Nu ne alegem patronimul, la fel cum nu ne alegem culoarea, etnia sau părinții. Este o platitudine atât de enervant de oțioasă, că cronicart-ul aproape că abia a îndrăznit s-o expună chiar aici, în debutul unei cronici interesante (credem noi!). Probabil că, la o nouă ediție (!), o vom suprima și o vom înlocui cu o observație de o spectaculoasă și autentică profunzime, precum aceasta (care e deja pregătită să-și preia statutul de exhortație apoftegmatică!!): Pune fapta înaintea numelui și vei fi răsplătit cu priință!
Așadar, raportat la Eugen Raportoru (chiar acesta e numele lui!), trebuie să menționăm că este unul dintre cei mai remarcabili pictori actuali. Apartenența lui la etnia romă nu-i scade cu nimic din originalitate, din spiritul expansiv, dinamic și din suculența semantică a lucrărilor sale. Dimpotrivă, există la el un fond artistic de adâncime, ce ține indiscutabil de genomul său, în care arta s-a dezvoltat în deplină libertate, fără constrângeri și fără servituți. Ceea ce a făcut ca ordonarea talentului său nativ, prin instruire și educație vocațională, să aibă loc mult mai târziu decât la obișnuiții tineri născuți speranțe premature.
Deci, fișa lui Raportoru e succintă ca o nuveletă. Născut în 1961, la București (copilărie în Banu Manta-1 Mai). A expus prima oară la 14 ani, la cinematograful Grivița. S-a înscris la facultate la 40 de ani. Până atunci, a lucrat ca zugrav. Licențiat al Universității Naționale de Arte, secția Pictură, promoția 2009. Din 2010, membru UAP. A terminat masterul la aproape 50 de ani. A participat la zeci de expoziții din țară și din străinătate. A ajuns să expună la Royal Academy din Londra. Spicuim: Expoziție personală Galeriile de Artă ale Municipiului București, 2008/2010: Expoziție personală Muzeul Municipiului București, în cadrul Zilelor Bucureștilor, 2014: Expoziție Galeria Simeza, București, 2015: Expoziție Palatul Parlamentului, Sala Brâncuși, 2016: Royal Academy of London, 2011: Premiul pentru Pictură al Uniunii Artiștilor Plastici, expoziția Arte în București, 2009-2011: Bursa Unicredit Țiriac.
Eugen Raportoru este cazul unui artist – aș zice destul de rar întâlnit – care e dublat și de un tip uman foarte sociabil. Brunet, cu chica precum „pana corbului”, înspicată ici-colo de șuvițe albe și, pe nas, cu o pereche de ochelari ce amintesc de cei ai lui Joyce, are un aer nastratinesc, simpatic, deschis, prietenos, comunicativ și volubil. Apoi, nu-i sunt străine naturalețea, firescul, nonșalanța și manfișismul, specifice, așa cum știm, etniei sale. Nu are obligații morale față de nimeni (ci doar față de meșterul și mentorul său, Ion Brodeală, căruia i-a stat prin preajmă de la vârsta de 12 ani).
Eugen Raportoru este aidoma unei cărți veșnic deschise, iar „lectura” din paginile ei dezvăluie mecanisme și resorturi umane genuine simple, fără dantelărie hermeneutică, lipsite de complicațiile histrionice, lirice sau depresive, abisale sau metafizice, de care sunt invadați mulți congeneri de-ai săi, mult mai înfiretați cu zorzoane academice, inutile, de altfel. De aceea el nu are nimic din încruntarea unor artiști care noaptea se visează Van Gogh, iar ziua se încurcă în bidinele, nici morga sonoră a unor somități închipuite, pătrunse până la pensulă de strălucirea excepțională a talentului lor, care-i face, în mod necesar, să se simtă clasici direct de pe băncile facultății.
Pictura lui se bazează pe observație amănunțită, cu recompuneri minuțioase, dar care lasă deplina libertate a interpretării, prin ductul spoit cu pensula lată, cu șpaclul, cu drișca sau cu mătura, ce creează un soi de – dați-mi voie să folosesc un oximoron grațios – evanescență a exactitudinii. Tonurile de gri ale peisajelor sale din jurul Bucureștiului, de pildă, amenajează la perfecție temele despre o lume aflată departe de perfecțiune, o lume săracă, o lume periferică, o lume în care delabrarea inexorabilă a mahalalei și starea de ruinanță imposibil de stins înlocuiesc strălucirea eclatantă a Centrului. Remarcăm însă că acesta nu e un reflex dictat exclusiv de fondul ancestral, fiindcă, atunci când înfățișează peisaje din marile capitale ale lumii, tablourile lui Raportoru strălucesc pur și simplu. Dar amintesc pe undeva, trebuie să recunoaștem, și de splendoarea magnanimă a salbelor de aur de la gâtul strămoașelor sale!
