un interviu inedit, realizat de Roxana Eminescu
Roxana Eminescu: Într-un articol de fond al României literare, din 1973, la a 85-a aniversare a dvs., era formulată o „acuzare”, iar principalul inculpat era chiar victima, adică Iorgu Iordan. Se spunea acolo că, în primul rând din vina dvs., activitatea literară și culturală a lingvistului Iorgu Iordan ar fi deloc sau prea puțin cunoscută. Și se mai spunea un lucru care mi se pare plin de adevăr: „că în marele savant a fost mereu un poet care s-a ignorat”. Ce credeți despre aceasta?
Acad. Iorgu Iordan: Cred că greșesc cei care au scris așa. Sunt convins că greșesc. N-am avut talent literar, în sensul strict al termenului, adică de creator, fie și modest, absolut deloc. Am scris, cu diverse prilejuri, despre Ibrăileanu și despre compozițiile libere pe care ni le dădea și ca exercițiu obișnuit, la lecțiile lui de limba română, dar și ca lucrări scrise trimestriale, pentru a ne pune note. Eu eram disperat. Umpleam patru, cinci pagini cu niște banalități nemaipomenite. Eram incapabil să mă gândesc la o temă oarecare, fie și extrem de modestă, totuși interesantă, și făceam ce-mi trecea prin minte, știu eu, o amintire despre… Aveam un frate care s-a căsătorit. Am fost și eu la nunta lui și am spus acolo, despre fleacuri, fiindcă trebuia să scriu. Ibrăileanu îmi punea notă mare, pentru că, din punct de vedere al limbii, lucrarea era scrisă corect. Dar îmi spunea: „Banal ca totdeauna”. Am reprodus asta în Memorii. Prin urmare, talent literar, în sensul curent al termenului, n-am avut. Eu retrăiesc, cu mintea și cu inima, foarte multe evenimente la care am participat, mai ales am participat ca erou propriu-zis, evenimente de ordin afectiv, dar le re-trăiesc ca om pur și simplu, nu ca scriitor.
R. E.: Sunteți convins? Nu s-ar putea să fie vorba de cunoscuta dvs. ironie, care se exercită, de data asta, ca autoironie și, poate, cu un fel de cochetărie?
I. I.: Nu, nu! Aș fi foarte bucuros să fiu de acord cu cei care mă apreciază.
R. E.: În ceea ce mă privește, după lectura operei dvs., și a celei propriu-zis lingvistice, dar mai ales a celei de critică și istorie literară, precum și a celor două volume deja apărute din Memorii, în care se întâlnesc pagini de cea mai pură natură literară, mi-am format convingerea fermă că aveți talent literar, talent de scriitor. Poate nu după o definiție tradițională și convențională a talentului…
I. I.: Sunt, cu siguranță, unul dintre extrem de puținii oameni care, la vârsta de 18-20 de ani, nu s-a gândit un moment să facă versuri. De altfel, în legătură cu versurile, pot spune că eu deprindeam mult mai ușor o pagină sau două pagini dense de proză, și anume nu de proză literară, ci de proză din manualele școlare, și nu eram în stare să învăț bine pe de rost o poezie, fie și scurtă. În ceea ce privește talentul așa-zis literar, probabil că se confundă cu ușurința mea de a redacta, adică de a scrie, cum să spun?… atrăgător. Eu scriu simplu, la un nivel ridicat. Scriu clar, precis, este o cadență în scrisul meu, un fel de ritm. Se pot citi pagini întregi, nu numai fraze întregi, de către un bun lector, de către un actor care nu declamă, aproape ca o proză ritmată. Asta e adevărat, asta o recunosc, și de multe ori mă autoadmir, asta o spun fără jenă, când recitesc anumite pagini. La sărbătorirea de la Facultatea de filologie, fostul meu student Ștefan Cazimir a citat din Stilistică un pasaj care, într-adevăr, m-a surprins și pe mine. Nu-mi venea a crede că sunt scrise de mine lucrurile acelea. Bineînțeles, intervenea acolo și un fel de ironie. Mă simțeam la largul meu. Vorbeam despre lucruri la care eu sunt extrem de sensibil, adică la înșelătoria de toate felurile, bacșișul, ciubucurile, cum se cheamă acuma, incorectitudinea etc. Asta da, dar asta nu e literatură. Dacă vreți, este. Un anumit gen literar. De altfel, destui recenzenți ai memoriilor mele au vorbit despre asta. După ce voi termina lucrarea cu care m-am angajat în fața întregii opinii publice, Numele de familii românești, am să scriu un jurnal sentimental. Adică am să arăt acolo viața mea afectivă, intimă, pe care, nu numai că nu o cunoaște nimeni, dar nici măcar n-o bănuiește.
