De obicei, prefața unei noi ediții din scriitorii clasici nu-și propune să aducă o nouă viziune asupra operei literare, ci să fie o recomandare și un îndrumător spre lectură. Opera scriitorilor clasici este adeseori osificată în clișee de interpretare chiar prin îndelunga lor repetare în școli, în ediții școlare etc. E și cazul poeziei lui Coșbuc, „unul dintre poeții noștri clasici a cărui poezie poate fi încă mult revalorificată” (p. 5) Acest obiectiv și-l propune ediția alcătuită de Alexandru Ruja, un cercetător atent al marilor poeți transilvani, în evoluția lor ideatică și stilistică: George Coșbuc, Octavian Goga și Aron Cotruș.
Un clișeu persistent, devenit antonomază este Coșbuc – „poetul țărănimii”, datorat lui C. D. Gherea în studiul cu acest titlu, care a făcut o îndelungă carieră, îngustând mult universul poeziei sale: „Coșbuc e un poet țăran care redă viața țărănească și nici țărănimii de aici (din Principate n.n.), ci a țărănimii de dincolo (din Transilvania n. n.), viață care ne e și mai străină”. Studiile critice de mai târziu, datorate lui Vladimir Streinu, D. Păcurariu, Gavril Scridon, Petru Poantă au încercat să configureze altfel universul poeziei lui Coșbuc, dar eticheta de „poet al țărănimii” a fost rezistentă în timp.
Un alt clișeu este acela de „poet al satului tradițional”, cu marile evenimente din viața omului (nunta și moartea), înfățișate în desfășurarea lor ritualică, exemplificate prin Nunta Zamfirei și Moartea lui Fulger. Dar „George Coșbuc este un poet de prea mari resurse pentru a putea fi privit prin absolutizarea unui singur unghi de evaluare critică” (p. 5). A fost comentat din perspectiva diverselor curente literare, identificându-se în poezia lui elemente romantice, simboliste (bacoviene), expresioniste.
Dar prea puțin sau deloc nu a fost văzut în continuitatea unei ample mișcări literare și culturale, cum este Școala Ardeleană. „Pe această linie se înscriu viziunea culturală și creația literară ale lui George Coșbuc. Prin amploarea contribuției (activității literare) culturale, de la, să amintim, Vergiliu la Dante, George Coșbuc urmează linia manifestărilor de tip enciclopedic, deschisă în cadrul Școlii Ardelene de Ioan Budai-Deleanu. Dorința de a da creației sale „extensiune de epopee”, cum mărturisește în notele de încheiere la volumul Fire de tort, vine pe filiera deschiderii spre cultura clasică”. La Coșbuc, ca la toți poeții ardeleni, se manifestă puternic conștiința latinității, idee-forță în opera reprezentanților Școlii Ardelene, prin care poetul Baladelor și idilelor se „relaționează cu literatura europeană occidentală, fără a pierde nimic din ceea ce este caracteristic național” (p. 12).
Această relație de continuitate și afinitate cu Școala Ardeleană a lui Coșbuc, sugerată de Alexandru Ruja, poate fi întărită prin câteva elemente de biografie literară. În Liceul din Năsăud, ca și în cel din Blaj și Beiuș, cultura clasică și în special studiul limbii latine se bucurau de mare prețuire. Teza de la literatura română la bacalaureatul din 1884, propusă absolvenților promoției lui Coșbuc se intitula Petru Maior. Schiță biografică și literară, și junele „abiturient” realizează un succint și dens medalion literar, din care nu lipsesc aprecieri entuziaste cu privire la originea romană și la deșteptarea națională: „…Petru Maior a fost primul care a cutezat să arate lumii că suntem strănepoții romanilor… El a fost apologetul românismului și redeșteptătorul apostol al naționalității noastre”.