Cea mai recentă expoziție a sa, deschisă până la începutul lunii septembrie, în sala Tancred Bănățeanu a Muzeului Țăranului Român, abordează altă tematică. Ea se intitulează Răpirea din Serai și, de fapt, e o împletire de motive. Mai întâi kitsch-ul iconografic al unui habitat de mahala, apoi, carpeta uriașă (cândva, extrem de prolifică pe toți pereții României, inclusiv pe unii pretins mai simandicoși) și, în sfârșit, o a treia temă. Adică, interiorul unei locuințe „tradiționale” din timpul regimului comunist, cu toate acareturile sale simbolice: divanul cu velință de la țară, deasupra lui carpeta Răpirea din Serai, încadrată de o copie primitivă a Cinei cea de taină, apoi, la stânga, un bust de țigancă cu un sân afară, la lumină (chipul ei însă e actual și jucăuș – intenția autorului fiind clară – căci pare a fi cel al unei „vedete” vulgare din zilele noastre!), apoi, un peisaj cu o șatră în fața cortului, după care, o natură statică încărcată de mere și clondire îmbrăcate în argint și, în fine, un peisaj de pădure atât de anemic, încât ai impresia că, din moment în moment, e gata să se dezmembreze. Și, nu în ultimul rând, biblio-masa de televizor cu vitrină, pe care e televizorul Telecolor, unde Ceaușescu e surprins în plină criză, adică răcnind; deasupra, obișnuitul mileu alb croșetat, pe care stă un cățeluș de ceramică (aici, era „bun” un pește de sticlă!), iar dedesubt, un serviciu de cafea și câteva cărți din BPT, Biblioteca Școlarului și încă vreo două terfeloage – strictul necesar pentru cultura de cartier.
Printre aceste artefacte, care au fost cândva mândria bunicilor de la țară sau de la marginea orașului și au făcut deliciul important și pretențios al căminului lor modestissim, s-a aflat și carpeta, un obiect de decor sacralizat și intrat în mitologia casnică. Sau, cum zice Ilina Schileru, curatorul expoziției, „o fereastră escapistă spre o lume în care răul se suspendă” (deși, dacă pritocim nițel „modelul de bază”, o răpire nu e chiar o viziune pașnică a „escapismului”!).
Eugen Raportoru a spart această „capsulă” de timp, truvabilă azi doar prin iarmarocuri și oboare, și i-a împrăștiat conținutul semantic – semanteme cu parfum nostalgic – revivificând senzații de mult uitate. Ironic până la sarcasm, artistul face o mișcare simbologică și recompune kitsch-ul, adică pictează – în felul lui – tablouri uriașe (amintind chiar de dimensiunile originalelor: 1,90 x 2,60 cm!), pe temele arhicunoscute, cum ar fi cerbii la izvor (unde, curios, cervida e albastră, probabil din cauza nopții!!), haremul (cu „sonorități” orientale), sânzienele (un soi de contrapunct la „dansul” lui Matisse!), ciobănașul cu turma (tot o replică poate, de data asta, la Grigorescu), curtezanele și corrida (cu parfum de exotism iberic) și, bineînțeles, tema-șablon, faimoasa Răpire din Serai.
