Frumoasele zile ale tinereților mele de Ana Novac, Editura Cosmopoli, Bacău, 2021, 267 p.
Nu ai de unde să știi. Chiar dacă ai crede că știi, nu ai de unde să știi cum este viața de zi cu zi într-un lagăr de concentrare. Pentru că acesta este subtitlul acestei cărți, Jurnal de la Auschwitz. Traducerea în română îi aparține Ancăi-Domnica Ilea, iar jurnalul a fost ținut de o micuță evreică (de vreo 12 ani) din Transilvania. Scris și transcris – pe te miri ce – în limba maghiară, jurnalul a apărut în multe țări ale lumii. Oricâtă durere, oboseală sau umilință cotidiană are de îndurat, Ana își păstrează un ochi proaspăt, o acuitate incredibilă pentru condițiile date, luciditatea, sarcasmul și simțul paradoxului. Un talent copleșitor, nestrivit de mașinăria morții: „Un Goliath cu părul gras, tuns cazon, cu obrazul roşcovan, pistruiat ca un ou de vrabie (până şi mâna-i mare, masivă, e toată stropită). Îi face fetei semn să se-apropie, poruncindu-i să-şi întindă palmele. Ea se supune, ascultătoare ca la şcoală.
Cravaşa plesneşte de două ori, ea geme, dar rămâne-n picioare.
— Dezbracă-te!
Mâinile-nsângerate bâjbâie după nasturii bluzei albe, dar nu mai au nicio putere. Otto i-o smulge cu mâna lui. Îşi scoate haina de piele, o aşterne pe jos după ce a-mpăturit-o cu grijă. Modul ăsta îngrijit şi măsurat de a-şi pregăti omorul mă dă peste cap mai rău decât tot ce urmează.
Din fericire, leşină aproape numaidecât. Otto continuă să dea-n ea până ce limba-i iese de-un cot. Leoarcă de sudoare, cu cămaşa lipită de piele; nu mai dă decât în ceva neînsufleţit. După ce şi-a făcut treaba, se mai înverşunează din pură plăcere. Se delectează. Până la urmă îl opreşte gnomul. Aplecată peste trup, îi saltă capul cu vârful tocului. Otto îşi şterge fruntea. Cea care a-ncetat să mai fie un număr e luată de-acolo. Apelul continuă.”
„Gnomul” era o șefă a lagărului de fete. De care, firește, depindea viața și moartea lor.
Dublul și paternitatea la Maupassant de Răzvan Ventura, col. Efigii, Editura Junimea, Iași, 2021, 200 p.
Sunt cinci capitole ale cărții: Limitele fantasticului şi dublul, Dificila intrare în lume, Dublul ca ameninţare, Paternitatea ca ratare a dublului, Legătura cu un alt dublu.
Dacă îndoiala carteziană este un semn nu numai al capacității de a gândi, ci chiar al certitudinii existenței biologice și, de aici, ontologice, Maupassant vede dublul, potrivit lui Răzvan Ventura, ca o diminuare a unicității și, implicit, ca o mărturie a incompletitudinii: „Din confruntarea cu un dublu, fie el al propriei individualităţi, fie sub forma unei progenituri, personajele lui Maupassant înţeleg deci ce anevoios le este drumul realului, dacă abandonează plăsmuirile propriului eu. Pornind inițial dintr-o ontologie incompletă, dublul dă seamă mai ales un proces prin care este suplinit un deficit, fie de masculinitate, fie de maternitate. Rezerva aproape instinctuală cu care Maupassant priveşte procesul de proliferare este explicată şi prin narcisism, personajul neputând rezista tentaţiei de converti în concurenţă orice apariţie biologică, dar fără a soluţiona ceasul crizei printr-o luptă veritabilă.”
Exegeza se referă strict la nuvelistica lui Maupassant, autorul făcând apel la diverse traduceri în limba română.
Dincolo de abis de Radu Ulmeanu, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2021, 192 p.