R. E.: Fiindcă a venit vorba despre articolul din Stilistică despre „bacșiș” și despre ceea ce spuneați, anume că urâți înșelătoria, îmi aduc aminte că, într-un alt interviu, în care erați întrebat despre ce ați dori să vorbească, înainte de toate, viitorii dvs. biografi, răspundeați că ați prefera să vorbească, cu precădere, despre dvs. ca om, ca valoare umană, pentru că valoarea științifică e un lucru trecător. Mi-aș permite să vă contrazic. Istoria a dovedit că valori umane îndoielnice au rămas ca valori artistice sau științifice, în pofida aspectelor negative ale moralității, care au fost date uitării, și invers, oameni de mare valoare umană au fost uitați, din pricina micimii contribuției lor culturale.
I. I.: Prima parte e justă. Sunt de acord cu prima parte. Adică pot fi oameni care, din punct de vedere uman, sunt chiar detestabili, totuși, din punct de vedere artistic sau științific sunt autorități. Cu partea a doua, nu. În cazul meu, cel puțin, îmi mențin afirmația.
R. E.: Dar dacă n-ar exista valoarea științifică a operei dvs., ar mai conta valoarea umană a lui Iorgu Iordan?
I. I.: Nu m-ar cunoaște lumea, cum mă cunoaște acuma. Aceea e altceva. Valoarea umană există, ori nu există. Chiar dacă ea nu e cunoscută, nu înseamnă că ea nu e o realitate.
R. E.: Dar nu vi se pare că e mai ușor contestabilă valoarea umană decât valoarea științifică? Și că se schimbă mai rapid normele de apreciere, astfel încât ceea ce părea, într-o anumită epocă, valoare umană, morală, să devină, în epoca următoare, anti-valoare?
I. I.: Asta pentru că marea majoritate a oamenilor, îmi pare rău că trebuie să spun, nu sunt la înălțimea la care trebuie să fie un om, și nu mă gândesc la o înălțime exagerată, aș spune medie, dacă oamenii, în marea lor majoritate, ar fi oameni, cum să spunem, de omenie, sau, dacă vrei, puțintel deasupra. Valoarea științifică sigur că nu dispare, dar aicea trebuie să apreciem lucrurile pornind de la cazuri individuale, și un Newton sau un Bacon, mai târziu un Einstein, și atâția alții, au venit cu lucruri extraordinare. Eu, în domeniul lingvisticii, am venit cu noutăți, în sensul că am abordat, în țară la noi, domenii de activitate care n-au fost abordate de alții înainte, sau, cel mult, au fost de-abia atinse în treacăt. Asta este o noutate, dar eu nu am, acolo, aproape nimic…
R. E.: Dar ca personalitate culturală în general, în sensul larg al cuvântului, ca om al secolului 20, ca om de cultură, care reprezentați, și chiar sunteți secolul douăzeci românesc?
I. I.: Asta ar putea să spună cineva, și poate că n-aș putea să dovedesc că n-are dreptate, dar atâta nu e mult, sau poate e mult prin contrast cu puținătatea oamenilor care însemnează ceva. Valoarea umană, când există, nu poate dovedi nimeni că ea nu există. Poate s-o știrbească puțintel, să-i găsească mici cusururi, vorba lui Eminescu din nu știu ce scrisoare…
R. E.: În contemporaneitate. Dar în perspectiva istoriei?
I. I.: În perspectiva istoriei, omenia cuiva trăiește, după ce el a dispărut fizicește, în amintirea contemporanilor ei, prin contemporani, în amintirea unei generații, a două generații poate…