Tablourile blochează vizualul și trebuie admirate de departe, în perspectivă, pentru că Raportoru rămâne același partizan al tehnicii ocultării detaliului precis. Toate, dar absolut toate lucrările sunt viziuni, interpretări ale unor teme cunoscute, pe care autorul le imersează într-un fel de convenție personală, îmbibându-le într-o substanță asemănătoare celei onirice, cu felurite tonuri ale impreciziei. Lăsând kitsch-ul doar ca referențial, cred că aici se află originalitatea artistului. Mai întâi de toate, el nu redă kitsch-ul, ci îl destructurează. Nu-l detaliază, nu-l „îmbracă” în veșmintele lui inițiale, ci îl recompune, însă, pe alte coordonate de percepție. Tablourile sale doar amintesc – prin titlul lor, dar și prin anumite aluzii tematice particulare – de centrul semantic spre care converg nostalgiile. Altminteri, poznaș și persiflant, el vine și translatează nucleul modular al temei, dând, prin detalii aruncate cu dibăcie ici-colo, alte nuanțe de interpretare, ludică mai ales. Totul e să transpersezi pânza cu o privire capabilă să perforeze crusta de aparență. De pildă, nu se poate ca, la „carpeta” intitulată Curtezane, să nu observi chipul din stânga tabloului, al unui bărbat cu o privire concupiscentă, acompaniat însă de un amănunt greu de sesizat, căci e doar o trăsătură de alb a pensulei: el poartă o mască. De altfel, obsesia măștii e prezentă și prin două portrete mari expuse, tablouri autonome, care cu greu recompun câte un chip de bărbat ce are la gură o mască de tablă ruginită (absolut remarcabilă, căci ea pare un adaos, un trouvaille astuțios). Sau „păunul erectil”, al cărui gât interminabil falusian seamănă cu un șarpe. Sau Harem, care mi se pare a fi cel mai definit tablou, cu detalii remarcabile, ce pot alcătui chiar o poveste cu episoade. Atitudinea lubrică și excitantă a femeii care dansează, apoi, plasarea în fundal sau într-o tușă abia schițată (ca și cum, într-o clipă de străfulgerare, ies dintr-un vălătuc de ceață), a unor chipuri de bărbați, care privesc ațâțați de mișcările voluptuoase ale femeii, toate aceste detalii se pot înseria. Abia aici, autorul iese din contemplație și intră în ceea ce s-ar numi in actu, prin faptul că intervine copios și imaginează un narativ, adică pune la cale o lucrătură epică (de pildă, femeia abia sesizabilă, din stânga tabloului, care stă pe vine, ținând o lăută, în fața unei siluete de bărbat ce poartă pe cap un ișlic).
La un moment dat al periplului printre atâtea fire nostalgice țesute cu pricepere de autor (de pildă, tablourile cuprind pictate și marginile tradiționale ale unei carpete adevărate, cu ciucurei, franjuri și canafuri, cu împletituri și alte farafastâcuri), descoperim – nu întâmplător, exact în mijlocul arcului de cerc al privirii – un tablou cu totul aparte, dar tot de mari dimensiuni. El este intitulat Autoportret. Surprind însă nu atât absența trăsăturilor feței – ca să nu fim liniștiți că, într-adevăr, e vorba de un autoportret – ci dinamica personajului și atitudinea lui. Le maintien. Bărbatul se află șezând pe un fotoliu stil Louis „Cutare”, cu antebrațul stâng pe cotieră și brațul drept întins, cu palma pe genunchi. Piciorul stâng e flexat un pic sub fotoliu și stă sprijinit pe vârful labei (ca și cum ar bate tactul unei melodii!), în vreme ce piciorul drept e îndoit normal, cu talpa lipită de podea. Capul întors privește fix la ceva din dreapta, dar linia privirii e descendentă, ca și cum ținta s-ar afla jos. Ori, poate la fel de bine să fie acea uitătură goală, inertă, transpersantă, specifică reflecției, pe care o au uneori oamenii atunci când meditează la ceva. Cu riscul de a ne repeta, trebuie să subliniem că atitudinea dedusă din poziționările descrise mai sus este cea care surprinde cel mai mult în acest autoportret. Este un fel de mișcare in statu nascendi, însă reprimată pe moment. Te aștepți ca, din clipă-n clipă, personajul să se ridice brusc și să se îndrepte – firește că doar ne închipuim – spre șevalet. Sau să fie prima fotogramă a unui film ce-l înfățișează pe artist într-o acțiune continuă? Nu știm.
Ar mai fi de sesizat încă un amănunt. Aplecarea lui Raportoru către acest tip de kitsch autohton, preocuparea lui spre un subiect ca acesta (ușor sordid, ușor vetust, ușor prăfuit și obsolet) nu se datorează vreunei cine știe ce contextualizări cu simboluri asociate comunităților minoritare. Nu există în substratul temei expoziției nici un semn de protest al etniei rome, nici, Doamne ferește, vreun ecou al noilor trenduri aberante (woke culture sau cancel culture), ce s-au impus în ultima vreme, dislocând temeiurile normalității.
Demersul lui Eugen Raportoru este unul de antropologie culturală. No more, no less.