aniversare 200
Când mă şcoleam, am aflat că Vasile Alecsandri este „rege al poeziei”, cum l-a numit tânărul Eminescu într-o retrospectivă poetică despre „zilele de-aur a scripturilor române”. Erau numiţi acolo Daniil Scavinschi, Nicolae Văcărescu, Cantemir (Antioh), Anton Pann, Heliade, Cârlova, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Andrei Mureşanu, Costache Negruzzi. L-am crezut pe Eminescu, l-am iubit şi învăţat la şcoală (şi nu numai), i-am memorizat multe versuri, pe unele le-am cântat şi eram convins că „românul s-a născut poet”. Am înţeles şi care era rostul supraevaluării înaintaşilor: ca să-i contrapună epigonilor „fără inimi” pe cei care „au scris o limbă ca un fagure de miere”, cum zice metafora eminesciană, „inimi mari, tinere încă” etc. Când am mai crescut şi mi-am dat seama cât de altfel sunt Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Ion Barbu şi alţi poeţi români, când m-am dedulcit cu Poe, Baudelaire, Mallarmé, Rilke, Trakl ş.a., am înţeles că meritul precursorilor noştri a fost unul de natură istorică, de mai mult sau mai puţin vajnici deschizători de drumuri pentru literatura noastră. Din mantaua lor s-au ivit ceilalţi, şi acesta e lucru mare, de multe ori sunt chiar buni de recuperat. Dar cel mai de sus începător este, fără îndoială, Alecsandri. Şi nu doar căpetenia obştii noastre literare de la obârşiile vremurilor moderne, dar şi autor îmbelşugat şi divers peste măsură. El ne-a dat teatru de toate speciile, aici este primul nostru domnitor; el a scris versuri lirice, epice, balade, legende, pasteluri, doine, elegii, romanţe, ode, epode, satire. Pe G. Ibrăileanu, G. Călinescu şi, apoi, pe Al. Piru îi satisfăceau mai mult proza decât poezia „bardului de la Mirceşti”. Şi totuşi…
Mai întâi, e ciudat că încă nu se cunoaşte cu exactitate de către mulţi data naşterii sale. La fel de surprinzător e faptul că se mai pune la îndoială mitrica aceea care indică anul 1818, 14 iunie, oraşul Bacău. Şi n-a fost otova vesel, a avut ca tot omul, cu deosebire cel creator, şi momente de tristeţe, dar în cea mai mare măsură e senin, bonom, cu destul umor, ironie şi sarcasm subţire. Clasicul şi romanticul îşi dau mâna, asemenea reprezentantul lumii „vechi” şi deschizătorul de drumuri „noi”, mai mult decât oricare dintre congeneri. Proza lui e de bună cotă valorică (doar Negruzzi îl egalează şi, într-un fel, îl depăşeşte), plus varietatea ei: nuvelă romantică, povestiri, farsă, memorialistică, însemnări de călătorie cu expresivităţi voluntare şi involuntare. Trăsăturile acestei proze nu par a se fi istovit. Ce sunt de menţionat: obiectivitatea şi subiectivitatea, detaşarea şi implicarea, observaţia naturii, gustul pentru senzaţional şi anecdotă, darul povestirii (dar absenţa invenţiei epice), sentimentalismul unit cu ironia şi umorul, predilecţia pentru pitoresc şi exotic, aspectul general memorialistic (de jurnal, cel atât de practicat în literatura modernă). Cea mai izbitoare abundenţă şi pluralitate o deţine dramaturgul: traduce, adaptează, scrie comedii originale, „cânticele comice”, feerii, dramă socială, drame romantice inspirate din istoria naţională şi din clasicitatea romană. Teatrul lui începe cu comedii bufe şi vodevileşti, pe linia facilă a unor Labiche, Scribe, Augier, Bataille şi continuă cu mai ingenioase localizări care aduc în scenă o galerie de tipuri contemporane, de unde nu lipseşte nici un exponent al vremii în ipostaze comico-satirice. Caragiale se delecta enorm cu asemenea spectacole popular-carnavaleşti care face pârtie către o vreme literară nouă. E comicul în stare „pură” ca în timpurile vechi şi profane; comicul paiaţeresc, cu aplecare spre caricatural, fără prea multă gravitate ostensibilă. În dramă n-am prea avut tradiţie şi de aceea către Apus si-a îndreptat privirile (ca şi Hasdeu în Răzvan şi Vidra). Boieri şi ciocoi e o modestă idealizare a vechii boierimi. Despot Vodă, Fântâna Blanduziei şi Ovidiu conţin elemente de melodramă din panoplia romantică. Dar, vorba lui Ion Barbu: „Că vinovat e tot făcutul, / Şi sfânt, doar nunta, începutul”.