R. E.: Nu prin operă?
I. I.: În operă, dacă rezultă de acolo. În cazul nostru, omenia poate rezulta.
R. E.: Dar poate să și nu rezulte?
I. I.: Poate să nu rezulte. Cum să rezulte, dintr-o operă strict științifică, dintr-o operă de matematică, de fizică?…
R. E.: Oare?
I. I.: Cum să rezulte?! Omul lucrează acolo exclusiv cu mintea; poate să intervină pasiunea, dar pasiunea tot de ordin intelectual. Îl pasionează problema. Fiind și pregătit, ajutându-l și mintea, poate să rezolve problema în mod excepțional. Dar altfel, omenia propriu-zisă, dragostea de om, sensibilitatea, discreția etc. nu se văd dintr-o operă științifică. Dintr-o lucrare ca a noastră, nu vorbesc de Memorii, acolo unde este și literatură, dar vorbesc de lucrările strict lingvistice, de acolo poate să rezulte. E vorba de îndoiala pe care zic eu că trebuie s-o aibă orice om de știință și, din păcate, dintre contemporanii mei, în domeniul meu, sunt extrem de puțini, indiferent de vârstă. Oamenii vin aici cu afirmații apodictice, „așa spun eu”, „așa este”. Și nu admit, chiar dacă nu spun cu vorbele acestea, nu admit altă părere. Și avem cazuri când oameni tineri au fost, nu prea de mult, urmăriți, ținuți pe loc, poate descurajați, și așa mai departe. Eu, în privința asta, mă pot lăuda că n-am făcut nici un rău unui om de valoare, dimpotrivă, i-am ajutat pe toți despre care am crezut că merită, câteodată, foarte rar, m-am și înșelat, dar am recunoscut, și, în orice caz, prefer să mă înșel supraevaluând pe cineva, decât să greșesc în sensul contrar.
R. E.: Vă aduceți aminte de exclamația lui G. Călinescu din corespondența cu Al. Rosetti, referitoare la acest aspect al personalității dvs.: „Pentru el, legea morală există!”
I. I.: A spus o vorbă potrivită, chiar mare, și recunosc că ea corespunde realității.
R. E.: Fiindcă a venit vorba de Călinescu, dvs. nu numai că ați scris despre marii noștri scriitori, despre marii scriitori ai lumii, despre diverse probleme culturale și literare, nu numai că ne-ați dat, și ne veți da încă, aceste Memorii care, fie că vreți, fie că nu vreți, fac parte din literatură, sunt un gen literar, dar… ați ajuns și personaj de roman. Ce părere aveți, sau mai bine zis cum ați reacționat la „întâlnirea” cu Dan Bogdan?
I. I.: În Bietul Ioanide valoarea mea morală nu se vede deloc. Acolo se spune că Dan Bogdan, care sunt numai o treime eu, umblă după câștig, și scuza că are familie grea, pe care vrea s-o ajute, nu-i prezentată destul de clar. Și nici felul de a umbla după câștig nu e precizat. Adică, ar putea să creadă cineva, de acolo, că Dan Bogdan umbla și cu mijloace necorecte ca să câștige bani.
R. E.: Bine, dar e un personaj literar, o ficțiune artistică, nu un personaj dintr-un documentar. Ați fost doar una din sursele de inspirație.
I. I.: Știu, știu, însă contemporanii care m-au recunoscut acolo, cum m-am recunoscut și eu, puteau să creadă asta. Cei care mă știau bine, bine de tot, sigur că n-au crezut. Eram atunci, în ’30, profesor universitar titular, încă din ’27, și continuam să dau lecții la un liceu particular, „Mihail Kogălniceanu”, pe care-l înființasem noi, un număr de profesori din învățământul mediu. Și am continuat să dau lecții, nu numai pentru că eram obligat prin statutul acestei asociații de profesori, ci și pentru că aveam nevoie. Cumpărasem o casă care avea nevoie de transformări mari, și am dat lecții un an, sau doi chiar, și la celălalt liceu, de băieți. Făcusem datorii enorme pe la bănci, pe la Casa de Ajutor a Corpului Didactic, acelea trebuiau plătite, restituite lunar etc. etc. Pentru ca, până la urmă, să scap de datoriile acestea și să donez casa Ministerului Sănătății. Și, pe urmă, Călinescu mai spune acolo că până și antifascismul meu era cam dubios, dovadă că am închiriat casa Institutului German de Știință, ceea ce a făcut altcineva, un coleg de-al meu.
