O carte despre Ion Creangă

Cu Ion Creangă: spațiul memoriei (Editura Niculescu, 2010), Ion Holban realizează, probabil, cea mai modernă exegeză despre un clasic, injust perceput nu prea novativ, parțial vetust, refractar, însă prin achiziții din poetica, retorica, estetica, stilistica europeană (Genette, Barthes, Jean Roussset, Philippe Lejeune, Jean Pouillon), dar și americană (Wayne Booth), se produce recontextualizarea miraculoasă a prozatorului junimist. Structura ternară – Relația autobiografică (pp. 7-60), Structuri temporale (pp. 61-140), Narațiune și diegeză (pp.141-157), Codul cultural (158-167) – atomizată inspirat, cu multe subdiviziuni imprevizibile, este aerisită și nu se instituie ad-hoc într-un discurs, formal, impresionist, ci demersul critic asumat răspunde cotelor/ itemilor teoretici din Vest. După un excurs neutru, necontaminant, în lansonism și ancorarea la limanul autobiograficului/ epicului subiectiv, cu diseminarea perechii diegeză-mimesis (pp. 10-11), criticul descinde/ decolează în naratologie, punctând hipotipoza (p.13), apoi un periplu prin cavalcada romanescă proustiană, fapt doar aparent riscant, cu explorarea cuplului verosimil-adevăr (p.15), ocazia de a reliefa referința biografică. Logos rațional, drămuit, cu miza pe inovație, revelație, idee, ceea ce conduce rapid la transfigurarea, transpunerea lui Oșlobanu din figurant al Amintirilor din copilărie – text suport – în erou de basm, hiperbolic, nu departe de modelul Chirică din Povestea lui Stan Pățitul. Nu-i o surpriză că realismul lui Creangă dintr-o anumită arie prozastică, fie și a poveștilor, nu obosește deloc și nici nu ocolește romantismul, incredibilul, exagerarea, tușa acțională, încă o dovadă/în plus a vetusteții/ expirării sintagme(i) de ,,autor poporal” (p. 23). De altfel, din onestitate față de diacronie, nu se omite diagnosticul eminescian exact, favorabil, privitor la scrierile prietenului din Țicău, comparativ cu eticheta lui Jean Boutière de ,,mai mult decât o culegere folclorică” (p. 30). Evitând cu diplomație tenta polemică, pacifistul și enumerativul cercetător ieșean nu ezită a-și cataloga subiectul investigărilor drept ,,un maestru al retoricii narative”, dar și al umorului, din moment ce se examinează cu rafinament ironia (p. 35 ș.urm.), autoironia, preteriția ( a te preface că treci sub tăcere ce spui limpede), contrafacerea, asteismul (p. 43 ș.urm.), toate aceste subtile procedee artistice fiind descoperite și dincolo de perdeaua literarului, mai precis în polemicile crengiste cu Ioan Nădejde, A.Gorjan, Ioan Popescu Florentin (p. 42). La final de capitol I, s-a optat pentru un aspect tematic, școala/educația, reluându-se itinerariul formării intelectuale a hâtrului prozator, Humulești-Broșteni-Târgu-Neamț-Fălticeni-Iași (p. 52 ș.a.) într-o epocă a ,,școlii de mântuială”, regăsibil cu alte nuanțe la Răzvan Voncu (Pieton în tranziție). În dezbaterea din partea a II-a, primează modelul de lectură din Retorica generală, lectura savantă, cu identificarea figurilor de stil, și cea estetică, contând pe aprecierea lor, dublat de varianta/ soluția lui Wayne Booth, axată pe funcțiile textului epic. Incipitul aduce un omagiu – în cheia/grila lui Nietzsche, în fond, a tragediei grecești,- o sinteză între apolinic și dionisiac, abolind scrierile subiective. La nivel de proză scurtă, fineții analitice i se adaugă o sarabandă de noțiuni, de la illo tempore (,,pe vremea aceea’’), la implicare, triada temporală -timpul scriiturii (prezentul), pp.109-116, timpul amintirii (imperfectul), pp.116-122, timpul evenimențial (prezent, imperfect, perfect compus, mai mult ca perfectul) – la fenomene ca acronia, ,,elipsa temporală” și fețele discursului prozastic. Capitolul următor se concentrează pe cuplul mimesis-diegeză și pe descrierea ornamentală, semnificativă, ce își asumă principiul enumerativ. Secvențele descriptive, precizează criticul, au o secvență picturală și muzicală, atribute greu sesizabile fără un ghid ca ieșeanul cercetător, care în capitolul ultim, Codul cultural – un corpus de proverbe, zicători, maxime, contabilizează cele două tipuri, cel cultural citat și pe acela cultural narativizat. Multe exemplificări din romancierii veacului burghez, al XIX-lea, Balzac, Stendhal, Flaubert, ulterior la Kafka, Proust îl onorează, cu siguranță, pe mucalitul autor humuleștean. Pe de altă parte, prin reveniri, completări, suplimente, adaosuri, teoreticianul și hermeneutul ieșean slalomează dezinvolt printre ,,obstacole” noționale, explică, detaliază răbdător, delimitează și pune în funcțiune o pragmatică de cea mai pură speță, azi. Deloc plictisit(or), dimpotrivă, mereu vivace, își satisface lectorul profesionist, educat. Capitolul patru – încă un card european întru estetica particulară – înglobează viziunea despre lume și are ca efect jovialitatea, cu preludiul crengist ,,vorba ceea”.