„Ghidul de turism interior”, cum este subintitulat într-o dedicație romanul lui Ștefan Manasia, Cronovizorul înseamnă și debutul în proză al unui poet consacrat ca ironist metafizic; în mod firesc, antenele poeziei narative se vor întinde peste câteva nexuri care vin și revin în această „relatare despre viața mea”, subîntinsă într-o dimensiune socială.
În această dimensiune socială sunt puse în scenă o serie de conflicte care definesc biografia intelectuală a celui format în anii 1990, de la vechiul conflict dintre nou și vechi sau comunism vs anticomunism, între viața (copilăria) la țară și viața (junețea) la oraș, între sud (lumea Miticilor) și nord (o lume ce se consideră mai pură).
Această biografie intelectuală se deschide adesea spre episoade onirice, plasate într-o „Transilvanie profundă”, văzută de la o catedră de un tânăr profesor de română dintr-un sat româno-maghiar, sat caracterizat, în altă parte, prin fenomene extreme, cu „alcoolism, indiferență, abuz emoțional și fizic asupra copiilor, pedofilie”. Astfel, Manasia scrie și rescrie, episodul transilvan al profesoratului său fiind povestit în mai multe rânduri, în texte diferite care au în comun regionalismul vinitură, o esență de tip existențialist, în speță perspectiva nordului asupra sudului, a provinciei asupra centrului (sau, la fel de bine, invers), substantiv suficient de percutant pentru a stabili o serie de opoziții până la urmă vitriolante pentru un spirit în formare.
Îmbrăcată într-un element SF, Cronovizorul este o viziune ce are drept echivalent în teoria literară scriitura la persoana I sau jurnalul, cu Gombrowicz și „elementul artificial din om”, cu Peter Handke și relatările sale, insistent citați prin diferite motto-uri; lumea devine o imagine, o minte ce înghite, citește, citează, își aduce aminte episoade de formare emoțională și intelectuală, aici în orașul din sud (Piteștiul natal) ce amintește jocurile de tip „vrăjitroaca” din Orbitor, dincolo în orașul european al Nordului, Clujul formării lui Manasia, cu amintiri din mai multe vieți diferite, cu oscilații și peregrinări, astfel încât se poate vorbi de un caracter urban al scriiturii, prin care se înțelege comparația dintre minte, creier și oraș, cu zone interzise și zone centrale, cu spații blestemate și cu noi legături, într-o transformare la prima vedere feerică, dar sceptic-resemnată, în cele din urmă.
Firește, „cronovizorul” este un aparat de unică și intimă folosință, ce captează stări și fapte, de acum, de atunci și din viitor, un viitor bionic, descins la prima vedere din romanele lui Dănuț Ivănescu sau Bogdan Suceavă. Dar cronovizorul poate fi și un personaj, cel care scrie și zapează la un moment sau altul din existența sa.