R. E.: Bine, dar Dan Bogdan nu e Iorgu Iordan. Chiar dacă i-a împrumutat ceva din felul în care se mișcă prin viață, din felul în care vorbește și gândește…
I. I.: Bietul Ioanide și Scrinul negru este istorie contemporană. Dvs., tinerii, aveți marele avantaj că nu știți despre ce e vorba, și apreciați aceste două romane ca opere literare, de ficțiune. După mine, nu sunt romane. Sunt cronici.
R. E.: Peste o sută de ani, cine va mai ști că Dan Bogdan are ceva în comun cu Iorgu Iordan?
I. I.: Acesta e avantajul dumneavoastră. Și al autorului. Dar nu e și avantajul cititorilor care cunosc istoria.
R. E.: Dar romanul nu este istorie, ci doar, cel mult, o interpretare a istoriei. O interpretare personală, un punct de vedere, fără obligația fidelității la sursa documentară și la personaje reale.
I. I.: Toată lumea mai în vârstă a văzut lucrurile așa cum le văd eu. Numai fotografiile lipsesc. Pot cita autoritatea unui critic literar care nu poate fi contestat. Tudor Vianu mi-a spus, într-o convorbire particulară, aproape textual: „Aici e primejdia, în cazul lui Călinescu: Începe să vorbească frumos, bine, despre cineva și, dintr-o dată, trece la altcineva, care nu i-a inspirat încredere, nici stimă, și-i atribuie celui dintâi acțiuni, atitudini, afirmații ale celui de-al doilea”. Pe Călinescu îl apreciez ca scriitor pentru Enigma Otiliei, care este un roman autentic. Este singurul roman balzacian din literatura noastră.
R. E.: Dar noi nu aveam nevoie de roman balzacian, aveam nevoie de roman călinescian. Este un roman călinescian, adică posedă amprenta originalității?
I. I.: Sunt acolo două personaje memorabile, Moș Costache și Stănică, avocatul, care vor trăi poate mai mult decât personaje din romanele mari ale noastre.
R. E.: Deci, după ce criteriu apreciați un roman bun?
I. I.: După realismul, dacă nu numaidecât istoric, cel puțin psihologic.
R. E.: Dar îl acuzați pe Călinescu, în ceea ce privește personajul Dan Bogdan, de abatere de la criteriul realismului istoric, nu psihologic.
I. I.: Dar Bietul Ioanide nu e roman. E cronică, foarte personală, nedreaptă, în cea mai mare parte.
R. E.: Îmi amintesc că, într-unul din primele dumneavoastră studii Literaturile romanice în raporturile lor reciproce, spuneați că: „Cea mai puțin însemnată dintre literaturi, dacă se poate spune așa, gândindu-ne la vechimea ei, la numărul de scriitori mari pe care îi posedă, sau la puterea politică a țării respective, are posibilitatea să ajungă, la un moment dat, a se impune atenției generale grație unui scriitor genial și a unor împrejurări speciale”. Dădeați, prin aceasta, speranță literaturii noastre că va atinge un loc de frunte în cultura universală. Cum vedeți, din această perspectivă, discuția foarte actuală despre protocronism.
I. I.: Nu este vorba de nici un protocronism, o literatură ca a noastră poate să ajungă o literatură mare, cu valoare universală, fără ca scriitorii noștri să fi venit cu ceva nou înaintea altor scriitori.
