeikin a pictat pereții, Kuzmin cel argintiu a interpretat acolo din uverturile sale. Futuriștii s-au bătut în cuvinte și și-au aruncat unii altora scaune în cap.
Mai trecea și pe la Kiub, Donon sau Medved. Restaurante mai prezentabile și în vogă. O făcea însă rar. I se părea timp pierdut și, dat fiind numele schimbat, ai lui fugiți și apoi dispăruți, timpurile în schimbare, era mai bine să nu se arate în grupuri mari de oameni. Umbla peste tot, nu aparținea însă niciunei lumi.
Îi plăceau portocalele. Cu 50 de copeici își cumpăra o duzină. Se dădea în vânt după mâncărurile vechi, cu care îl obișnuiseră ai lui: borșul rusesc de zi cu zi, grătarele georgiene, pilavul dulce cu pepene galben. Pe masă, Olenka, bătrâna lui servitoare care nu reușise să fugă împreună cu ai lui, îi așeza mereu înainte cvas, mied, sau sbiten cald. De asemenea și diferite lichioruri de casă făcute de ea însăși.
Îi plăcea în Piter mirosul de pește prăjit. Ca mai toată lumea, îl considera un fel de amprentă a portului de pe Neva. Peștele alb de Ladoga, cel de Gatchina și sturionul de Neva erau preferații lui.
Prăvăliile și atelierele pe care le avea, cumpărate din banii rămași de la ai lui, îi ofereau o sursă de venit cât de cât bună. Igor, contabilul și bancherul său, avea grijă de ele, stăpânindu-le în numele său. Îi înainta lunar, fără știrea nimănui, o sumă de ruble consistentă și îndestulătoare.
Își permitea să facă excese uneori și să trăiască liber. Încă. Bineînțeles că Destinul și autoarea își trăgeau cu ochiul unul altuia, privindu-l cum trecea fluierând fără griji pe malul Nevei începutului de secol XX. În buzunar avea mereu o portocală uriașă.
Se oprea, uneori, brusc în mijlocul străzii, încercând să își aducă aminte de cea pe care nu o cunoscuse încă.
LIȘCA LA CINEMATOGRAF
Lișca înainta spre primăvară. Cel mai mult îi plăcea în București să alunece printre umbrele serii. Pe Elisabeta, reclamele luminoase și panourile pictate ale cinematografelor își tremurau culorile doar pentru ea.
Bucureștiul era asediat de actori sepia sau alb-negru, care se mișcau tăcuți prin buchetul uriaș de cinematografe apărute.
Cinema Elitta din Pasajul Român. Pe Sărindar, Sala Blériot. Pe Academiei, la parterul hotelului Bristol, Cinema Volta-Bristol. Un alt Volta dar Volta-Doamnei pe Doamnei, desigur.
Cinematograful lui Mitică Georgescu, Appolo, unde Lișca văzuse prin una din toamnele trecute, când tocmai venise de la Brăila la București, Amor fatal al lui Brezeanu. La Sala Eforie, Cinema Gaumont Palace.
Trianon, Oser, Bulevard, Teatrul Alhambra, Regal, Lumina, Victoria.
Știa toate cinematografele.
De când văzuse împreună cu Iliaș, la Alhambra, Voyage dans la lune al lui Georges Méliès, lumea aceea a filmelor devenise a doua ei casă.
Pentru adolescenta firavă – plecată în lume din Brăila, singură, orfană, cu avere măricică și cu un servitor care îi era umbră și sprijin pentru că tatăl ei, Căpitanul Cyril, i-o lăsase în grijă – cinematograful deschidea o poartă în cer.
Anii ei tineri și cruzi au apucat câteva ninsori de flori din copacii Bucureștilor, toate petrecute sub semnul unor filme văzute cu ochii larg deschiși spre lumea aceea fabuloasă.
