Povestiri despre Cadmav – o mare surpriză, o revelație la prima publicare, pe care o însoțesc aceste note, și o carte prețioasă pentru oricine va urmări aventurile intelectuale ale minunatei autoare! Un roman nou, dar nu recent! Semnat de un nume faimos într-un anumit domeniu, totuși puțin cunoscut în orizontul literaturii române (vom vedea imediat ce și cum!). De vreme ce în discuție se află un text mai vechi, putem vorbi și despre o „recuperare” spectaculoasă, întregitoare într-un mod neașteptat a unei cariere și a unei opere.
Absolventă de Filozofie orientată spre Științele politice, pionieră după 1990 a studiilor și cercetărilor feministe în spațiul nostru academic și totodată inspiratoare și dirijoare a multor activisme „de gen”, a unor strategii de progres comunitar în materie, fondatoare de masterate și îndrumătoare de doctorate specializate, coordonatoare de operațiuni lexicografice și editoriale care au alimentat bibliografiile de la noi, punând în circulație concepte și teorii, tratate și contribuții diverse, colective și individuale, străine și autohtone, Mihaela Miroiu e o personalitate proeminentă, cu mari merite științifice, universitare și de toate felurile. Nu în ultimul rând ca autoare ea însăși de cărți fundamentale și o figură publică remarcabilă, distinsă și-n același timp percutantă, curajoasă, ofensivă și persuasivă în fața celor dispuși să asculte argumentele logicii și-ale bunului-simț, adversară definitivă a oricărei ipostaze de iraționalitate. Pe scurt – un intelectual critic sau (la feminin!) o intelectuală critică de mare calibru, printre cei mai importanți și cele mai importante din perioada reconstrucției democratice a României după dezintegrarea regimului comunist.
Cine n-o cunoaște doar din scrisul științific și din prestațiile mediatice știe că Mihaela Miroiu e și o prezență efervescentă, cuceritoare. La cursuri sau în alte ipostaze oratorice, ca lideră de grupuri de cercetare sau de intervenție socială, precum și în conversațiile curente, se dovedește o inepuizabilă emițătoare de replici și de discursuri captivante, firește că inteligente și cultivate, de-o impecabilă rigoare conceptuală și perfect convingătoare ca articulări demonstrative, dar și extraordinar de pitorești, ieșite dintr-o vervă colosală, niciodată diminuată, pe cât de rafinat-livrescă, pe-atât de nestăvilit-ludică: limbaj incredibil de variat, de la lexicul cel mai savant la registre brutal-colocviale, amuzant-contrastante, frazări „înalte” și echilibristică intelectuală în iute-rulate policromii stilistice, prelungite în cascade de ironii și de răsturnări parodice, într-o rețetă foarte personală și foarte… literară, eclatant de talentat-literară!
Cititorii Mihaelei Miroiu au putut lua act de aceste calități expresive și într-o parte dintre textele sale de aspect mai „publicistic”, și în două cărți: R’Estul și Vestul (Editura Polirom, 2005), transfer editorial al corespondenței dintre autoare și Mircea Miclea, profesor de Psihologie al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și fost ministru al Educației, și Cu mintea mea de femeie (Editura Cartea Româneascã, 2017), volum memorialistic. în ambele cazuri – scrieri aparținând așa-numitelor „genuri biografice” sau „personale”, la periferia vechiului sistem al literaturii cu trei mari subdomenii, poezia, proza (de imaginație) și dramaturgia. Nici compartimentul criticii și-al eseisticii, din ce în ce mai bogat reprezentat de-a lungul modernității și-al postmodernității, nu intra în tripartitismul clasic, iar jurnalele, amintirile, corespondența și ce alte specii confesive mai putem inventaria au tot fost considerate periferic-literare sau explicit-„paraliterare”, în afara câmpului propriu-zis al creativității scriitoricești, eminamente „ficțional”, se zicea și se mai zice încă, pe ici, pe colo. Ești „oarecum” scriitoare sau scriitor dacă vorbești despre tine și despre viața ta, însă nu chiar „în toată puterea cuvântului”!
Or, Povestiri despre Cadmav e altceva: un roman-roman, literatură-literatură!