R. E.: Cum se poate să ajungem o literatură mare fără să aducem nimic nou?
I. I.: Înfățișând viața noastră națională, prin personaje de roman, de nuvele, la piese de teatru, în conformitate cu năzuințele unui popor care se dezvoltă, care e încă tânăr…
R. E.: Deci, pentru dumneavoastră, rostul literaturii este să fie oglinda realității?
I. I.: Sigur că da. Îți pot povesti ceea ce am spus și în alte interviuri, de pildă, văzând că o carte a lui Bălăiță este așa de lăudată de critica noastră literară, am cumpărat-o și am început s-o citesc. După o sută de pagini am închis-o. N-am putut să mai continui, pentru că nu mă interesa. Și de ce nu mă interesa? Un personaj, izolat, stă acolo, ca și cum… Mi se pare că există un roman, sau o povestire, Călătorie în jurul camerei, de Xavier de Maistre. Așa e și aici. Un personaj stă de vorbă cu pisica, își ține picioarele pe masă, pe birou, își aduce aminte de ceva…
R. E.: N-ați fost curios să vedeți de ce vi se povestesc toate aceste lucruri, unde vor să ducă?
I. I.: Absolut deloc. Aceasta e o literatură nulă. Cu asta se umplu paginile? Ce interes prezintă? Aș înțelege ca personajul să fie un om genial…
R. E.: De ce? Literatură nu se poate face decât cu eroi geniali. Nu este oare o concepție mai mult romantică decât realistă?
I. I.: Poate să fie chiar și retrogradă, dar dacă o am… ce să fac? Eu vreau să văd acolo ceva din viața colectivității, fie și a unui grup foarte mic; oameni care au bucuriile lor, necazurile lor, se luptă, muncesc…
R. E.: Poate că dacă ați fi avut răbdare să ajungeți și în ziua a doua a Lumii în două zile ați fi văzut că prezintă totuși un interes: e romanul unui om obișnuit din ziua de azi.
I. I.: A omului obișnuit din ziua de azi? Adică un om care nu face nimic?
R. E.: Face.
I. I.: Ce face?
R.E.: Nu mare lucru. Cum fac de obicei oamenii obișnuiți. Ei nu fac mare lucru.
I. I.: Pe urmă, chiar cu Iluminări a lui Ivasiuc, tot așa, după o sută de pagini… Ar fi trebuit să mă intereseze în gradul cel mai înalt, pentru că e acolo vorba de niște cercetători, la un institut, care stau între ei, luptă pentru conducere. E tema obișnuită în romanele lui Ivasiuc, lupta pentru putere. Setea de putere de care cred că o avea el însuși… Sau Ștefan Bănulescu. Nu am citit nimica de el, dar cunosc recenziile publicate de oameni competenți. Și mai vorbim de literatură angajată. Eu nu sunt sută la sută pentru literatura angajată, care poate să însemneze, și chiar însemnează în unele cazuri, literatura dirijată. Dar ce angajament e acolo?
R. E.: Deci nu vă place romanul românesc contemporan?
I. I.: A, nu, nu. Mi-a plăcut, de pildă, la Ivasiuc, Păsările, care e un roman clasic. Și acolo este setea de putere, dar acolo este, între altele – aicea eu mă trădez că sunt puțintel romantic, și nu-mi pare rău deloc – este o poezie infinită acolo, în partea finală. O aventură foarte curată, foarte frumoasă, de câteva zile, și după această aventură, femeia asta, Margareta, tânără, frumoasă, sensibilă, discretă, delicată, se spânzură. Mi-a plăcut! Ce să fac, dacă am rămas naiv până la vârsta asta, și, repet, nu regret deloc! Recunosc, și am spus-o de mai multe ori, că citesc foarte puțin. Citesc însă dările de seamă.