Când realitatea o ajungea din urmă, fugea acasă, la Dunăre, la Brăila, pentru câteva ore. În rest, Lișca, trandafirul Brăilei, își împlinea firea, iar frumusețea ei începea să iasă la lumină mai puternică decât ar fi fost cazul pentru o fată singură prin lume.
Frumusețea unei fete singure care venea dintr-un oraș cu salcâmi.
Oamenii aceia care se mișcau în voie pe ecranele din sălile cinematografelor păreau dintr-o lume fără început și sfârșit. O lume în care intra fascinată devenind la rândul ei infinită.
Repetau la nesfârșit aceeași poveste. Viețile lor nu mergeau mai departe. Sau poate doar în imaginația celor care priveau din întuneric. Poate astfel trăiau pentru totdeauna cei de pe ecrane? Prin oamenii care le continuau în gând întâmplările din film în timp ce se întorceau pe la casele lor odată ieșiți din cinematograf?
În fiecare duminică Lișca era condusă de Iliaș la matineuri, iar, peste săptămână, vedea cam 2 sau 3 filme pe Elisabeta, prin Doamnei sau prin Lipscani.
Bijuteriile, blănurile, penele și dantelele Gloriei Swanson îi aminteau de franțuzoaica de maică-sa.
O privea pe copertele revistelor și îi surâdea oarecum complice. De parcă aveau un secret doar al lor, neștiut de nimeni. O privea pe ecran alături de Rudolf Valentino și i se făcea dor de Căpitanul Cyril, cel ascuns de apele negre ale îndepărtatului ocean.
Tăcerile părinților ei îi vorbeau despre demult și departe, dar și despre un timp spre care se îndrepta.
La capătul drumului ei, de acum întrevedea umbra înaltă a celui care o va aștepta atunci.
Jobenul și mustața lui Max Linder îi aminteau de domnul de la Căpitănia din Brăila care îi sărutase mâna prima oară în viața ei și, tulburată de asemenea gest nemaiîntâmplat, privirea i s-a pierdut deodată departe, spre linia de orizont a Dunării.
A ridicat capul și i-a spus: „Domnule, vor veni timpuri ciudate!” Nimeni nu a înțeles ce a vrut să spună fetița de 13 ani de atunci. Nici măcar ea.
Pe Lyda Borelli, cu coama ei uriașă de păr învolburat în inele, cu pălăriile ei albe și cearcănele sidefii, o vedea ca pe un fel de mătușă. Își imagina cum ar trece amândouă prin Cișmigiu și toate tufele de trandafiri s-ar da la o parte să le facă loc, salutându-le.
Cel mai mult îi plăcea la Volta, cinematograful de pe Doamnei. Lumea bună își cumpăra locuri în stalul I, prin fundul sălii. Așa se spunea: că de departe se vede mai bine. Lișcăi îi plăcea însă pe la mijlocul sălii, astfel încât să observe și să ia parte la forfota golănimii.
Vedea soldații guralivi, tropăind și fluierând la scenele de luptă, micii băieți cu basc și pantaloni cârpiți care cărau prin sală în pauze tăvi cu napolitane și rahat cu apă rece. Îi aminteau de Brăila ei de acasă, de lumea portului și de o vreme din care nu ieșise cu totul. Încă.
Citea afișul de pe peretele cinematografului și râdea în pumni: „Nu mâncați semințe, că mâncați bătaie!”
Îi plăcea să observe cu atenție greșelile de interpretare ale pianistului bătrân și obosit care zdrăngănea fără har la pianul lui dezacordat, tot felul de polci, marșuri și valsuri.
După ce se obișnuise cu lumea aceea de pe ecranele cinematografelor, nici nu o mai interesa prea mult acțiunea filmelor. Era doar un culcuș primitor pentru singurătatea ei. Teama de lumea cea mare dispărea și în întunericul acela se simțea apărată și de trecut și de viitorul incert.
Iarna aproape trecuse. Înaintau spre martie.
(fragmente din romanul Ultimii ani)