Pentru completarea bibliografiei, iată și lista titlurilor semnate de gânditoarea politică, de teoreticiana „studiilor de gen” și de practiciana acțiunii sociale directe, în retorici academice sau eseistic-gazetărești: Gândul umbrei. Abordări feministe în filozofia contemporană (Editura Alternative, 1995, Editura Polirom, 2020), Convenio. Despre natură, femei și morală (aceleași edituri, 1996, respectiv 2002), Societatea retro (Editura Trei, 1999), Politici ale echităţii de gen. Ghid pentru învăţământul universitar din Europa Centrală şi de Est (Editura Politeia, 2003), Drumul către autonomie. Teorii politice feministe (Editura Polirom, 2004), Neprețuitele femei. Publicistică feministă (aceeași editură, 2006), Dincolo de îngeri și draci. Etica în politica românească (aceeași editură, 2007). Alte studii și contribuții fundamentale într-o serie întreagă de volume în colaborare, dintre care aș menționa aici măcar Lexiconul feminist coordonat împreună cu Otilia Dragomir (Editura Polirom, 2002) și Birth of Democratic Citizenship: Women and Power in Modern Romania (Indiana University Press, Bloomington, USA, 2018)/ Nașterea cetățeniei democratice. Femeile și puterea în România modernă (Editura Humanitas, 2019), scrisă „la patru mâini” împreună cu Maria Bucur (Maria Bucur-Deckard la ediția americană).
În ce fel se „înșurubează” Povestirile despre Cadmav în bibliografia Mihaelei Miroiu? Ce ne spune despre personalitatea autoarei un roman publicat la atât de mult timp de când a fost scris? Cum să-l citim, cum să-l interpretăm, cum să-l înțelegem?
Cartea e datată la final „octombrie 1985-noiembrie 1988” și autoarea a și furnizat ici și colo detalii despre cum a început să scrie la 30 de ani și a încheiat la 33 (aici și în continuare preiau unele informații din Cuvântul-înainte la …Cadmav și dintr-un text cu titlu furios publicat de Mihaela Miroiu în urmă cu câțiva ani pe site-ul Hypocrisia: Nuferi în rahat, http://hypocrisia.adepop.ro/content/nuferi-%C3%AEn-rahat, 25 septembrie 2014).
Jumătatea a doua a ultimului deceniu de regim comunist, așadar. După 1980 dictatorul Nicolae Ceaușescu decisese să lichideze datoriile României față de sistemul bancar internațional, încât să se poată declara „independent”. Singura cale era stoarcerea țării de resurse și exportul cât mai multor mărfuri, fie și la prețuri de dumping, numai să se strângă „valuta” de care avea nevoie. Drept care se trecuse la economii pe toată linia, până la „raționalizarea” alimentației pe cartele, ca-n vremuri de război și de foamete, energia electrică și căldura erau furnizate în case cu țârâita, se instalase o penurie generalizată. Ca precauții complementare, rețeaua de supraveghere a populației fusese ranforsată, iar propaganda oficială se întețise, propovăduind un belșug pe care nimeni nu-l vedea cu ochii.
Pentru intelectuali – frustrări suplimentare: izolare culturală în regiune, pe continent și-n lume, rulaj precar de produse artistice din străinătate, libertăți din ce în ce mai „îngrădite”, birocrație sufocantă et caetera.
În 1985, când începea să scrie Povestirile despre Cadmav, absolventa de Filozofie din 1978 avea în urmă 7 ani de profesorat într-un liceu bucureștean. Până termină romanul se fac 10. Intelectuală de elită, pregătită pentru performanțe de nivel înalt, și personalitate accentuată, de o discursivitate sclipitoare, avansează spre capătul unui prim deceniu de dăscălie rutinieră, pe deasupra și sub constrângerile ideologice ale regimului, care controla propagandistic predarea în școli a „socio-umanelor”, în speță a Istoriei și a Filozofiei, adăugând materii de felul „Socialismului științific”, sub supraveghere și sub amenințarea represaliilor în caz de abatere de la „linia partidului”. Ne-o putem ușor închipui – și dureros, aș adăuga – pe Mihaela Miroiu exasperată de atare existență constrângătoare, echivalentă cu o condamnare la plafonare, la eșecul profesional, la un destin ratat. O dramă „paradigmatică”, trăită în epocă de nu puține alte colege, de nu puțini alți colegi.
Ce puteai să faci?! Cum te puteai „elibera”, dacă nu efectiv, căci era imposibilă evadarea din cotidian și dintr-o țară cu granițele închise, cu libertatea de călătorie de mult suprimată, atunci măcar intelectualmente, spiritualmente?!
