Exorcismul polifonic al morții
Moartea surprinzătoare pe 24 aprilie 2008 a poetului şi traducătorului Cezar Ivănescu, în urma unei operaţii aparent banale, dar nescutită de complicaţii ce s-au dovedit fatale, a pus capăt în chip fulgerător, la mai puţin de 67 de ani, nu numai unui spirit extraordinar, excelând prin vervă, umor şi întinse lecturi, ci şi unui artist, om şi destin aparte, care îşi proorocise în chip tulburător propria moarte:
Jeu d’Amour
(Supremum vale)
(Poem ergotic)
Pentru Dina
! deci voi muri, – şi alţii au murit,
deci nu mi-a fost de-nvăţătură,
o voi sfîrşi şi eu într-un sfîrşit
deci tot cu sufletul la gură,
deci voi muri, – şi alţii au murit,
deci nu mi-a fost de-nvăţătură,
o voi sfîrşi şi eu într-un sfîrşit
deci tot cu sufletul la gură!
! de fraţii mei lovit lovit cumplit
şi-ntîmpinat cu nouă ură,
cu groaza şi cu foamea prigonit
te-am purtat, suflete, pe gură,
de fraţii mei lovit lovit cumplit
şi-ntîmpinat cu nouă ură,
cu groaza şi cu foamea prigonit
te-am purtat, suflete, pe gură!
! ca un Copil Bătrîn şi fericit
acuma plec spre altă-nvestitură,
acolo unde sînt ţinut uimit
de Domnul tot cu sufletul la gură,
ca un Copil Bătrîn şi fericit
acuma plec spre altă-nvestitură,
acolo unde sînt ţinut uimit
de Domnul tot cu sufletul la gură!
Născut în 1941 la Bârlad, scriitorul se dovedeşte a fi un revoltat încă din perioada studenţiei la Iaşi: în anii şaizeci face prima grevă a foamei, urmată de cea din 1983, pe când era redactor la revista Luceafărul, protestând astfel în contra cenzurii comuniste care îi mutilase volumul Doina. Cantilenă, Editura Cartea românească, 1987, 150 p. (îi eliminase 17 poeme, adică 100 de versuri, conform adnotării autografe a autorului pe exemplarul pe care mi l-a oferit). Un al treilea protest, cel din 1986, tot printr-o grevă a foamei, are drept ţintă interzicerea cenaclului pe care îl conducea, „Numele poetului”.
În ianuarie 1990, Mircea Dinescu, ales pe valul evenimentelor din decembrie 1989 preşedinte al USR, i-a desfăcut contractul de muncă la mai sus pomenita revistă. Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu a fost una dintre sutele de victime ale mineriadei de la Bucureşti; bătut cu sălbăticie, poetul şi-a revenit cu greu după trei ani de suferinţă şi invaliditate.
Toată iarna şi primăvara lui 1990 lucrase la poemul Symposion, reluând zilnic scenariul Calvarului, conform declaraţiilor poetului, pentru ca 14 iunie să devină „cea mai sinistră zi din istoria trăită de mine a poporului român”. Treizeci de brute, povesteşte scriitorul, au năvălit cu bâtele în mâini în încăperea în care se afla şi el, începând să-l lovească, clipe în care Cezar Ivănescu şi-a amintit că „«un om nu poate fi ucis» (Bhagavadgita) şi am surâs până când mi-au acoperit surâsul cu o pânză de sânge”.
În 2008, CNSAS a făcut publică informația conform căreia Cezar Ivănescu fusese informator al Securităţii, ceea ce a declanşat o altă tentativă de linşaj al poetului, de data asta mediatic. A urmat o altă grevă a foamei la sediul USR, ceea ce l-a făcut pe însuşi preşedintele N. Manolescu, contracandidatul său câştigător al alegerilor, să intervină amical (întâmplarea a făcut să fiu de față la etajul 1 al Casei Monteoru) pentru a-l convinge să degajeze respectiva incintă, deoarece gestul autorului Doinei n-ar fi avut nicio relevanţă, ci doar riscuri. Mai ales pentru sănătatea poetului.
