De poezia lui Aurel Pantea nu te poți apropia decât ca inițiat, pasionat cercetător al fenomenului liric contemporan, așa cum face criticul Al. Cistelecan, care percepe esențele poetice în specificitatea lor ca printr-un laser, luminându-le înțelegerii cititorilor.
Poet singular prin substanță/ expresivitate între poeții din generația optzecistă, Aurel Pantea are „vocația vertijului confesiv și a notației vizionare”, într-o „limbă magmatică”, „de intensă referențialitate livrescă”, afirmă criticul în prefața la antologia Infernul meu, publicată de editura Vinea în două ediții foarte elegante, una în română, cealaltă în franceză, în 2021, în traducerea Marcelei Hădărig, ambele sub îngrijirea poetului Ioan Hădărig.
Antologia alcătuită de traducătoare poartă astfel amprenta alegerii feminine îndrăznețe, fiindcă Marcela Hădărig are curajul să se aventureze în spațiul liric al lui Aurel Pantea, un poet al sinelui abisal tenebros, greu de pătruns. Și o face cu încredere în vocația ei și fidelitate față de original. Nu e la prima traducere din Aurel Pantea. În mod curios, Marcela Hădărig se apropie mai întâi de proza scriitorului, traducând Blanca (2014), cu subtitlul Însemnările unui resentimentar, o carte complexă ca structură, hibridă ca gen, cu limbaj licențios, specific temelor detabuizate după 1990, în forma unui jurnal nedatat, cu bogate inserții livrești.
Traducătoarea selectează poemele scurte, dar edificatoare pentru a surprinde esența liricii lui Aurel Pantea, reunite sub titlul sugestiv Mon enfer, fiindcă toate poemele sale au ca nucleu explorarea subteranei interioare, unde clocotește vulcanic spaima de neant, de descompunere, de nimicire a ființei, până la sațiu și sufocare. Ieșirea din capcana scufundării definitive în negrul opac al golului vine din percepția, firavă încă, a luminii sacrale (iubirea divină ca permanență, iubirea umană ca timp al îndrăgostirii).
Viziunea existențială neagră din lirica poetului comportă în ultimii ani o iluminare: un firișor de lumină sacrală străbate magma neagră. Poetul pare a fi depășit spaima de neant, trăirea viscerală a singurătății, fiorul thanatic prin reconciliere cu sacrul. Traducătoarea a intuit acest fir, pe care își structurează antologia după un criteriu selectiv care dorește să găsească în „negru pe negru” al scrisului poetului dâra de lumină ce poate învinge angoasa, spaimele, convulsiile eului torturat de luciditatea conștiinței, de explorarea viscerală a singurătății, a fluviului subteran cu mâlul din delta interioară. Poate de aceea poemul scurt, care deschide antologia, pare un fel de preambul inițiatic pentru cititor, concentrând într-o singură strofă esența substanței lirice a lui Aurel Pantea: existențialul crud, singurătatea, moartea, transcendentul.
Parcursul lecturii continuă imediat prin poemul despre trup, despre materialitatea ființei, trupul fiind începutul și sfârșitul nostru ca făptură vie, prin el percepem descompunerea și elevarea spirituală. Pierderea trupului viu prin moarte e substituită de trupul mental, „trupul amintit”, amintirea viului. Percepția timpului nimicitor, cu aluviunile eului într-o poveste de viață, e întâmpinată cu revoltă, sarcasm, bravadă învinsă de agonizarea spasmatică în spaime de nimicire, din care răzbate Strigătul lui Edvard Munch.
Al. Cistelecan intuiește esența lirismului lui Aurel Pantea, focalizat pe „teama de neant”, redată poetic ca o revărsare de ape subterane, tenebroase, mâloase, ale interiorității, expresie a unei „fiziologii a descompunerii, a regresiei în inform”. Poetul are ochiul mental întors spre propriul abis în care se scufundă cu angoasă, un descensus ad inferos. Se aruncă în apele infenului său ca într-un gol tenebros, sufocat de negrul ființei, agonizează, încercând să transcrie spasmele și spaimele sale în fața neantului.
