Două premiere românești remarcabile

Scriu acest text, destinat numărului din octombrie al revistei, la sfârșitul lunii august, după o perioadă – semnalele că aceasta e pe cale de a se încheia sunt evidente – de relativă relaxare. Am încercat să profit cât mai mult de deschiderea sălilor de cinema, precum și de cea de a douăzecea ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (Cluj-Napoca, 23 iulie-1 august a.c.), desfășurată în condiții aproape normale: accesul în săli și în spațiile de vizionare amenajate în aer liber a fost condiționat doar de purtarea măștii, fără obligativitatea păstrării unui loc liber între spectatori sau a altor restricții. Până la apariția revistei, despre festival s-a scris destul de mult așa că nu voi insista. Menționez doar faptul că a fost ediția cu cele mai multe filme românești – două în compeție (Neidentificat, regia Bogdan George Apetri și Câmp cu maci, regia Eugen Jebeleanu), celelalte în secțiunea dedicată filmului românesc, majoritatea în premieră mondială sau națională, explicația constând, pe de o parte în faptul că lansarea multora dintre titlurile anului trecut a fost amânată din cauza crizei pandemice, mai simplu spus a închiderii cinematografelor, pe de altă parte pentru că, din fericire, au continuat să se facă filme și în aceste condiții vitrege. Despre Babardeală cu bucluc sau porno balamuc al lui Radu Jude și Berliner al lui Marian Crișan, ca și despre Și atunci, ce e libertatea? al lui Andrei Zincă, pe care am reușit să le văd grație unor contexte favorabile înainte de TIFF, am scris în numerele precedente ale Vieții Românești, despre altele voi scrie pe măsura lansării lor publice. În rândurile ce urmează mă voi opri la două dintre premierele din cadrul festivalului, din motive deopotrivă subiective și obiective. Subiectiv, dat fiind faptul că i-am descoperit și urmărit cu interes pe cei doi cineaști despre care va fi vorba; obiectiv, pentru că primul titlu consolidează o carieră, iar cel de al doilea confirmă un remarcabil debut.

Cel de al șaptelea lungmetraj al lui Radu Muntean, veteran al Noului Cinema Românesc, Întregalde, pare a fi un moment de grație în filmografia autorului său, unde și cum se va poziționa acesta în ansamblul cinematografiei românești urmând a decide trecerea timpului. Redus la esență, demersul cineastului radiografiază – fără niciun fel de implicare afectivă a autorilor (scenariul este semnat de Răzvan Rădulescu, Alexandru Baciu și Radu Muntean), ori, în măsura în care aceasta există, este „topită” în „magma” filmului – ruptura și nu, foarte importantă nuanță, conflictul dintre două lumi, in extremis două civilizații: pe de o parte, un univers uman (aproape) tradițional și, pe de alta, lumea modernă aservită tehnologiei; trecutul aflat în agonie și un prezent lipsit de viitor viabil.

Trei voluntari care transportă ajutoare pentru sătenii din cătune izolate ale Apusenilor se rătăcesc și rămân blocați timp de o noapte în pădure, împreună cu un localnic care, deși alienat mintal – dar nu este „nebunul” un ales al Domnului? –, se arată a fi un supraviețuitor, în vreme ce tinerii se dovedesc total neputincioși odată ce rămân fără semnal la telefonul mobil și autoturismul li se împotmolește pe un drumeag lăturalnic, adică odată lipsiți de „gadget”-urile civilizației preponderent tehnologice. Incapacitatea lor de a se orienta, de a face față unei situații neprevăzute într-un mediu care nu le este familiar, dar nici cu adevărat ostil, denotă de fapt ruptura ce tinde să devină definitivă dintre om și mediul natural, totala dependență de tehnologie, abandonarea – mai mult sau mai puțin voluntară, mai mult sau mai puțin conștientizată – în „brațele” artificialului, ale unui confort înșelător, dezumanizant în esență. Revelația distribuției, – altfel impecabilă: Maria Popistașu, Ilona Brezoianu și Alex Bogdan în rolul tinerilor voluntari –, este neprofesionistul Luca Sabin, descoperit de Radu Muntean la locul filmărilor, a cărui interpretare este de un firesc lipsit de perfecțiunea de multe ori trucată a actorilor profesioniști.

După Periferic, debutul în lungmetraj din 2011, Bogdan George Apetri revine pe marile ecrane cu Neidentificat, un policier construit după toate regulile genului¹. Cineastul a asimilat foarte bine lecția filmului american de gen și a transpus-o convingător în spațiul românesc. Florin Ispas (Bogdan Farcaș) este un ofițer de poliție care pune la cale un plan diabolic în ingeniozitatea lui pentru a-și ucide soția adulteră. El îi înscenează crima unui borfaș mărunt, Bănel (Dragoș Dumitru), presupus autor al unui incendiu care s-a soldat cu victime omenești. Secvența primei confruntări dintre cei doi este antologică, de o tensiune care sparge ecranul și invadează sala de cinema. Totul este construit cu minuțiozitate, spectatorul fiind condus până aproape de final pe o pistă falsă, deși există presărate câteva extrem de discrete indicii ale unui posibil alt fir narativ. Bogdan George Apetri – care este și coscenarist alături de Iulian Postelnicu – nu ezită nicio secundă, totul este gândit la fotogramă, rezultatul fiind un film de o fluență rară în cinematografia românească. Dublul final potențează trama, nu subliniază pleonastic deznodământul. De reținut Vasile Muraru într-un contre-emploi de zile mari în rolul comisarului-șef, superiorul lui Ispas, care răstoarnă cu un cinism atroce deznodământul prim. Neidentificat este un film de public care răspunde și exigențelor spectatorilor pretențioși.

_________________________