Prima piesă, comedia în trei acte, Farmazonul din Hârlău, deschide la 18 martie 1840 reprezentaţia prevăzută în programul noului comitet teatral conform Introducţiei la Dacia literară. Kogălniceanu scrie puţin teatru, Două femei împotriva unui bărbat, Orbul fericit, iar Costache Negruzzi cam tot aşa, Cârlanii, Muza de la Burdujeni, Crispin, rival stăpână-său. Greutatea (plăcută) a căzut pe umerii lui Alecsandri care este extrem de productiv. Îţi lasă impresia că în fiecare săptămână scrie câte o piesă. Succesul urmat Farmazonului… fu Modista şi cinovnicu, „înfăţişată pentru întâiaşi dată la Teatrul Naţional din Iaşi”. Din cauza unor dificultăţi, teatrul e concesionat unei baronese care preferă numai piese străine. Abia în 1844 este reprezentată piesa lui Alecsandri, Iorgu de la Sadagura, primită cu un mare entuziasm: „mă sileam în această piesă să biciuiesc un defect care se derula atunci în înalta societate şi care putea provoca raporturile dezastruoase, şi anume: proasta afectare de a dispreţui tot ce este naţional – limbă, obiceiuri şi chiar Moldova însăşi!” Triumful comediei a fost considerat începutul unei adevărate creaţii dramatice româneşti. În piesa următoare, Iaşii în carnaval, scopul declarat este de a combate „persecutarea opiniei publice”. Peatra din casă a fost scrisă la Palermo pentru a oferi un divertisment Elenei Negri, care se apropia de sfârşitul ei tragic. Succes special au avut Chiriţa la Iaşi şi Chiriţa în provincie. Cu Matei Milo în rolul principal, efectul reprezentaţiilor a fost imens. O frescă socială de dimensiuni considerabile realizează într-una dintre cele mai bogate comedii. Sobieţki şi plăieşii evocă un moment de luptă eroică din trecutul poporului român şi exprimă varietatea dramatică a poetului. Din galeria de „tipuri contemporane” fac parte Sandu Napoilă, ultra–retrogradul şi Clevetici, ultra-demagogul. Pe Iacob Negruzzi îl informează că „se luptă” cu drama în cinci acte şi în versuri, Despot Vodă, care va ţine capul de afiş timp îndelungat. Am putea spune, a fost o adevărată bătălie pentru drama aceasta, noian de aplauze şi fireştile rezerve. Partea literară e apreciată cu notă mare, partea dramatică a produs unele obiecţii. Cea mai izbutită lucrare dramatică este considerată Fântâna Blanduziei, întrucât, din câteva trăsături, autorul reuşeşte să proiecteze o viziune antică: evocarea unui episod din viaţa romană, cristalizat în jurul unui moment sufletesc cu valoare umană, Horaţiu vârstnic, îndrăgostit de tânăra Getta, dar care va trebui să se resemneze în favoarea tinereţii. Iar resemnarea eludează conflictul dramatic. În 1885, Teatrul Naţional din Iaşi prezintă drama Ovidiu, în cinci acte şi în versuri, un omagiu adus marelui şi nefericitului poet exilat la Tomis.