Radu Ulmeanu este un estet al vremurilor de altădată: „Murim câte puţin/ în fiecare zi/ chiar fără a pleca// lacom e timpul/ care ne mănâncă/ din viaţa chinuită/ pe faţa pământului// ceea ce contează/ după cele înfăptuite/ e moartea cea mare/ cum îi spunea Rilke// dar şi mai mare/ e viaţa care vine/ dincolo de abis” (Abis). Moartea are, în viziunea poetului, grade de extensie și de amplitudine, are ritmicitate și, parcă, reveniri: „Gânguresc porumbeii pe acoperişele lumii,/ pe cer se rotesc ciorile, vulturii, ulii/ pe pământ mi se trage cămaşa la soartă/ carnea mea dedublată e vie şi moartă.” (Odă). Fără a fi un apologet al nemuririi, poetul se simte parte a unui Univers în continuă devenire, în care nici un abis nu este de nedepășit: „devastat de vânturi, cu fruntea spălată/ de norii întunecaţi ai lui a fost odată/ mântuit de câte un cuvânt ce-mi scaldă retina/ trăiesc ispăşindu-mi păcatul şi vina// de a mă fi născut, de-a fi trăit, de-a nu fi murit încă/ înfipt în pământ neguros ca o stâncă/ pe care curg şiroaie de ploi şi de stele/ germenii viitoarelor vieţi ale mele” (Biografie).
Moarte cu suspendare de Marius Dumitrescu, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2019, 98 p.
De profesie judecător, autorul a publicat șase volume de poezie antume (1994 – 2018) și două de eseuri. A fost fratele pictorului Sorin Dumitrescu Mihăești.
Înainte de a împlini 60 de ani, Marius Dumitrescu (29 iulie 1959 – 13 noiembrie 2018) trecea la cele veșnice. O toamnă nedusă la capăt agonizează, sub ochii lectorului, în poeme caligrafice: „se clădește-n văzduh/ gloria toamnei/ falsă amăgitoare perfidă// foarte curând/ voi avea parte/ de-o mâhnire frumoasă”. Departe de emfaze și patetism, poemele se înșiră cuminți: „ai putea zice că-i vis/ dacă nu te-ar durea/ mereu câte ceva// dincolo de injecţia/ cu morfină/ începe lumea”. Suspendarea nu durează o eternitate, moartea își cere tainul și numai cuvintele rămân vii, peste timp: „cum te mai încurcă/ sentimentele/ de nici nu poţi/ să-ţi tragi sufletul!// să viețuiești/ odată venit pe lume/ este obligatoriu/ să fii viu nu”. Suspendarea este suspendată, moartea își face de cap.
Volumul postum a apărut în forma pregătită de autor.
Culoarul șarpelui de Echim Vancea, col. Magister, Editura Limes, Florești, 2020, 103 p.
Obsesia lutului prin care șarpele își croiește culoar iscă un neastâmpăr aparte al poetului: „străinul ne împrumută din încheietura mâinilor/ o bucată de linişte/ să se vadă dacă e cineva înăuntru/ zi după zi a umblat/ să depună/ jurământ/ lutului/ adulat de ierburile care-i susţin umbra// amândurora sfârşitul le va fi între anotimpuri” – aici poemul, amplu, plecând de la Anabasis XIII (acrilic pe pânză) de Sorin Ilfoveanu.
Orizontul de așteptare este umplut până la refuz de șarpele ce nu se dă dus nicicum, ci te îndeamnă să lași verticala (sau orice altă perspectivă), iar privirea să fie inconturnabil îndreptată în jos: „iarna stă nemişcată în arbori/ nimic nu adie/ şarpele tolănit pe orizont/ se strecoară printre mesele întinse la umbră/ un cuplu de vârsta pietrei/ îşi împrumută pe sub mână/ reviste despre lutul ce nu poate respira/ despre eclipse de nori/ despre păsări inaccesibile” (din poemul saltul în alb).