Nu trecuseră trei luni de la acest şoc. Abia întors dintr-o călătorie în Albania, unde i se tradusese o carte, poetul, director al Editurii Junimea din anul 2000, Cezar Ivănescu, cel preocupat la modul detectivist de sfârşitul tragic şi încă enigmatic a doi mari scriitori, dovadă cărţile dedicate lui Marin Preda şi lui Nicolae Labiş, murea la spitalul de urgenţă din Calea Floreasca, unde a fost adus dintr-un spital de provincie cu o gravă embolie pulmonară, din care i s-a tras sfârşitul. A cerut să fie înmormântat la Iaşi, oraşul său de suflet, al tinereţii, al marilor sale iubiri, inclusiv cea de Eminescu, căruia, depăşind toate opreliştile, a reuşit chiar în decembrie 1989 să-i dedice un spectacol de muzică şi poezie, sub genericul „Doina, închinare lui Eminescu”.
Debutul editorial al poetului Cezar Ivănescu a avut loc în 1968 cu volumul Rod, titlu care se va învedera drept concept creativ al volumelor ce vor urma: La Baaad, Fragmente din Muzeon, Sutrele muţeniei (1994), Efebul de la Marathon (Minerva, 2000, colecţia BPT, antologie de autor care cuprinde selecţii de texte din întreaga operă, intitulate Rod, Jeu d’Amour, Doina, Rosarium, Către discipoli, Sutrele muţeniei), La Baaad / In Baaad, ediţie bilingvă româno-engleză (Editura Junimea, 2006). În 1992 i se acordă premiul USR pentru volumul Alte fragmente din Muzeon, iar în 1999 i se decernează, la Teatrul Naţional din Botoşani, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”.
Prefaţând amintita antologie de autor de la Minerva, Gheorghe Grigurcu a făcut o remarcă subtilă în sensul că Cezar Ivănescu, spre deosebire de Nichita Stănescu, Ion Alexandru, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, n-a avut „şansa unei rapide instituţionalizări”.
De ce? Ilustrul critic explică: „Poate şi pentru noutatea izbitoare a producţiei d-sale, cu nimic specific îndatorată poeţilor noştri dintre cele două războaie, abruptă ca o stâncă spre care nu există poteci. Împrejurare ce-l face, fireşte, mai enigmatic, mai incitant pentru critica ce, neputându-l încadra lesnicios, într-o serie sau alta, e nevoită a-i glosa în primul rând originalitatea”.
Dacă ar fi trăit în Evul Mediu, Cezar Ivănescu ar fi fost cu siguranţă un călugăr excomunicat pentru viaţa şi opera lui schismatică; deşi aparent textele respectivului călugăr nu s-ar fi abătut de la canoanele şi dogmele teologiei; ele ar fi subminat din interior echilibrul armoniei în Dumnezeu, primejduind însuşi sistemul etico-filosofic al credinţei religioase.
Strigăt al fragilităţii făgăduite morţii, vaiet de psalm şi totodată recital de truver sfâşiat între suprafiresc, sacru şi profan, poezia lui Cezar Ivănescu este un flux necontenit de portative în care interferează registre sonore distincte, substanţă şi expresie polifonică a unor scene trăite, imaginate sau visate în chip orfic: „La nymphette: ! trup alb de fată care vei muri/ suflet care n-a gustat ştiinţa morţii/ ca pe o bazilică/ viermii teribili te vor ocoli:/ nu-ţi va fi luat decât părul/ care-ţi acoperă capul şi sexul/ spre a rămâne unică-n perfecţiune/ în pământ, sâmbure viu şi alb/ al unui rod întunecat:// pentru tine nu va fi moartea./ or, numai oamenii cu mâna de varice/ plug vor împlânta să iasă bobul sacru/ şi sânii ţi-i vor despărţi unul de altul!” .