Despre poezia lui Alecsandri se cuvine să vedem, scurt, de ce ea l-a făcut faimos înainte de toate, pe de altă parte să-i rezumăm rolul deţinut în evoluţia genului. Poetul Doinelor şi lăcrămioarelor exprimă stadiul poeziei româneşti de atunci şi felul în care el devine promotor al unor noi orizonturi. Era vremea când pe aceste tărâmuri se trecea de la lumea veche, orientală, la Occidentul dominat de „franţuzism”. Cum nostim observă Zarifopol (care, de la exigenţele sale extreme în linie estetică şi potrivit cu mutaţia valorilor, se hotărî să scrie o istorie a poeziei româneşti, fără ca timpul să mai aibă răbdare cu excelentul filolog), evoluţia avea loc pe traseul de la „papucii călcaţi şi şalvarii de mătase” la costumaţia şi tabieturile occidentale, „franţuzite”, de la stihurile către Marghioale, Catinci, Casandre, Zulnii, cu sentimentalisme care „se explică prin scripca şi oftatul lăutarului”, la dedicaţii, prin clavire, pentru Virginii, Amelii, Aleize, Tecle. În căutarea primului poet român modern unii s-au oprit la Heliade, alţii la Cârlova, Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu. Dar aceştia n-au găsit calea de a se desprinde decisiv de influenţele străine şi să pună bazele unei poezii care să sune româneşte. Şi Alecsandri a început cu versuri franţuzeşti, dar, la un moment dat, a găsit o cale salvatoare: folclorul românesc. El a ajuns să asimileze tonul şi ritmul popular, să facă în aşa fel ca poezia noastră să aibă rezonanţe româneşti pe un fond universal, scutită de orice artificialitate prezumţioasă. O poezie întreagă care articulează curat româneşte este, în versiunea lui Zarifopol, balada Andrii Popa. Pentru gusturile cele mai apropiate de noi, Baba-Cloanţa pare şi mai concludentă, amintind de registrul pe care se situează Domnişoara Hus:
„Şede baba pe călcaie/ În tufarul cel uscat,/ Şi tot cată ne-ncetat / Când la luna cea bălaie, /Când la focul cel din sat. // Şi tot toarce, cloanţa toarce / Din măsele clănţănind / Şi din degete plesnind. / Fusu-i răpide se-ntoarce, / Iute-n aer sfârâind.// «Fugi, Urâte! baba zice, / Peste codrul cel frunzos / În pustiu întunecos! / Fugi, s-alerge-acum aice / Dragul mândrei, Făt-Frumos // De-a veni el după mine / Să-l iubesc eu, numai eu, / Dare-ar Domnul / Să-i se-ntoarcă tot mai bine / Cum se-ntoarce fusul meu!”
Deşi în bună parte poezia lui Alecsandri este de sugestie lamartiniană şi hugoliană, aplecarea spre sursa folclorică, de localizare făcută în spirit critic, contribuie fundamental la noutatea poeziei lui şi la începuturile poeziei româneşti moderne. Multe beteşuguri are dicţiunea bardului (retorism, sentimentalism, moralism, descriptivism „poetizant”, păcate ale modei lirice de atunci, cu licenţe poetice, abuz de diminutive şi comparaţii puerile, ritm împiedicat), dar are meritul indiscutabil de a fi inventatorul unui stil poetic nou în literatura noastră, de unde se vor revendica izbânzile viitoare. Ne aflăm, totuşi, în adevăratele zile de aur ale scrisului românesc, când se ivi Eminescu (evident, nu din spuma mării), când esteticianul modern Maiorescu scria O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, Direcţia nouă în poezia şi proza română, Poeziile lui Eminescu etc. Se ştie de ce anume marele critic i-a luat apărarea lui Alecsandri când a fost luat la refec de Vlahuţă, Delavrancea et comp. În primul rând, pentru rolul lui de iniţiator al noii lirici româneşti, apoi pentru „farmecul limbii”, „iubirea omenească”, „dorul de patrie”, „valoarea unică”, „totalitatea acţiunii sale literare”, Ostaşii noştri, Pastelurile, Fântâna Blanduziei, spune criticul, „au înavuţit” poezia românească, „vor curăţa de la sine atmosfera estetică viţiată de Macedonski, Aricescu, Aron Densusianu”. Cu adevărat, Patelurile duc la obiectivarea viziunii, la corespondenţa sentimentului şi tabloul din natură:
„Zi cu soare ger cu stele!… Hai, iubită la plimbare. / Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare; / Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi…/ Tu zâmbeşti?… zâmbirea-ţi zice că e bună pentru noi. // Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, / Răpind sania uşoară care lasă urme albe. /Surugiul chiuieşte, caii zboară ca doi zmei / Prin o pulbere de raze, printr-un nour de scântei”.
