1
primele raze ale
poemului
răsar la miezul nopții
din hăul ordonat al
vocilor noastre neîmblânzite
înaintăm pe urma negrei sclipiri orbitoare
spre grotele silabelor neumblate
e încă noapte
în cuvinte
mii de ochi roșii minusculi feroci
stau la pândă
noaptea e lungă
– noaptea dinaintea poemului –
vocea ne conduce
spre zori înnegurate
ieșind din noapte
poemul se stinge
2
când mergi
călcând pe vid
îl auzi sfârmându-se sub tălpi
dar vidul rămâne în picioare
mai tăcut decât ecoul tăcerii
priviri ale nimănui trec spre niciunde
un ochi a-vid
contur imens al unei orbite
înghite vederea
o voce fără chip
ți s-a prăbușit la picioare
aduni cioburile însângerate ale sunetelor
clădind rezonanța unui poem
ca o fisură în întuneric
prin care continuă să se scurgă timpul
între un vid și altul
3
obscure captive
înaintează culorile în lumină
nenumite nenumărate
prisma le primește
– tu ești frântura luminii –
dezlegând culorile
ascunse în crisparea transparenței
iată-le prizoniere fugare
spărgându-se pe albul paginii
poem după poem
unghiuri rătăcite
disonanțe căutând o scăpare
4
la orizont
ca o colină se desfășoară durata neașteptată
linia i se destinde cu o chemare surdă
cu ea alunecăm dincolo de orizontul
de dincolo de orizont
în vacarmul cutremurelor care urcă
între orizonturile care ne încing
rămânem în picioare
din loc în loc spațiul șterge timpul
colina se întunecă se întinde
durata dispare
galactică sclipește clipa unică
ce rămâne în picioare
mai veche decât noaptea orizonturilor
5
încă o zi erupe la orizontul cosmic
două trupuri astrale plutesc înlănțuite
printre galaxii
apoi se despart încet
topindu-se în umbra neagră
a stelelor stinse
degetele ni se subțiază până la transparență
se deșiră
genele noastre trasează brazde infinite
curbându-se cu undele gata să se rupă
liniile mîinilor descriu unghiuri stelare
se destramă printre stele improbabile
freamăte difractate într-o lentă derivă
rarefiindu-se dispersându-se
sensurile se propagă semnele se destind
ștergând urmele luminii
sunete neauzite vibrează în imensitate
se scufundă în insonor
ecourile se diluează printre anii-lumină
timpul nu aparține acestui spațiu
deodată din rezonanțe visate
firele depărtărilor se rup
trupurile se regăsesc într-o abisală armonie
se ating din nou
încă o zi erupe la orizontul cosmic
6
el nu mai pășește înaintea mea
eu nu mai merg în poemele lui
golită de coborârea timpului
moartea e dublă
de nescris
când râurile își vor întoarce cursul
când coborâșul își va țese complice spirala
hăul va crește în poeme sălbatice
tăcerea mi s-a uscat pe buze
doar sarea rezonanțelor
pe buzele lui
Orfeu dispărut –
nu mai răzbate poemul