R. E.: Credeți că ajunge?
I. I.: Ei, sigur că nu ajunge.
R. E.: E necesar să citim literatură? Dar literatură străină?
I. I.: E necesar să citim și literatură străină. Sigur că, în primul rând, românească. Dar și străină.
R. E.: Contactul cu literatura străină este absolut necesar, sau facultativ?
I. I.: Necesar! Sigur că e necesar. Dar scriitorii noștri nu prea citesc Nu citesc nici lucrările contemporanilor lor.
R. E.: Și se vede lucrul acesta?
I. I.: Cum să nu se vadă?
R. E.: În ce se vede?
I. I.: În limbă se vede. Cum să nu se vadă? Mai întâi că cei mai mulți scriu aproape prost. Și eu mi-am permis, într-un interviu din Luceafărul în legătură cu limba scriitorilor, să-l citez, ca model în privința aceasta, pe Sadoveanu, care, după Eminescu, s-a dovedit a fi cel mai bun și mai profund cunoscător al limbii noastre naționale sub toate aspectele ei, și cronologic (asta se vede mai cu seamă în operele lui istorice) și teritorial, pentru că Sadoveanu a cutreierat țara întreagă, cum a făcut-o și Eminescu, în condiții mult mai grele, și de vârstă și de posibilități de deplasare. În opera lui Sadoveanu și în opera lui Eminescu sunt reprezentate toate graiurile populare românești. Atunci am vorbit și despre Marin Preda, care, în Moromeții și în Desfășurarea, este un romancier foarte bun. A reușit mult mai puțin când a părăsit viața țărănească și a început să se ocupe de viața citadină. Acolo am spus că, la Marin Preda, impresionează mai puțin plăcut limba; este o limbă destul de banală, sau amestecată; nu întotdeauna pur populară, chiar când vrea autorul să fie populară, și, în bună parte, periferică. El a răspuns la aceasta într-un articol intitulat Gerontocrație. Adică eu sunt bătrân și laud tot pe scriitorii bătrâni. Nu mi-a părut rău. Deși un student de-al meu, care îl apreciază mult pe Marin Preda, mi-a spus, în particular, că răspunsul lui Preda e grobian… Dar eu am făcut haz.
R. E.: Ați spus că cei mai mulți scriu aproape prost, din punct de vedere al corectitudinii limbii literare. Oare acest fenomen remarcat și de alții, de „stricare” a limbii, nu poate fi, de fapt, o direcție, o tendință de modificare a limbii înseși? Căci, așa cum spuneați în Gramatica greșelilor, „evoluția limbii noastre materne poate lua (și va lua, cu siguranță, adesea) alt drum decât acela pe care suntem ispitiți să-l indicăm”.
I. I.: Într-o oarecare măsură este posibil. Nu vorbesc de așa-zisele inovații. Eu mă ocup de inovații și inovațiile le apreciez din punct de vedere al sistemului limbii. Un lingvist trebuie să cunoască sistemul limbii, măcar aproximativ. În întregimea lui nu-l cunoaște, pentru că sistemul e foarte complicat și noțiunea însăși e puțintel cam vagă, dar îl poate cunoaște pornind de la normele limbii, așa cum rezultă nu din gramatici, nici din studiile lingviștilor, ci din opera scriitorilor mari, a scriitorilor care au fost mari…
R. E.: Și care vor fi mari! Căci limba de mâine va fi limba scriitorilor care mâine vor fi mari. Poate unul dintre cei care scriu azi… Prost…
I. I.: Eei… da… E posibil. Dar deocamdată eu vorbesc de normele gramaticale așa cum rezultă ele din opera lui Sadoveanu, din opera lui Eminescu, din opera lui Caragiale, Creangă, și așa mai departe. Nici unul dintre aceștia n-a venit cu inovații. Nu și-a permis. Chiar Al. Graur, care nu e întotdeauna de acord cu mine, susține că limba se transformă necontenit, prin urmare s-o lăsăm în pace, să se dezvolte ea cum știe, să nu intervenim noi. Dar eu nu sunt pasiv în chestiunea asta. Eu cred că oamenii pot fi învățați, dacă nu știu, să scrie mai bine.