Legendele îl arată din nou pe consecventul, pe promotorul celebrei Introducţii din 1840 a Daciei literare. Ele au, ca de obicei, caracter istoric, fantastic sau etiologic. Legenda rândunucăi, Legenda ciocârliei, Dumbrava roşie, Dan, căpitan de plai, Odă statuii lui Mihai Viteazu, Cuza-Vodă etc. e un proiect de epopee după modelul Legendei secolelor de Victor Hugo.
Gustul modern (şi postmodern, şi transmodern) acceptă elementele de simplitate originară, prezenţa fantasticului, muzicalitatea şi armonia de fond, sensibilitatea la natura genuină.
*
Dacă e să faci o comparaţie în contextul operei lui Alecsandri – şi s-a făcut – proza lui ar fi superioară liricii sale şi dacă nu l-ar fi avut alături pe valorosul Costache Negruzzi, ar fi fost şi „acel rege al prozei” noastre. „Cea mai durabilă parte a operei lui Alecsadri este aceea în proză”, spun unii comentatori. „Poate (subl., C.T.) că cea mai durabilă parte a operei lui Alecsandri este aceea în proză. Scutit de risipa de silabe şi obligaţia gravităţii lirice, scriitorul îşi rezervă, slobod de a divulga toate darurile, umor, pictură, înlesnire orientală în povestire.” (G. Călinescu). Clişeul a prins fără a ţine seama că se compară două entităţi deosebite şi că, totuşi, comparaţia e un mod cam didactic, folosit abuziv în poezia clasică, desuetă, care devine adesea un procedeu facil. Ceea ce se poate spune mai corect e că în poezia lui Alecsandri, atât de abundentă, se găsesc mai multe detritusuri decât în proză, care e neaşteptat de limpede din toate punctele de vedere. Buchetiera de la Florenţa e o nuvelă romantică în care domină tenebrosul şi senzaţionalul, dar se găsesc şi unele graţioase gravuri de epocă:
„Într-o duminică, trecând pe piaţa Domo, văzui o mulţime de echipagiuri în linie, în faţa catedralei S. Maria del Fiore ce se găseşte în mijlocul pieţei; şi îndemnat de curiozitatea de a vedea damele aristocratice din Florenţa, intrai în ea. Priveliştea ce mi se înfăţişă mă umplu de un sentiment atât de puternic şi de sfânt, că rămăsei împietrit ca statuia sfântului Ioan, lângă care mă aflam. Biserica era luminată de vreo câteva candele ascunse pe după coloane, încât razele lor aruncau o lumină slabă ca glasul cel de pe urmă al unui om care moare, şi misterioasă ca sfintele taine ce se serbau înaintea vecinicului părinte.”
În substanţă, toate naraţiunile sunt jurnale de călătorie pe urmele lui Chateabriand şi Lamartine. S-a spus, proza e călătorie quixotică, o purtare a cititorului prin spaţii ficţionale. Când îşi scrie proza, autorul are în vedere doi cititori: unul care ţine la orizontul lui de aşteptare, cu o poveste care să surprindă prin senzaţional, picaresc, grandios – şi altul elevat, conştient de situarea în clişeu, care să se aventureze în lectură în complicitatea cu autorul. Tonul e mai totdeauna şăgalnic, ironic auctorial:
„Poftesc dar pe onoraţii cititori, iubitori de adevăr, să binevoiască a-şi închipui trii tineri zdrobiţi de osteneală, savurând de la prăpăstii adânci ca nişte umbre rătăcite pe malul Acheronului”.
