O carte cu titlul Alfabetul doamnelor. De la Doamna B. la doamna T. te duce în primul rând cu gândul la o carte de tip dicționar, cum au fost atâtea, inclusiv în critica românească, legate de eroii din operele unor autori de referință români sau străini (Creangă, Caragiale, Dostoievski etc.). Te gândești la o ordine strict alfabetică, în care sunt introduse personajele feminine din literatura română (dată fiind informația explicativă din subtitlu) și apoi la tratarea monografică a fiecărei eroine în parte. O asemenea abordare, categoric eficientă, dar destul de migălos de realizat dată fiind plaja imensă de investigat nu se potrivește parcă deloc cu inteligența nuanțată, liberă, sensibilitatea privirii, curiozitatea problematizatoare, capacitatea de a se transpune în timpul și personalitatea personajelor fictive ale unei autoare precum Ioana Pârvulescu. Și, evident, ea face ceea ce știe mai bine.
Alfabetul doamnelor. De la Doamna B. la doamna T. nu este o carte de tip dicționar, nici măcar la modul formal de organizare a materiei, cum este, de pildă, cartea lui Bernard Pivot, Les mots de ma vie. Printr-o anumită voluptate a scrisului (specifică Ioanei Pârvulescu) ea ar intra mai degrabă, mutatis mutandis (în primul rând, domeniul cinematografiei cu cel al literaturii), într-o serie care ar avea în imediata vecinătate Les films de ma vie, cartea lui François Truffaut sau minunatul omagiu adus de Bertrand Tavernier vechii cinematografii franceze, Voyage à travers le cinema français. Așa cum cartea lui Truffaut îl face pe cititor să înțeleagă puțin altfel, să descopere noi nuanțe și să simtă o dorință irepresibilă de a revedea vechile capodopere ale cinematografiei, cartea Ioanei Pârvulescu invită la revizitarea literaturii române prin luminarea unor aspecte mai degrabă ignorate de cititorii și criticii care au trecut peste paginile respectivelor cărți de-a lungul timpului. Mai mult, și cartea lui Truffaut și cea a Ioanei Pârvulescu sunt rodul strângerii în volum a unor eseuri/foiletoane critice, apărute inițial în cele mai prestigioase reviste de profil din Franța și România: Les cahiers du cinéma, respectiv România literară. Ele sunt, cum spuneam, pe fundal, niște pledoarii pentru revizitarea și revalorificarea unor producții, unele complet uitate astăzi, din cinematografia și literatura celor două țări.
Substanța cărții Ioanei Pârvulescu este cumva opusul titlului pe care îl poartă. Ea nu pornește de la un număr de personaje fictive pentru a le scoate în evidență specificitatea umană. Dimpotrivă, dă impresia că pornește de la statutul femeii în diverse epoci pentru a observa cum este el reflectat la diverșii noștri scriitori. Urmărind evoluția femeii în literatură, Ioana Pârvulescu face o excelentă demonstrație de evoluție a mentalităților, a moravurilor a condiției femeii în diversele epoci istorice. Este aceasta o operă feministă? Categoric, da, mai ales din perspectiva subiectului abordat, dar este alt tip de feminism decât cel promovat astăzi, cu precădere după apariția fenomenului me too. Ioana Pârvulescu nu este o néo-suffragette, demersul său nu este unul militant și revendicativ, este departe de a avea (sau măcar de a sugera) vreo finalitate politică. La acest nivel, demersul ei este unul de istorie literară (chiar dacă din el nu lipsesc considerentele politice, istorice, sociologice, filosofice, psihologice, antropologice), iar scopul evident al autoarei este acela de a da de gândit și de a-i îndemna pe oameni să recitească marile texte din istoria literaturii.
Foarte modern, nuanțat și viu este comentariul Ioanei Pârvulescu la nuvela lui Costache Negruzzi, O alergare de cai, publicată în anul 1840, cu zece ani înainte de nașterea lui Mihai Eminescu, într-o vreme în care Moldova și Țara Românească erau principate distincte, limba română era încă în faza căutării de sine, iar ceasul literaturii moderne nu venise încă. Despre protagonista acestei nuvele, Doamna B, Ioana Pârvulescu scrie: În schimb doamna B, eroina cea mai interesantă din toată proza lui Negruzzi și din toată proza pașoptistă, rezistă fără dificultate la comparația cu urmașele ei literare. Adesea le și învinge”. Faptul că ea și enigmatica doamnă T. din romanul lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, sunt, simbolic vorbind, cele două coloane care străjuiesc podul în /spre modernitate al prezențelor feminine în literatura română nu se rezumă doar la majusculele care le țin loc de nume. Există o complexitate a realizării personajului lui Negruzzi care o face pe doamna B să-și depășească semnificativ vârsta literaturii de la momentul în care a fost scrisă nuvela. Protagonista folosește strategii narative sofisticate, într-o scrisoare minte nuanțat, cu stil, oferă un recital de aluzii și cuvinte echivoce pentru a ascunde o relație interzisă, nici măcar împărtășită, sub pretextul aproape pueril al morții unui cățel iubit. Despre această scrisoare, Ioana Pârvulescu scrie că este „o capodoperă a aluziei, denotativul este subminat și în cele din urmă distrus de conotativ”.
