Nu credeam că va trebui vreodată să scriu despre Ion Caramitru la trecut. Nu credeam vreodată că se va încheia viața lui sub ochii mei. Dacă n-aș fi realist aș spune că nici acum nu-mi vine să cred. Nu-mi vine să cred că am să mai intru în Marele Teatru pentru reducerea căruia la forma sa inițială el s-a luptat cu autoritățile și le-a învins. Această formă, pe care o vedeți astăzi și o veți vedea, sper, mulți ani, o vor vedea multe generații de acum înainte, n-a plăcut perechii dictatoriale de până în decembrie 1989, ordonând să fie învelită într-un fel de pereți cu ferestre care să semene cu cine știe ce le umbla lor prin adâncul unei lipse de gust care se vede azi, încă, în societatea noastră. Și-a pus pecetea pe rolul lui Hamlet, fiind declarat, nu aici, ci la Londra, unul dintre cei zece cei mai buni interpreți ai acestui rol, din toată lumea. Așa cum și-a pus pecetea pe alte zeci și sute de roluri, așa cum… dar ce să mai continui când numai cine nu vrea nu știe ce a făcut acest artist desăvârșit pentru arta sa, pentru teatrul românesc.
Lipsa lui se va simți de acum înainte în multe locuri unde teatrul românesc se va mai manifesta. O să se spună „ei, dacă ar fi fost Caramitru…”
Vestea morții lui m-a întristat și m-a umplut de furie. Cum de furie?, ați putea întreba. Da, de furia că a fost lăsat aici, el, care era, așa cum îl consideră francezii, cu Macron în frunte, pe Belmondo, plecat în același timp dincolo, o valoare națională; revin: a fost lăsat aici, unde nu i s-a putut aplica un tratament care să-l salveze, și nu l-au transportat imediat la Londra, acolo unde, poate, cineva i-ar fi găsit leacul și azi n-am fi fost nevoiți să spunem acest nume la trecut. N-o să adaug că la Londra a regizat spectacole, că a jucat în filme și acolo, nu numai aici, pentru că orice anonim grav bolnav cum era el ar fi beneficiat acolo de un tratament salvator. Lui nu i-a fost dat. De ce? Cine e de vină? A fost lăsat să se stingă așa cum se întâmplă cu atâția români, încă, aici, în patrie, cum se spune, „cu zile”. Or, asta e o crimă, dar cui să i-o atribui, cine n-a vrut, cine l-a lăsat?
Vor începe luptele pentru UNITER, uniune pe care a ținut-o în spate treizeci de ani, vor începe luptele pentru direcția Teatrului Național din București, dar mă tem că nimeni n-o să mai aibă nici autoritatea lui, nici puterea lui de muncă și de dăruire. De altfel, luptele începuseră deja încă din timpul vieții sale, la TNB, acolo de unde a fost scos și un alt mare artist, Andrei Șerban, în anii 90, pentru că deranja gusturile și susceptibilitățile unora și altora.
Dar oricâte lupte ați da, voi, luptătorilor de ocazie, n-o să-i puteți lua ce e al lui, nici rolurile jucate în teatru și film, nici calitatea de reîntemeietor al Teatrului Național din București și nici pe aceea de regizor al Galelor UNITER, alături de multe altele.
Pentru noi, spectatorii, va fi trist să ne ducem la premierele de la TNB și să nu-l vedem în hol, pregătindu-ne parcă pentru sărbătoarea dinăuntru și asigurându-ne că n-am venit degeaba.
În timp, ne vor cuprinde și alte tristeți, bunăoară aceea de a nu-l mai putea revedea în rolul Shylock decât poate, la o altă pandemie, online, adică în linie.
Iar pentru cei care au avut norocul să-l cunoască, tristețea de a nu-i mai putea auzi nici vocea civilă, spunând lucrurilor pe nume, în holul teatrului sau chiar în afara acestuia. Cât despre felul inegalabil în care interpreta el textele din Eminescu, proză și poezie îngemănate, acestea vor fi, și ele, doar înregistrări, fără prezența lui care încălzea cuvintele și aerul din jur.
Adio, Pino, și nu ne uita…