Poetul și prietenul Robert Șerban, un severinean încarnat pe vecie în trupul Timișoarei, un om fără de care jocul n-ar avea gust dacă n-ar fi încercat măcar o dată în viață, chiar și cu vârful sufletului (sau pe furate) și, în același timp, bucuros de a fi veșnic un adolescent îndrăgostit, în ciuda vârstei sale trecute în buletin (am auzit pe cineva, atunci când a fost întrebat Ce mai faci?, răspunzând: Eh, conform CNP-ului!!), ei bine, poetul Robert Șerban a mai făcut o boacănă. Contrară CNP-ului. Literară. Și, firește, nelipsită de inconfundabilele sale străluciri ludice. Prin urmare, spre a cinsti încă o dată vârsta poetului, vreau să reamintesc că, în această lună, Robert se va apropia de borna 51 a eternității sale particulare, adică, altfel spus, este apt să împlinească faimoasele considerații ale lui Serge Reggiani, enunțate cândva atât de măiastru în La cinquantaine: „On arrive à la cinquantaine moitié sage, moitié fou / Le cul assis entre deux chaises à tenter d’en joindre les bouts…”
Așadar, Robert Șerban a încercat un experiment. Și, totodată, un pariu. O prinsoare. Un rămășag. Adică, dacă poate să scrie într-un spațiu public, timp de 8 ore neîntrerupt, un poem!! Performance-ul, început la ora 10.00 – care ținea și de rezistență fizică, și de inspirație, dar și de un pic de nebunie – s-a petrecut în Galeria Pygmalion (parcă predestinat nume!) din Timișoara, într-o sâmbătă, în ziua de 12 octombrie 2019 (deci, la două săptămâni după ce poetul intrase în drumul său spre la cinquantaine!). Și s-a încheiat cu bine. A câștigat. La ora 18.00, poetul a pus pana jos (a scris fiecare vers cu o altă culoare, de aceea, poemul se numește curcubeu, deși… hmm! culorile lui au intrat, de curând, într-un alt „patrimoniu”, adică a fost însușit de către altcineva… dar în fine!), a rulat înapoi bobina de hârtie, și-a pus sub braț sulul pe care performase poemul curcubeu și a plecat. Nu vom ști însă niciodată cu ce gânduri… Dar important e că a ieșit victorios.
După conținutul lucrării (o cantilenă meditativ-exorcizantă de un dramatism duios, cu accente de autoironie și imagini de o gingășie fermecătoare) ar fi trebuit ca la ora 18.00, să ni-l închipuim pe Robert plecând în goană, săltând ștrengărește de pe un picior pe altul și poate urlând din toți rărunchii, ca să-l audă întreaga planetă: „L-am ucis! L-am ucis pe Ceaușescu, fără să trag măcar un foc… Fantomele morții l-au sufocat, în fine. Iar eu… Eu sunt liber, nu m-am dus la Halânga și acum am lumină din belșug!”
Senzația fierbinte, pecetea încinsă pe care mi-a lăsat-o parcă pe meninge poemul acesta calcinant a fost că brusc, la final, din nu știu ce rațiuni, mi s-a stricat jucăria (de fapt, jucăreaua!). Convenția a fost dinamitată. Curgerea șuvoiului a fost oprită. Mi s-a tăiat, fix la mijloc, numărul de magie. Mi-a fost sfâșiat samavolnic vălul vrăjit al poveștii. Povestea – foarte concentrată și nu mai puțin captivantă, extrem de bine articulată și cu o fluidizare coerentă a substanței epice în creuzetul cu splendori lirice – s-a terminat nedrept de repede.
O poveste începută cu o imagine dureroasă, o amintire sumbră din timpul regimului ceaușist, întipărită chinuitor în minte: copilul care locuiește la bloc și scrie lecțiile sau citește la lumina felinarului, căci „curentul se ia” zilnic câte 12 ore. Și care se termină cu momentul când tiranul este împușcat. Dar fără să fie nevoie ca el, tânărul ajuns în armată, să tragă cu arma lui cu 150 de gloanțe măcar un singur foc. Aici, cred că se află, de fapt, cheia morală, etic-tehnicistă, dacă se poate spune așa, a întregii narațiuni lirice (și care explică, în ultimă instanță, și accentele autoironice cu care poetul împănează discursul): în sensul profund al ideii eroice că imolarea monstrului poate avea loc și fără participarea înfăptuitorului de mit. Robert Șerban a ales ca răul, diabolicul, suferința să fie exorcizate nu prin violență, nu prin agresiune, nu prin atentat, ci doar prin acțiunea taumaturgică a Mnemosynei, una dintre cele nouă titanide (fiicele lui Uranus și al Gaiei), aceea care „răspundea” de secțiunea memorie. Adică printr-un soi de hipermnezie, un puhoi de trecut invaziv și irepresibil, o revărsare a emoției provocate de un exces de dinamică a memoriei personale, retrăite, revivificate neașteptat.
Parcursul liric este presărat cu imagini și versuri memorabile, de o forță a sugestiei remarcabilă, dovadă că harul a funcționat impecabil. De pildă, subiectul moartea: „…moartea e un artist pe care nu-l interesează / decât lucrările lui / n-ar arunca o privire la ce fac alții (…)”. Sau obsesia agresiv-olfactivă a bălegarului, generată de angoasa băiețelului față de o localitate de lângă Turnu-Severin, unde se afla un liceu de zootehnie… marea pedeapsă, dacă micuțul nu se ținea de carte („…la coada vacii ai să ajungi / îmi striga tata când luam câte-o notă mică / la liceul de la Halânga o să te duc (…)!”). E o senzație osmică atât de puternică, încât pare că ea este pur și simplu emanată de întreaga rețea a câmpului semantic: grajd, vacă, vițel, urină, lapte etc. Sau spaima mistuitoare extrasă din întuneric și frig (două dintre suferințele impuse românilor de către Ceaușescu): „iarna întunericul nu venea singur / probabil că îi era cam frică / și de asta îl însoțea îndeaproape / frigul / amândoi soseau cam pe la 6 seara / și întunericul nu pleca nici până la 11 (…)” Cine a trăit acele vremuri cumplite nu poate – când citește aceste versuri – să nu se simtă devastat de un frison pustiitor.
Aceasta este copilărirea din narațiunea prefirată minunat în Poemul curcubeu, de către poetul Robert Șerban, firește, cum altfel decât copilărindu-se, într-un fel de „microsion” liric, o meta-epopee de o concizie apoftegmatică, o poveste năucitoare, spusă sincer și simplu într-o plachetă de protecția muncii (în literatură și viață!), un fascicul mirobolant de sublim, o broșură terapeutică, un panaceu care s-ar putea intitula lesne: Cum să NU ne ferim de trecut!