O soluție a fost în acele vremuri exprimarea creativă, refugiul – și am putea spune chiar și defularea… – în limbajele alternative ale artelor. Pentru cele plastice sau pentru muzica numită de obicei „cultă” era nevoie de studii strict specializate și foarte laborioase, aproape imposibil de parcurs pe cont propriu, prin asumare autodidactă. Disciplinele spectacolului presupuneau lucru în echipă și bugete de producție la care „neprofesioniștii” nu puteau visa. Așa încât scrisul le-a rămas cel mai la îndemână intelectualilor de foarte diverse profiluri și cu bogate lecturi „de cultură generală”, poate cu prealabile exersări în caietele confesiunilor adolescentine: mulți tineri nefilologi ai perioadei au simțit pe-atunci nevoia să se exprime în versuri sau în proză, în eseistică ori în jurnale și-n alte notații personale (cele mai numeroase biografii scriitoricești pornind – se știe – din studenția filologică, în timp ce traseele vizuale se conturau la Institutul de Arte Plastice, muzicalele la Conservator, iar meseriașii scenei și-ai marelui ecran începeau la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică; valabil și azi, cu modulațiile de titulatură ale universităților zise-„vocaționale”). Se cunosc și cazuri de abandon al meseriilor prime și de convertire sută la sută: medicii Emil Brumaru, Augustin Buzura sau Răzvan Petrescu, absolvenți de Filozofie precum Z. Ornea, Alexandru Monciu-Sudinski, Marta Petreu, Ion Mureșan sau Matei Vișniec, psihologi precum Călin Vlasie sau Elena Ștefoi sunt doar câteva exemple de profesionalizare literară dintre multele care se pot da.
Mihaela Miroiu a făcut și ea pasul. Va fi scris și-n adolescență, căci așa se zice: că românii – deci și româncele – s-au născut poeți/ poete; prin extensie – prozatori/ prozatoare… Romanul n-a fost o excepție singulară: își reamintește că a compus și nuvele „nepublicabile”. Mai ține minte un titlu (menționat în Nuferi…): Turma și căpușa! Însă …Cadmav n-a mai fost o joacă, s-a „investit” serios în paginile cărții și, simțind că merită s-o expună, că e „publicabilă”, a dat-o la citit în 1988 unui misterios (căci nenumit… în Cuvântul-înainte de-acum) „mare critic literar”. Respectivul n-a rezonat. Autoarea a mai făcut o încercare „șase ani mai târziu”, deci după prăbușirea regimului comunist, însă prin participarea la un „concurs de manuscrise” cu câștigători probabil dinainte stabiliți. 1988 plus 6 înseamnă 1994, exact pragul trecerii Mihaelei Miroiu spre splendida carieră universitară și multilaterală în Științele politice, în direcție feministă și „de gen”. Atunci, în 1994, începe să predea la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și la Universitatea din București și va demara marile operațiuni edificatoare din domeniu. Un an mai târziu începe să publice cărți în noua ei specialitate (cf. supra) și, bucurându-se
de o tot mai largă recunoaștere, i-ar fi fost ușor să convingă un editor să-i tipărească și romanul cu Cadmav. N-a mai simțit urgența, nu i-a mai văzut rostul, a absorbit-o noua ei viață intelectuală, atât de dinamică, de palpitantă încât n-a găsit un răgaz potrivit pentru „recuperarea” literară căreia abia acum i-a sosit „momentul potrivit”!
Pentru înțelegerea personalității Mihaelei Miroiu, publicarea romanului său „de tinerețe” este – da! – revelatoare, momentul devoalării e și acum „potrivit”. Poate fi chiar o „cheie” de interpretare mai oportună după ce s-a acumulat o carieră impunătoare decât pe parcurs, când ea se construia cărămidă cu cărămidă.
Mai explicit: e o foarte utilă „cheie de interpretare” a personalității fondatoare a feminismului românesc postcomunist!
Într-o scurtă secvență de trecere fie spus: o „macro-temă de epocă”, poate că atinsă din când în când, eventual discutată în articole sau doar tatonată în eventuale cercetări doctorale mai recente, e aceea a importanței psiho-sociale și etice a discursurilor creative sub „vechiul regim”, sub dictaturi în genere. Pseudo-dezbaterea purtată în postcomunismul românesc incipient asupra „rezistenței prin cultură” de dinainte de 1989, polarizată între autopromovări exagerat-eroizante și acuzații nedrepte de „colaboraționism” indistinct, n-a făcut decât să încețoșeze subiectul. Rolului compensator, energizant, „eliberator” al „culturii nealiniate”, „alternative” ar merita să i se consacre studii serioase și reflecții extinse, aprofundate, nuanțate. Cum s-a și remarcat – de altfel – pentru întregul „lagăr socialist”, din aceste zone de „emancipare creatoare” au pornit multe dintre cazurile de radicalizare politică, de dizidență față de sistemul comunist, manifestate adeseori prin gesturi artistice, prin opere protestatare, prin – bunăoară – marile romane antitotalitare binecunoscute.