Cezar Ivănescu are, între poeţii români, primatul absolut în folosirea cuvântului moarte; aproape că nu există text în care să nu fie rostit acest cuvânt-cheie, definitoriu pentru aventura metafizică şi totodată spiritualistă a poetului: „Turn 1: ! gangul îngheţat în usturimea întunericului se/ înălţa cu aerul că se obstinează să aşeze morţilor/ pe faţă o mască mortuară ca un urangutan/ disciplinat.Turnul se numea Turnul Prinţului Fericit,/ Turnul Perfecţiunii Violate,/ Turnul Unghiului, Turnul Cavalerului Plâns,/ Turnul Copilului mort,/ Turnul Blând, Turnul Palid,/ Turnul Iubitorului Morţii:/ Blum-blum se auzea Viermele căzând cu capul de/ marmora treptelor: fratele meu, nu-ţi pot veni în/ ajutor! Luminează-ţi faţa! Priveşte-mă-n faţă!/ nu te sfii să mă ucizi, dar priveşte-mă-n faţă! Ca/ un rac de sânge inima porneşte goana şi n-o poţi goni fără încetare/. Blum-blum, blum-blum, blum blum,/ auzi cum bat valurile negre de sânge la Tronul/ Morţii,/ la Tronul Absolut al Morţii şi Moartea plânge în perfecţiunea singurătăţii!”
Această continuă abordare a morţii generează volens-nolens o molipsire şi o înrâurire a sistemului vital al versurilor, erosul însuşi căpătând sigiliul, mireasma şi paloarea morţii. Îmblânzirea morţii şi chiar uitarea ei prin hipnoza muzicală a prozodiei, rareori tulburate de accente parodice, rezumă cât de cât demersul artistic, dar şi procedurile tehnice ale poetului: exorcismul morţii prin melos şi invocarea energiei cosmice printr-un ritual străvechi, homeopatic, fabulos, oniric.
Ars poetica şi aesthetica a unei melancolii princiare ca filozofie de viaţă, dar şi remediu homeopatic, recitalul spectacular-muzical al lui Cezar Ivănescu nu este unul de tip mimetic, simbolist, ci un fel de scriptură, pneumă şi descântec – „melodie fără sfârşit”, care emană dintr-o temeinică cultură universală, națională, lexicală, filosofică și poetică; sub inspirația și imboldul acesteia, Cezar Ivănescu declanșează o micro-revoluție a limbajului poetic, asumându-și rapsodic şi prozodic fiinţa românească, cu tot ce are ea mai profund şi mai tragic. Variaţiuni, antifraze, stanţe din care nu putea lipsi ludicul postmodern, amalgam de ironie livrescă şi de gravitate ducând cu gândul la lied, recviem gotic, bocet sau răzvrătirea ocnaşului: „şapte ani tăiai la piatră / şapte ani tăiai la pia-, / să-i fac drum să poa’ să treacă / cu trăsura ei Moartea, să-i fac drum să poa’ să treacă / cu trăsura ei Moartea (…)”.
Toate cărțile lui Cezar Ivănescu întemeiază un univers al supliciului spiritual, ce activează în chip complementar printr-un un cifru ştiut numai de autor, datele agonistice ale triumfului asupra propriilor anxietăţi, generând astfel un tensionat ţesut diafan, reuşind să creeze acea impresie de rafinament poetic al secvențelor și fragmentelor compatibile cu repertoriul lui Gérard de Nerval, Gottfried Benn, Edgar Allan Poe etc.
„! un plâns îţi plânge vecinic în ureche, / în Cartea Morţilor un sunet vechi, / bocetul lumii inimii pereche/ cum lumile în Brahma sunt perechi!// ! o, luminează-mi Calea prin pustiuri/ muzică veche-a primului dezastru,/ să fiu senin ca morţii în sicriuri/ bun pe pământ ca-n univers un astru!// ! să nu mă tem de suferinţi şi pacea/ nască-se-n mine ca-ntr-un uter sfânt/ bărbatul sterp să poarte-ntr-însul rodul/ misticul rod, pleromă, ca sângele curgând!// ! tristeţe mi-i că-mi moare-ncet tristeţea/ otravă nouă bucurie beau/ să mai fiu tânăr toată tinereţea/ ca o mireasă blândei morţi o dau!” (Doina. «Copilul bătrân», varianta corectată de autor). Detensionarea macabrului și crepuscularului, dar și exaltarea sublimului întrevăzut și simțit în obârșiile limbii române printr-un melos expresionist tip Carl Orff, este taina aventurii metafizice și poetice a marelui talent care a fost nefericitul trubadur Cezar Ivănescu.