Moartea e omniprezentă în poemele sale, de la constatare și afirmare la metaforizarea ei. E bestia care vânează „ceea ce este viu”, nimicitorul ascuns în toate făpturile, neantul care înghite tot. Dionisiacul orgiastic, voluptatea, desfrâul, eroticul ca senzualitate primară, experimentarea decăderii, ca tentativă de uitare de sine, nu reușesc să amorțească stările de anxietate, solitudinea, pustiul existențial, luciditatea minții, conștiința acută a morții. Angoasa neantului se infiltrează în străfundurile eului, îi tulbură vibrațiile, îl sufocă din interior în apele sale negre, încât transcrierea ei își caută un limbaj adecvat, unul atroce, al descompunerii interioare până la un punct negru, „negru aplicat pe negru: o stare limită. Un absolut al întunericului” (Gheorghe Grigurcu).
Astfel obsesia morții se leagă de aceea a limbajului poetic, o aglutinare între limbajul concret, înrădăcinat în materialitatea trupului viu, în cunoașterea senzorială, și cel abstract, al reflecției asupra stărilor, latențelor sinelui. Și din aceste obsesii și convulsii ale eului nu se poate ivi decât o poezie „gravă, aparent tenebroasă prin evocarea continuă a morții viscerale” (Constantin Cubleșan).
„A fi dat afară din propriul limbaj/ a deveni cerșetor într-o mare muțenie”, înseamnă o brutală ruptură în limbă, imposibilitatea de a rosti despre scufundarea în „tăcerile fluide” ale informului. Astfel însăși identitatea creată de limbaj e amenințată, limbajele au ajuns într-un punct mort: „realitatea nu mai încape în niciun limbaj, și iese mutul buimac/ din toate sintaxele,/ nimic nu îngrozește mai tare, ca un cutremur în limbaj/ cînd se află că nu mai există nici un nume”.
O dublă disperare se resimte în poeme, cauzată de spaima de moarte (trup, suflet, minte), și de spaima de-a pierde limbajul care să o transcrie. În orizontul morții, resimțită visceral, se acutizează toate simțurile, spaimele, singurătatea, pustiul, dar și memoria unui trecut din care răzbat irizări de lumină (vocea iubirii din subconștient în poemele dedicate Katiei): „intrăm, fără să știm,/ în tăceri fluide,/ doar o voce a cuiva, care ni s-a dedicat cu totul,/ ne mai poate întoarce”. „Iubita e ascunsă în liniștea de odinioară.”
Un alt eu, străin, uitat în trecut, reînvie în amintirea iubirii, colorând firav pustiul din toate eurile decăzute ale prezentul, șansă de renaștere, dar nu singura în lirica lui Aurel Pantea. Reconcilierea cu divinul, recuperarea sacrului autentic, e calea spre împăcarea cu sine și acceptarea trecerii, după un popas în limbul interior. Transcendentul e prezent în poemele sale sub forme multiple în psalmii poetului, unii în răspăr cu sacrul, alții de o autentică vibrație religioasă: înstrăinare de divin, ocrotire împotriva spaimei de neant, regăsire, șansă de mântuire prin apropierea de Isus Hristos, „care a călcat moartea noastră cu moartea sa”, a cărui invocare e tulburătoare: „Nu lăsa Doamne Isuse Hristoase, să se adune/ în viața mea atîta spaimă,/ încît să se prăbușească asupra-mi/ cumplita noapte a lepădării lui Petru”.
Poemele din Infernul meu se întregesc prin câteva frumoase imagini ale poetului din fotografii. În ediția în franceză, Mon enfer, acestea sunt substituite cu imagini grafice ale autorului, semnate de fiica sa Ana, ca o prelungire a artei cuvântului într-o altă artă, ca dovadă a eredității artistice.
Mon enfer. Traduit du roumain par Marcela Hădărig. Ediție îngrijită de Ioan Hădărig, Editura Vinea, 2021