Coșbuc elogiază și pe reprezentanții Școlii latiniste blăjene, cum a fost numită în unele istorii literare Școala Ardeleană din cea de-a doua generație. Poezia lui Andrei Mureșanu a fost pentru autorul Cântecelor de vitejie și o „lecție poetică”, iar autorul Răsunetului poate fi considerat un precursor al lui Coșbuc: In opressores, Decebal către popor, Graiul neamului pot fi raportate la idei politice din poezia lui Andrei Mureșanu. Numai așa se explică entuziastul comentariu al poeziei Un răsunet, unul dintre primele în bibliografia despre Andrei Mureșanu, cu judecăți critice și aprecieri lapidare și entuziaste, care nu vor fi egalate (tot semnificativ!) decât de Octavian Goga. În articolul Cele trei marșuri (Tribuna poporului, Anul I, nr.6, 1897, p.6), Coșbuc face o paralelă între poeziile Marșul oștirii române de Vasile Cârlova, Deșteptarea României de Vasile Alecsandri și Un răsunet de Andrei Mureșanu. Comentariul lui Coșbuc, de mare limpezime, subliniază superioritatea poeziei lui Mureșanu prin perspectiva largă a unității naționale, prin caracterul energic al îndemnurilor, prin timbrul de alarmă, evidențiind astfel trăsăturile estetice fundamentale ale poeziei.
La moartea lui Cipariu, în 1887, scrie elegia funebră Non omnis moriar, în care își exprimă convingerea că puterea unei națiuni stă în oamenii ce și-au dovedit puterea minții, cum a fost Timotei Cipariu, cel care ne-a arătat obârșia latină a limbii noastre cu virtuți de renaștere națională: „Nu murii țin pe-o gintă, căci murii pot să cadă;/ Nu oamenii fac neamul, căci ei se nasc și mor;/ Bărbații numai poartă puterea și dovadă/ Dar nu prin fier și lance, ei nu înving prin spadă/ Ci-nving cu mintea lor/…” Pe Cipariu „…l-a trimis Geniul luminii să-și unească/ Puterea cu-ale altor bărbați cu suflet plin:/ Să caute și să afle, să fângă (să modeleze n. n) a lumei mască/ Întregi să ne redeie și iar să ne renască/ Prin grai de la Quirin/”.
Dintre speciile literare, Coșbuc a avut o preferință aparte pentru baladă, dovadă că numele ei intră în titlul volumului cu care debutează în 1893, Balade și idile. El este un precursor al poeților din Cercul Literar de la Sibiu (Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu), care au cultivat de preferință balada și chiar au fixat estetica ei (v. Radu Stanca, Resurecția baladei). Prefața subliniază pe lângă această evidentă asemănare, și deosebiri de realizare artistică, de viziune poetică: „Dacă poeții da la Cercul Literar urmau linia goetheeană asupra baladei, cu evident suport filosofic […] baladele lui Coșbuc nu ating acest nivel, rămânând la simbolistica mai directă a epicului”, dar și: „ele sunt bine structurate, narațiunea curge fără poticniri ritmice, sensurile sunt la suprafață și devoalate direct. Uneori conțin în final chiar o explicație clară”. Dar și baladele lui Coșbuc și ale cerchiștilor au sorginte mai ales în literatura germană, unde este reprezentată de poeți ca Schiller și Uhland, din ale căror balade Coșbuc a și tradus. În ședințele Societății literare a gimnaziștilor năsăudeni „Virtus romana rediviva” a citit asemenea tălmăciri publicate unele în Muza someșeană , organul de presă al Societății.
Cu o selecție judicios efectuată, pentru a ilustra aserțiunile din Prefață, ediția lui Alexandru Ruja este un îndemn la lectura proaspătă a „clasicilor noștri”, părăsind inerția șablonardă a manualelor.
George Coșbuc, O sută și una de poezii, Antologie, prefață, fișă biobibliografică, notă asupra ediției și selecția reperelor critice de Alexandru Ruja, Editura Academiei Române, București, 2021