Problema virusului întrece problematica personală la toți pacienții mei. Nimeni nu mai vorbește, în cabinet, despre motivul pentru care a ajuns în terapie. Este iar o perioadă în care frica respiră între cei patru pereți, densă, grea, aproape materială. Apăsarea, tristețea, lipsa de speranță au recolorat atmosfera cabinetului aflat în liniștea unei străzi retrase din orașul în care gunoaiele au umplut străzile tot anul. E ceva de apocalipsă în aer. E o nouă etapă. Panica de acum ceva vreme s-a dus. I-a luat locul o revoltă de-acum înăbușită, căci și-a dovedit inutilitatea. Un geamăt de durere a înlocuit-o. De-acum, lipsa de speranță are culoarea depresiei. Familii întregi vaccinate și bolnave. Sau familii aflate la a doua îmbolnăvire. Sau oameni în vârstă, trecuți prin boală, rămași cu sechele de nevindecat.
„Lumea se destramă și moare”, spune S., referindu-se la lume în general, la lumea pe care el o cunoaște, lumea de azi, iar privirea lui stă aruncată-n gol, undeva, în centrul covorului din cabinet. L. are toate rudele bolnave. Face naveta, zilnic, între patru domicilii, pentru a administra tuturor, injectabil, un antiinflamator puternic și un anticoagulant. E cadru medical și știe ce face. A văzut multe la viața lui, dar ceea ce vede azi întrece orice speranță de mai bine. Toate cunoștințele lui trecute prin boală, chiar și prin cele mai ușoare forme, au afectare pulmonară dovedită imagistic. Cazuistica din spitalul în care lucrează întrece imaginația unui scenarist de film de groază. „Cu așa ceva nu te poți obișnui”, spune. „Este a doua mare atrocitate a vremurilor postmoderne, după Al Doilea Război Mondial.” Omul este departe de orice teorie a conspirației, este bine înfipt în realitate și nu i se pot vinde castraveți, ca oricărui necunoscător, dar tot a ajuns la concluzia că „aici este mână de om”. Pur și simplu, altă explicație nu a reușit să reziste cunoștințelor lui medicale. „Nu mai am nevoie să înțeleg, este inutil, nu-mi mai folosește la nimic, doar constat fenomenul și știu că, deocamdată, este de neoprit.”
„Abia aștept să mă întorc la școală”, spune M., elev de clasa a XII-a, după trei săptămâni de stat acasă și de nefăcut școală deloc, căci sistemul online nu a funcționat și pentru el. Dar, ce să vezi, tocmai primește un mesaj de la un coleg de clasă, prin care este anunțat că școala se mută online. Tânărul este brusc deznădăjduit și îi dau lacrimile. Răbufnește: „pur și simplu nu mai suport, efectiv înnebunesc în casă, ăștia-s nebuni?”. E un fenomen, îi explic, iar în fața fenomenelor suntem neputincioși, nu putem decât să le observăm, atâta tot. Și, nu uita, cu toții trecem prin același lucru, nu doar tu. „Da, dar poate alții rezistă mai bine decât mine. Eu simt că cineva mi-a furat viața”, spune, în timp ce lacrimile prind a i se rostogoli pe obraji. Îmi spune că mama lucrează de-acasă, pentru că este terorizată de eventualitatea de a se îmbolnăvi, având comorbidități și, de aceea, în casă este o atmosferă grea, oricât ar încerca mama să se abțină. Tata merge la muncă două zile pe săptămână, restul lucrează, și el, de-acasă și ambii părinți stau cu gura pe el, cum că are de recuperat cele trei săptămâni de lipsit de la școală. Iar el, pur și simplu, nu mai suportă. Spera să se întoarcă la școală, dar, iată, școala tocmai se închide. „Ce naiba facem noi, cei de-a doișpea, după doi ani de online? La noi viața se încheie înainte de-a începe.” Este conștient că ceea ce a pierdut în ultimii doi ani nu mai poate fi recuperat nicicând. „Vă dați seama? Noi, cei care am pierdut școala, suntem cei care vom conduce mâine lumea. Nu vom fi în stare de nimic, dar vom crede că facem bine ceea ce facem.” Mă impresionează atâta luciditate, deloc caracteristică vârstei. Știu că are dreptate. Știu că sistemul de învățământ nu mai are nicio eficiență. Sunt ani de când anacronismul lui a scos din joc elevii din România. Dar acum, iată, o știu și elevii. O știu pentru că o trăiesc, iar ei nu pot fi mințiți.
