Omul se scarpină-n cap, privește total nedumirit și nu știe ce să răspundă. Este sărăcăios îmbrăcat, se vede că-i amărât și că nu așteaptă îmbarcarea la cursa de Spania pentru a face turism. Nu, omul merge la muncă iar limba pe care-o vorbește tânăra care face controlul actelor pentru îmbarcare îi este străină, cu toate că pare a vorbi românește.
– Codul QR, prezentați-mi codul QR, repetă fata grăbită, căci nu are timp, trebuie să îmbarce în viteză 200 de oameni, avionul are întârziere 30 de minute deja.
Bietul om nu pricepe nimic, nu știe ce să facă, nu înțelege ce i se cere, el știe că și-a plătit biletul, că a ajuns la timp la îmbarcare, nu vrea altceva decât să fie lăsat să urce în avion. Știu că nu mă descurc să fac în timp util ceea ce omul trebuia să facă pentru a fi sigur că va urca în avion, așa că, rușinată de lipsa curajului de a încerca măcar să-l ajut, stau pe locul meu, și eu sosită în aeroport cu mult timp înainte de termenul limită. Avionul meu urmează să sosească la aceeași poartă de îmbarcare la care se desfășoară spectacolul unei tragedii autentice, căci nu doar respectivul se află în situația de a nu avea un cod QR – o procedură care trebuia făcută acasă, on-line, fără de care nu se intră în Spania -, văd cel puțin zece oameni disperați, niciunul turist de plăcere, care sunt pe punctul de a conștientiza că fără nenorocitul de cod vor pierde avionul care, iată-l, este chiar sub ochii lor.
Tânărul de lângă mine, care înțeleg că așteaptă, și el, cursa de Geneva, sare să-l ajute. Îi cere omului telefonul, apoi renunță și-l folosește pe-al său. Adresa e e-mail, spune băiatul, dați-mi adresa de e-mail.
– Ce e aia, tată, că eu nu știu, zice omul.
– Aoleeeeu, intervine controloarea, dacă nici adresă de e-mail nu aveți, nu există nicio șansă să reușiți.
Tânărul îi face o adresa oarecare, mai face el ce face acolo și, la capătul unui sfert de ceas, reușește minunea. De-acum, bietul amărât e pasager, în ultima clipă, înainte de închiderea porților. Nu pricepe ce s-a întâmplat, dar înțelege perfect că băiatul săritor este cel datorită căruia nu va rata plecarea. Nu are timp să-i mulțumească așa cum se cuvine, porțile nu așteaptă, însă privirea umilă, de recunoștință pe care i-a aruncat-o nu cred că o voi uita prea curând. În jur, tragedia continuă, acum se strigă, se plânge, se blesteamă, se dau telefoane celor de-acasă, care nici n-au apucat să părăsească aeroportul. Niciunul din acest grup nu are cod QR, nimeni nu știe ce înseamnă. Apare un alt grup de alți vreo zece oameni, gâfâind transpirați, cerând să fie îmbarcați. Sunt în aeroport de două ore, însă controlul de securitate a durat enorm, întârziindu-i și, iată, împiedicându-le plecarea.
Pandemia și restricțiile zonale legate de ea sunt cele care au transformat călătorii în oameni disperați. Când spun tragediii nu folosesc o metaforă, chiar despre asta vorbesc. Oameni din mediul rural, mai ales în vârstă, fără internet, care nu au auzit niciodată de adresă de e-mail, care nu au folosit niciodată un computer își manifestă, fiecare în felul său, frustrarea de a vedea avionul la 15 metri distanță, cu porțile închise, iar ei, cu biletul în buzunar, rămași dincolo de geamurile groase ale terminalului. După cum arată, mă gândesc că unii poate s-au și împrumutat prin rude sau prieteni de banii pentru bilet. Un spectacol cumplit se desfășoară chiar sub ochii mei, care-mi arată cât de bolnav este prezentul. Iar prezentul nu este cel al acestor oameni, ci ei sunt înghițiți, după ce au fost vânați, de acest prezent.
Pe aeroportul din Geneva se decolează și se aterizează strict între orele 7 și 23. Niciun minut mai târziu sau mai devreme. Un avion aterizează sau decolează la fiecare două minute. Este un aeroport mic, nu mai mare ca Otopeni-ul, gestionat magistral. Fluviul de oameni, indiferent de direcția din care vine, spre sau dinspre terminale, este disipat instantaneu de către eficiența sistemului de operare al aeroportului. Controlori calmi, tăcuți, surâzători pe alocuri. Când văd coada din fața mea, mă gândesc că voi ieși din aeroport peste vreun ceas. Nici n-am apucat să gândesc că deja trecusem de controlul pașapoartelor. Este ceva ce vezi și mai că nu pricepi. Te întrebi de ce la tine acasă lucrul ăsta nu este posibil. Încă de la primul pas în aeroportul elvețian începi să înțelegi de ce Elveția este Elveția iar România nu va fi niciodată nici pe sfert, nici o zecime. Și ți-e rușine. Și ți-e ciudă. Și te enervezi. Și te simți umilit în țara ta, căci deja ai făcut cunoștință cu respectul care ți s-a acordat în aeroportul genevez. Sigur, aveam codul QR pe telefon, aveam și dovada unui PCR negativ, însă nimeni nu mi le-a cerut. Lucru care iarăși m-a frustrat. Adică am aruncat câteva sute de lei pe geam, am conchis. Da, pentru că autoritățile de la București nu sunt concordante cu cei de la Berna, acasă ți se spune una, în timp ce tu citești cu totul altceva pe site-ul elvețian, așa că trebuie să faci ceea ce citești la noi, căci ți-e teamă că altfel nu vei ieși din țară, dar știi deja că e inutil, ceea ce aduce o și mai mare frustrare. Vă rog, i-am spus controlului de pașapoarte elvețian, cereți-mi testul PCR sau măcar codul QR, nu-mi spuneți că le-am făcut degeaba. Omul se prinde, zâmbește și dă din umeri. Nu aveam de unde să știu că, odată ce mi-a introdus cartea de identitate în aparatul care-i dă acces în sistem, codul QR aferent apare instantaneu și, prin el, toate informațiile cu privire la șederea mea în Elveția. Simplu, eficient, fără tragedii.
De ce nu vom fi niciodată ca Elveția, așadar. Pentru că după zeci de ani de comunism, de putere centralizată și de dresaj psihologic care ne-a învățat să ne fie frică să deschidem gura pentru a ne cere drepturile, au urmat 30 de ani de haos, în care singurul interes legat de câștigarea puterii – politice, în principal -, a fost îmbogățirea personală. Nu binele comun, nu propășirea nației, ci binele personal al celor ce între timp au căpătat ceafă lată. Naivii au fost rejectați de sistem, au rămas cei fără Dumnezeu și cei care au fost capabili să treacă de legea de deasupra capului, să calce pe cadavre cum se spune, iar lumea acum a lor este. Poate că mai este nevoie să se nască încă o generație pentru a schimba ceva, însă mă îndoiesc serios de acest scenariu, privind spre sistemul de învățământ în care va crește această nouă generație și care numai oameni cu simț civic și dotați cu aparat critic nu va forma. Căci totul pleacă de la valorile care ți se dau prin educație. Se vede treaba că de 30 de ani România este a celor needucați. Diploma universitară sau titlul de doctor nu înseamnă educație. Înseamnă orice altceva, dar nu educație. Sau, cel puțin, nu cea la care mă refer.