R. E.: Cum?
I. I.: Intervenind lingviștii, intervenind scriitorii.
R. E.: Cine ar avea mai mare eficacitate?
I. I.: Scriitorii, evident.
R. E.: Și lingviștii, în măsura în care scriu. În măsura în care se exprimă în scris, oferind un exemplu, un model.
I. I.: Ai dreptate numai în parte. Adică eu pot influența în mai mare măsură, prin Memoriile mele, decât prin intervențiile mele directe. Dar vreau să spun că Al. Graur are părerea aceasta, deși într-un fel se contrazice, pentru că, la radio, răspunde de multe ori la întrebări de felul acesta: cum e corect? cum nu e corect? Și chiar el spune că scriitor mare, din punct de vedere al limbii, este acela care știe să folosească limba națională, a întregului popor, în condițiile cele mai potrivite cu conținutul operei respective. E un punct de vedere foarte just. Sadoveanu s-a conformat acestui principiu. La Sadoveanu nu găsești nici o inovație. Nici la Arghezi. El are. Mai ales în sintaxă. Iar în probleme de sintaxă eu n-am intervenit niciodată. Adică nu mă leg de cineva care folosește o sintaxă oarecum neregulată. Bunînțeles, în această neregularitate să fie totuși un fel de regulă, adică un fel de logică, din punctul lui de vedere. De pildă Ion Barbu, dacă este, și este, într-o anumită măsură, un scriitor abscons, este din cauza sintaxei. Dar cine se deprinde, după primele poezii, cu sintaxa lui, o găsește foarte nimerită, sintaxa aceea foarte personală a lui Barbu, pentru că e foarte adecvată la conținut, adică la viziunea lui poetică.
R. E.: Din cele ce ați spus, și din felul în care îi judecați pe scriitorii noștri contemporani și pe cei mai puțin contemporani, mă întreb dacă nu cumva și răspunsul dvs. la întrebarea de la început, în legătură cu poetul Iorgu Iordan, nu beneficiază de același tratament ca cel aplicat romancierilor tineri. Adică, dacă nu există posibilitatea să nu fiți receptiv la scrisul dvs., așa cum nu sunteți la literatura unor Bălăiță, Bănulescu sau Ivasiuc, contemporanii Memoriilor dvs. ca literatură?
I. I.: Pe mine ca autor mă interesează mult mai mult, dacă nu exclusiv, adevărul, în aceste Memorii. Și când am constatat, cu ajutorul altora, că am prezentat un fapt necorespunzător cu realitatea, mă simt jenat, exact ca atuncea când, într-o lucrare științifică, îmi constată cineva o greșeală.
R. E.: Deci nu vreți să fiți considerat om de literatură?
I. I.: Scriitor, dacă vrei matale, scriitor în sensul oarecum etimologic al termenului, mă consider. Adică știu să scriu bine. Dar nu ca un romancier autentic. Conținutul celor scrise de mine nu face parte din literatură.
R. E.: Dar poate face parte într-o zi…
I. I.: Asta e altceva. N-am de unde să știu. Eu, în materia aceasta, sunt prudent, pot să spun chiar foarte prudent. Cornel Regman, în recenzia despre primul volum din Memorii, a găsit o formulă foarte potrivită pentru a mă caracteriza. E adevărat că prima parte, când mi-a spus „un om mare”, am primit-o cu bucurie, bunînțeles, dar m-am întrebat dacă, într-adevăr, sunt un om mare. Mi-a plăcut mai mult adaosul: „obișnuit”. Unii au reținut aceasta, chiar Andrei Ionescu, în articolul lui, care e foarte bun, poate cel mai bun articol care s-a scris despre Memorii, spune „un om simplu”. Și „simplu” îmi place, pentru că eu sunt simplu. Titlul găsit de Andrei Ionescu e foarte bun: „Curajul de a fi simplu”. Mai ales curajul de a te arăta că ești simplu. Din cauza aceasta, adică fiindcă eu sunt un om simplu, obișnuit, din punctul de vedere al omului ideal, mă simt jenat când citesc laude de acestea. Și mă întreb totdeauna dacă le merit. Într-o anumită măsură, recunosc că le merit. Dar, în întregime, nu. Și poate că în mintea mea intervine, fără să-mi dau seama, o comparație cu oameni care au fost într-adevăr mari.
R. E.: Deci sunteți un om mare sau nu sunteți un om mare?
I. I.: Nu, în întregime, nu. Sau, dacă vrei matale, din punctul de vedere al omeniei, aș îndrăzni să le dau dreptate. Însă din punct de vedere al activității mele științifice… Poate, în comparație cu contemporanii mei, de aici, știu eu…
R. E.: Dar din punct de vedere al personalității dvs. culturale în întregimea ei, ca om de știință, ca om de literatură și ca om de omenie?
I. I.: Da, evident, omul nu e alcătuit din felii… Îmi face plăcere când mi-o spun alții, dar mă jenez, mai ales când sunt de față.
(1980)