F. a trăit ultimii patru ani singur, în apartamentul părinților plecați la muncă în Italia. A fost și el plecat, a făcut clasa a XII-a acolo, dar nu s-a putut integra. Dorul de prieteni, la vîrsta adolescenței, a învins. După ce a terminat clasa a XII-a, „căci trebuia să termin liceul, nu puteam rămâne așa”, s-a întors. Părinții au rămas. Între timp, au divorțat. Dar F. s-a întors la o iluzie. Nu a mai găsit gașca pe care o lăsase în urmă. Între timp, toți prietenii lui au plecat la facultate, unii s-au angajat, prioritățile li s-au schimbat. F. s-a întors la o vârstă care deja rămăsese în urmă. De singurătate, a început să joace la pariuri sportive și să frecventeze cazinourile online. Azi este dependent. Câștigă binișor, dar ce folos, toți banii se duc la jocuri. Probabil dintr-o vinovăție pe care nu au cum altfel surmonta-o, părinții plătesc facturile. Este singur. Iubita l-a lăsat după ce a pierdut o sumă enormă de bani. Are sufletul gol și este singur și a aflat că banii nu țin locul celuilalt și nu aduc fericirea pe care o credea posibilă. Nu umplu niciun gol interior. Mă bucur că a aflat toate astea, căci toate astea constituie șansa lui de a se vindeca. Peste „toate astea”, pandemia. O altă formă de însingurare adusă de virusul ucigaș, cu care F. a făcut cunoștință. „Țiuie pereții. Nimeni nu mai vrea să vină la mine. Tuturor le este teamă.” Lumea i-a devenit ostilă, țara la care s-a întors nu mai este cea pe care a lăsat-o în urmă, ceva pare rupt definitiv în sufletul lui F. Încă speră să-și recâștige iubita, iar speranța aceasta este piatra de temelie a vieții lui de acum.
Una peste altul, plutește, în jur, un aer de depresie. După aparența, din această vară, a reîntoarcerii la normalitatea vieții de dinainte de covid, azi realitatea lovește, parcă, și mai crunt. O nouă etapă de regresie a noastră, a tuturor, fie că ne dăm sau nu seama. Nu poți rămâne la infinit în echilibru, când totul în jurul tău se clatină. Nu poți mima normalitatea cu 15 mii de cazuri noi de îmbolnăviri zilnice, cu reînchiderea școlilor, cu reîntoarcerea la munca online, cu epuizarea paturilor în secțiile de ATI, cu numărul enorm de decese. Dacă micul număr de pacienți care-mi calcă pragul constituie o mostră la scară redusă a societății, atunci, clar, societatea este în depresie. Iar depresia este o urgență majoră. Ceva, clar, merge teribil de strâmb în amărâta asta de țară, lipsită de șansă și de viitor, cum spunea cineva. Când domnul Ion Vianu îmi spunea că este posibil ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, România să nu mai existe, l-am privit cu îngrijorare mută, căci ceea ce-mi trecea prin minte nu putea fi rostit în fața sa. La ceva vreme după momentul acesta, am început să văd că așa ceva ar putea deveni posibil. Nu România ca popor, ci ca granițe, așa cum, cândva, nu de mult, Polonia a existat doar ca popor. Abia retroactiv i-am dat dreptate domnului Vianu, abia mult mai apoi mi s-a părut că scenariul său este cât se poate de plauzibil. Cu atât mai plauzibil acum, cu cât boala de care suferă poporul acesta este, acum, depresia.
Un om aflat în depresie trebuie îngrijit. Cum poate fi însă îngrijită și, mai ales, de cine, o țară aflată în depresie? Este suficient să privești scena politică, pentru a înțelege, urgent, că soluția nu este acolo. Și atunci? Este adevărat că „ce e val, ca valul trece”, doar că valurile ultimilor doi ani sunt o noutate absolută pentru întreaga lume, iar ceea ce lasă ele în urmă, precum în războaie pe vremuri, sunt morți și vulnerabilități de sănătate ce vor aduce alte morți. Până una, alta, am aflat cu toții că suntem singuri, fără sprijin și fără ajutor, de aceea, cu atât mai importante devin sprijinul reciproc, întrajutorarea, altruismul. Poate că avem șansa de a reînvăța să redevenim oameni. Poate că este momentul unei morale în care celălalt să devină la fel de important ca propria persoană. Căci, nu-i așa, „dar din dar…”!