Și Viorica Răduță, în recentul Un calcan pe Lipscani (Editura Casa de Pariuri literare, 2021), vorbește prin intermediul unui personaj-scriitor în numele unui oraș, un oraș dispărut, dar din cu totul alte cauze. La Manasia, cu oscilația Pitești – Cluj, amintirea juca rolul său foarte important, la Viorica Răduță, o prozatoare și o poetă recunoscută, cu teme precise, intrăm într-un univers cumva așteptat, acela al sfârșitului unei lumi. Este vorba de Ploiești, ca ultim referent, văzut din dublă perspectivă: orașul de ieri și cel de azi – care nu mai recunoaște trecutul și refuză, de fapt, orice fel de dialog cu ceea ce a fost înainte. Ileana Bârsan, protagonista Vioricăi Răduță, traversează mediile, timpul și spațiul, văzând lumea tot din perspectiva unei catedre de română, într-un oraș în care totul pare a fi lipsit de consistență. Iar Lipscani este denumirea unei străzi care a dispărut în urma repetatelor sistematizări ale orașului, conceput ca un oraș model pentru clasa muncitoare. Imaginea acesta a orașului văzută din perspectiva unei cancelarii a mai fost utilizată de autoare în romanul În două lumi (2013), care începea memorabil, cu depunerea mamei unei directoare de liceu în holul școlii, pentru reculegere. Un calcan pe Lipscani (titlu al absenței) este o investigație a mediilor culturale dintr-un oraș de provincie, cu directorul casei de cultură, cu mercantilul organizator al unor tururi ale orașului (în aceeași industrie cu soția sa, încasatoare), cu directorul bibliotecii – personaje tip, care pot fi identificate în orice oraș. Nu lipsesc tipuri ale lumii literare de oricând: poeta, editorul, prozatorul, la care se adaugă un personaj special, specific orașului aurului negru: directorul de rafinărie asasinat de Securitate. Bazându-se pe documentarul 1965 – crima care a zguduit Ploieștiul (2018), semnat de Alin Tomozei, despre felul în care bunicul său, Dimitrie Tomozei, directorul Uzinei de utilaj petrolier „1 Mai” din Ploiești, a fost asasinat la ordinul Securității, Viorica Răduță realizează un reenactment al uneia dintre cele mai teribile crime ale fostei poliții secrete.
În realitate, cel care scrie sub forma unei istoriografii netributare modelor și timpurilor este și cel mai puțin luat în seamă: clochardul, Eftime, un nebun simpatic care știe totul și consemnează, neabătut, la o cronică a orașului („rolul” era jucat de Mihăiță în Orașul închis din 2018, romanul despre torționari al Vioricăi Răduță), din care poate face parte și acest Calcan de pe Lipscani.
Dincolo de aceste tipuri recognoscibile și, în fond, interșanjabile, marele pariu este cel referitor la o anumită geografie literară, la captarea unui specific al locului, al spiritului care nu s-a transformat doar în bronz sau în loc de venerație apatică.
Se citește astfel „un oraș pe calcan”, un oraș construit din case cumva tăiate, iar latura de eseu a romanului se dezvoltă prin introducerea unor imagini din oraș, care comentează temele dintotdeauna ale autoarei: hidrapulperul (și titlul unuia dintre primele romane ale autoarei, 2007), locul din fabrică unde se amestecă celuloza, unde se poate topi maculatura, dispariția (așa cum se poate citi în poemele din Mamamea moarte, 2008, Cam toți murim, 2010), angoasa.
Personajul-scriitor la Livia Dimulescu (Interioare, Editura Detectiv literar, 2021, 124 p.) scrie greu, este în bună tradiție optzecistă presat de paradigma socială a unor slujbe meschine, dar nu renunță la dezvoltarea unui alfabet al scrisului, de la „Cum aș putea să definesc starea asta de uimire care mă traversează?” la „modul în care mă întreba dacă scriu mă făcea să mă simt vinovat”, la „tu stai mai mult acasă, să scrii” sau „scrie, măcar atât: oricum de altceva nu ești bun”. Acțiunea este abia marcată la nivelul indicilor de timp și de spațiu, o relație toxică între un scriitor care se regăsește cu dificultate și o actriță nevrotică, la limita schizoidiei, conturând un spațiu interior unde dreptul la exprimare îl are atât un el, cât și o ea; se conturează astfel o problematică a identității, ce alunecă uneori în eseu, din felul în care personajele se exprimă. Jurnal „cu note și stări despre mine”, roman, povestire – personajele scriu, își caută vocea, își tranzacționează dreptul la existență cu autorii care spun că scriu, se desfac și se unifică de mai multe ori.
Personajul-autor din proza recentă își negociază permanent rolul și locul în lume, dar o face din perspectiva unei cronici care să cuprindă întreaga lume, fie că este numită această cronică „ghid de turism interior”, cronică istorică, pur și simplu sau, tautologic, jurnal „despre mine”.
Ștefan Manasia, Cronovizorul, Polirom, 2020