Finalul capitolului explică modernitatea neobișnuită pentru timpul său a personajului prin faptul că doamna B scapă oricărei etichetări caracterologice și comportamentale. Într-un pasaj foarte semnificativ de final, autoarea pune în evidență elementele concrete prin care aceasta debordează clișeele caracterologice ale literaturii vremii trasând un soi de arc peste timp care o apropie de mult mai celebra doamnă T.
Scrie Ioana Pârvulescu și ne ispitește să recitim nuvela lui Negruzzi fie și numai pentru a ne convinge cu ochii noștri de aceste afirmații: „Ca să fie cocheta, mondena superficială din secvența finală e prea firească și prea ironică față de reacțiile ei frivole. Ca să fie o îndrăgostită veșnic înlăcrimată are prea mult umor. Ca să fie o nefericită, nehotărâtă între doi bărbați, e prea îndrăgostită de unul dintre ei. Ca să fie o mironosiță cu amoruri pur platonice e prea liberă (sau poate prea matură). Ca să fie o ființă rece e prea empatică față de cei din jur. Ca să fie acrită i-ar trebui alt suflet. O întâlnim prima oară în „galerie” la un spectacol. E sigur că e o bună actriță dacă i se dă rolul de spectatoare. Personajul lui Negruzzi nu va fi egalat decât, aproape un veac mai târziu, de doamna T, care nu se va lăsa nici ea închisă într-o formulă rigidă.” (p. 41).
Între doamna B. și doamna T. defilează însă sub ochii noștri o pleiadă întreagă de personaje feminine, aflate pe trepte diferite ale modernității, ale căror concepții despre lume și behaviorism sunt tributare viziunii despre femeie a prozatorilor respectivi și deloc în ultimul rând aerului timpului.
Cu siguranță, Alfabetul doamnelor. De la Doamna B. la doamna T. este, cum spuneam, o foarte interesantă carte de istorie literară și o declarație de dragoste, discretă dar vizibilă la adresa literaturii române. Privirea Ioanei Pârvulescu, mai cu seamă asupra producțiilor literare din anii de pionierat este una caldă, comprehensibilă, cumva entuziastă. Asemeni unui arheolog, ea se bucură sincer, cu uimire și încântare atunci când găsește un obiect cu adevărat valoros și ignoră cu superioritate lucrurile banale sau chiar lipsite de valoare. Iar ceea ce aduce ea la lumină chiar produce revelații.
Demersul Ioanei Pârvulescu nu este unul critic în sensul curent al termenului. Ea nu face mari judecăți de valoare, nu încearcă să stabilească ierarhii și să impună noi canoane (etice, estetice?). Vrea doar să înțeleagă și să observe din perspectiva literaturii felul în care s-a schimbat percepția despre femeie, felul și ritmul în care s-a petrecut emanciparea acesteia în timp, din preajma revoluției de la 1848 până în pragul celui de-al doilea război mondial. Până la urmă această carte este o dublă mărturie despre modernizarea literaturii și despre emanciparea femeii.
În acest lung pelerinaj prin istoria literaturii, cititorul este însoțit de scriitori de toată mâna, de la pionierii Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Nicolae Filimon, B. P. Hasdeu la marii clasici, Eminescu, Creangă, Caragiale, trecând prin Garabet Ibrăileanu și Sadoveanu spre literatura interbelică, Gib Mihăescu, Anton Holban, G. Călinescu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade etc. Sfârșitul formal, anunțat pe copertă este Camil Petrescu, cu a sa doamnă T., dar pe parcursul demonstrației el este depășit firesc spre contemporaneitate. Pentru că perspectiva autoarei nu este nici strict alfabetică, nici strict cronologică, ci una mai degrabă tematică, cu limite de demarcație fluide în timp și cu trimiteri nonșalante la literatura universală. Este foarte posibil, ba chiar destul de probabil ca această impresie de relaxare a autoarei la nivelul organizării materiei să aibă drept cauză spontaneitatea inspirației pentru rubrica săptămânală care a stat la baza cărții. Dar aceasta nu afectează câtuși de puțin valoarea cărții care este, în fond, un eseu cu destule elemente de subiectivitate.
Este mereu o bucurie să te întâlnești cu spiritul iscoditor al Ioanei Pârvulescu, pregătit întotdeauna să cerceteze partea nevăzută a familiarului și să scoată la lumină revelații ideatice și frumuseți estetice care nu sar singure în ochi. Iar această carte nu face excepție. Ioana Pârvulescu este o gurmetă a literaturii. Privindu-i bucuria, cititorul devine la rândul său un împătimit al cărților.
Ioana Pârvulescu, Alfabetul doamnelor. De la Doamna B. la doamna T,
Ediție revăzută și adăugită, Editura Humanitas, București, 2021, 251 pag.