Ştefan Borbely se pronunță astfel asupra volumului: „e o poetică a marginii pustii, a limesului. Cititorul ţine în mână un volum lipsit de mistificări sau de iluzii, ceea ce înseamnă, în ultimă instanţă, că poetul ne propune, prin Culoarul şarpelui, o invitaţie la asprime bărbătească, introspecţie lucidă şi consecvenţă.”
Pe prima copertă: Obsesie, o lucrare a sculptorului Ioan Pop-Vereta.
o minciună adâncă, plină de farmec de Lăcrămioara Stoie, Editura Tracus Arte, București, 2020, 96 p.
O a doua carte de poezie a unei autoare care a fost mereu, dar selectiv, apropiată de fenomenul literar, cu toate nuanțele lui. Jurnalul cuvintelor tăcute, volumul anterior de poezie, a primit Premiul pentru debut al USR Brașov în 2017. Atenția exacerbată pentru anodin ne-ar duce cu gândul la poemele lui Constantin Abăluță dintr-o anumită etapă – nu la cele (a)politice, mai de-acum: „după semnalul sonor/ tac/ respir/ desigilez plicul/ aburul din uimirea noastră” (din poemul corect politic). Însumând ode frânturilor, așchiilor, alicelor, becului (scris cu majuscule în poem!) chior, frunzelor, fermoarului, ceștilor de ceai, grupajele din volum au, aparent, titluri la fel de anodine, în bună tradiție minimalistă: bucăți de noapte, ceva timp, de sus în jos, stare de urgență. Relativizarea nu exclude luciditatea, ba chiar face tandem cu ea: „aşteptăm/ printre medicamente şi rugăciuni/ un anotimp în care/ să nu ne mai întoarcem/ spatele prin pieţe/ topind pe cerul gurii/ veşnica preocupare/ de a ne menţine în viaţă/ cu orice preţ” (așteptăm). O undă de feminitate („apa vie/ șiroind sub gheață”) se face cu obstinație simțită în poezia Lăcrămioarei Stoie: „restul o să vină de la sine/ unghiile proaspăt vopsite/ opresc sărutul// nu mă atinge-mă” (ne vedem mai tineri).
„o minciună adâncă, plină de farmec este o carte făcută din aduceri aminte, convertite în stil și melancolie”, scrie Angela Marcovici în prefața volumului.
Gorjul istoric și pitoresc de Alexandru Ștefulescu, col. Cărți fundamentale ale Gorjului, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2021, 425 p.
Ediția a doua, prima fiind apărută în 1904. Erau timpuri în care pecețile, genealogiile și hărțile contau, se ridicau cule, biserici și mânăstiri, iar frumusețile naturii prindeau glas, în spiritul începutului de veac XIX: „Pe apa Bistricioara în sus de satul Boroșteni la locul unde valea se strâmtează mai mult, de o parte prin steiul de peatră peste care nu poate fi practicată nici măcăr o potecă și în care stâncă se află o cavernă mare, iar pe de altă prin boldul pământului ce lasă dealul Ciunca, bold așa de pieptuit că se poate vedea foarte departe de acolo în josul țării. Acest bold se chiamă: Pravăț.” Nu numai frumusețile naturii, ci și așezările omenești (simple sau monahale) sunt surprinse de cărturarul Al. Ștefulescu în devenirea lor, prin oamenii importanți care au marcat viața fiecărui topos, începând de la Hrisovul lui Vlad-Vodă Călugărul (1486) sau de mai devreme, mai din negura timpului: „Satul Tismana este cel mai cunoscut sat în istoria Gorjului din secolul al XIV-lea. Celebra mânăstire Tismana ce și-a luat numirea de la dânsul a vărsat asupră-i aureola nemuririi. De pe la a 2-a jumătate a secolului al XIV-lea după 1364 satul Tismana a fost cunoscut Împăraților, Principilor și celor mai mari demnitari ai țării. A fost vizitat de Mircea cel Mare încă de pe când trăia Nicodim, (1406) de Vlad Drăculea Țepeș (1458) de Nedelco Vornicul Bălăceanul (1564) ba încă, după tradiția monastică și de împăratul Sigismund.”