Fondul naraţiunilor este autobiografic. Memorialist, dar nici un simplu jurnal, ci „un sistem narativ”, Balta Albă e o povestire în ramă ce exprimă motivul străinului în ipostaza unui tânăr pictor francez care observă şi comentează cele văzute în timpul călătoriei, o imagine a Valahiei din secolul al XIX-lea – contradicţia stridentă dintre aspectele primitive şi cele ale civilizaţiei avansate. La fel, Borsec are tema civilizaţiei hibride, creând un tablou bazat pe contrastul dintre Orient şi Occident, de unde nu lipseşte umorul, prin care se realizează povestirea savuroasă despre o fiziologie colectivă şi socială:
„Borsecul e un ce care nu se poate numi nici târg, nici sat, pentru că nu are uliţe, nici magazine, nici locuitori. El este o adunătură de vreo cincizeci de case de lemn pustiu şi are multă asemănare cu muştele, care stau moarte toată iarna, pentru ca să învieze în primăvară”. O primblare în munţi, întreprinsă de Alecsandri împreună cu un prieten, îmbogăţeşte creaţia originală a autorului. Modul povestirii în ramă îl atrage pentru că ea creează un cadru cu aceleaşi repere spaţio-temporale pentru povestiri care decurg una din alta într-un flux continuu. Aici sunt două naraţiuni, Toader şi Mărinda, povestire de dragoste, din mediul rural, care sfârşeşte tragic; O intrigă de bal masché, unde „veselul Alecsandri” se recuperează. Potenţialul ludic al măştii încurajează derularea aventurilor galante, masca aducea anonimatul şi slăbea corsetul moravurilor, accentuând libertatea replicilor şi a gesturilor:
„Domnul A. [lecsandri!] este o persoană de spirit, tânăr încă şi elegant, deşi însurat. Vorbirea lui e foarte plăcută, mulţămiri puternice pătrund în inimile celor ce se iubesc numai câteva ceasuri, fără-a să cunoaşte şi fără a să videa. Câtă frumuseţă, câtă poezie revarsă atunci închipuirea noastră asupra fiinţei necunoscute care ne face să gustăm plăcerile raiului; şi pe urmă suveniruri dulci rămân să ne dizmeardă sufletul necontenit!”
Dar „suvenirurile” din Italia îl remontează cel mai mult, chiar şi atunci când nu toate întâmplările sunt luminoase. Pe Buchetierea din Florenţa am cunoscut-o, aici mai este o povestire (în ramă, fireşte) despre un tânăr care învaţă latină de la padre Bartholomeo dar acesta îl bate şi-l determină să-l părăsească, pentru a ajunge la signor Alsari. Acesta îl preţuieşte pentru talentul în „zugrăvie” şi-l poartă prin galeriile de artă din Palazzo Pitti şi din Palazzo Vecchio, se înflăcărează de Michel Angelo, Tiziano, Raphaelo. La teatru, o cunoaşte, ca spectator, pe actriţa Cecilia, de care se îndrăgosteşte patetic şi platonic.
Istoria unui galbăn şi a unei parale traversează societatea românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Modalitatea folosită de autor, dialogul dintre monede, oferă posibilitatea, ca în literatura picarescă, să frecventeze medii variate, surprinzând fizionomia morală a fiecăruia. Într-adevăr „banul este cea mai sigură peatră de încercare a firei omeneşti”. Călătorii succesive ale galbenului prin buzunarele diferitelor personaje dezvăluie „câtă mârşăvie plină de dezgust” ascunde un homo habilis din vremurile noastre. Relatarea sprintenă, dialogul suculent îl vestesc pe Creangă. Alături de celelalte „fiziologii” se află şi în tabloul de moravuri din Iaşii în 1844: „Adeseori Iaşii are o privire veneţiană prin uliţele lui prefăcute în canaluri mlăştinoase, de unde tragem următoarea încheiere: că ieşeanul este o fiinţă amfibie care trăieşte jumătate din viaţa lui pe uscat şi care înoată în tină cealaltă jumătate”.
Memorialistul se depăşeşte în naraţiunea (cea mai în ramă) Călătorie în Africa. De la Biaritz la Gibraltar. Cupride gustul contrastelor între feerie şi tragic: Tovarăşul meu de drum, Malposta, Tuluza, Nima, Marsilia, Pe mare, Muntele de foc… Aceasta din urmă are o atmosferă tenebroasă, o istorisire romantică de bandiţi, dar şi cu plastice descrieri: „Acest Munte de foc este unul din fenomenele cele mai curioase ala naturii! Pe o suprafaţă de trei stânjeni cvadraţi, ard mii de limbi de foc ce seamănă a ieşi din pământ, prin mii de ţevi, şi, lucru de însemnat!, acele pări nu se ridică mai mult decât de o palmă şi au toate însuşirile de pară a acestui punci care arde acum dinaintea noastră, colorul şi chiar parfumul; astfel, încât de ar sta cineva împotriva vântului şi-ar răsufla duhoarea acelui fum, în curând s-ar îmbăta”.
Un salon din Iaşi este o colecţie de instantanee umoristice; Mărgărita, un roman autobiografic, neterminat; Dridri, un roman tot autobiografic, parţial imaginar, şi neterminat.