Și o „codă” la ipostaza muzicală a temei: relativa ușurință a performării în registrele mai „ușoare”, dar cu puternice mesaje de libertate, critice la adresa „establishment”-ului politic, explică asemenea conversii către genurile pop, rock, folk și altele conexe practicate de mulți cântăreți și instrumentiști ai unor grupuri cu mesaje rebele sau efectiv subversive și din Estul comunist, și din Vestul capitalist (în termenii opoziției din perioada „Războiului rece”)…
Povestirile… impresionează de la prima pagină prin calitatea scriiturii și, pe măsură ce avansăm în lectură, prin complexitatea concepției și a arhitecturii. Romanul e condus cu mână sigură și sofisticată. N-are nici aer de compoziție a unui începător, nici liniaritatea narațiunilor genuine, focalizate asupra „acțiunii”. E construit pe mai multe planuri, cu diferențe și corespondențe calculate. Stranietățile și ambiguitățile care se înmulțesc și ele, până la posibile confuzii finale între realitate și ficțiune sau între realitățile multiple și ficțiunile care cresc unele dintr-altele, urmează scenarii atent elaborate. Și-n faza de proiectare, și-n cea de execuție, autoarea și-a calculat expertă mișcările, țintind departe.
La un prim nivel, Povestiri despre Cadmav e romanul unui cuplu de tineri intelectuali nonconformiști: Catinca și Marius. Ea – absolventă de universitate, probabil de Filozofie, și profesoară într-o școală, el – încă student tot acolo și redactor la o editură. Conviețuire turbulentă între tipuri psihologice foarte diferite. Catinca e o fată sclipitoare, nu complet extrovertită, dar cu perioade de expansivitate, voluntaristă, incapabilă să se resemneze și să accepte limite încorsetante. O „neadaptată” tipică, evadează periodic, la propriu, fuge de-acasă, bântuie pe coclauri, în necunoscut, sau se-ntoarce în satul bunicii, în trecut. „Are ceva de nomad”, crede Marius, un introvertit indecis, rămas sistematic la domiciliu în timpul migrațiilor Catincăi, adeseori neștiind nici măcar unde i-a dispărut companioana, dar cu viață interioară bogată și cu plăcerea scrisului. Ciudatul nume Cadmav el i-l atribuie personajului pe care l-a inventat și despre care scrie „povestirile” anunțate în titlul romanului.
Între Catinca și Marius există afinități profunde și diferențe care-i vor înstrăina. împărtășesc pasiunea pentru cultură și un anume tip de idealism intelectual. Îi interesează valorile spirituale și lumea iluzorie a ideilor, nu cea reală, banală, materială, pe care ajung să n-o mai perceapă în concretețea ei efectivă, înlocuind-o cu speculații discursive și populând-o cu fantasme, cu plăsmuiri ale imaginației, într-un soi de transe simili-onirice. Combină patetismul cu verva ironică ori sarcastică. „Însetați de absolut” (clișeul aplicat personajelor lui Camil Petrescu și-ale altora), își servesc reciproc sentințe de-o nemiloasă franchețe. „Ești atât de puternică, încât n-ai nevoie de nici o protecție, ai așa un instinct al libertății, încât ar fi un sacrilegiu să ți-l încalc”, îi spune el Catincăi, căreia i se pare că „Vorbele lui Marius cădeau ca o ghilotină”, într-atât e de perfect diagnosticul în severitatea lui. Sau tot el către ea: „Nu vezi că donquijotești?”, cu un verb „haios” derivat din numele eroului cervantesc. „Nomadismul” deja-amintit mai apare menționat de câteva ori, Catinca și-l conștientizează și singură, ar vrea chiar „să-și provoace vreo revelație care să o facă să abandoneze nevoia permanentă de drumuri, fuga inutilă de ea însăși”. În caracterizare din nou auctorială, de fapt în stil aproape indirect liber, deci ca reflectare a gândurilor fetei, „adunase în ea pe câtă nevoie de nomadism, pe atâta pornire spre interdependență, oricât de paradoxal pare, oricât de contradictoriu ar fi”. Cei doi se îndepărtează și se vor despărți. De-acasă va dispărea definitiv el, nu înainte de a-și reconfirma „comuniunea sufletească”: „În noaptea aceea, Marius și Catinca au reușit să vorbească unul cu altul ca doi prieteni aflați în stare de comuniune sufletească”. Despărțirea fusese anticipată și de Irma, la rândul ei un fel de „dublu” al Catincăi, se deduce că fostă colegă la Filozofie, tot o rebelă, demisionară de unde ajunsese să lucreze după facultate și refugiată într-o librărie, ca vânzătoare (opțiunea din epocă a – de pildă! – extraordinarului scriitor Mircea Nedelciu, din aceeași generație intelectuală cu Mihaela Miroiu, cu Catinca și cu Irma!). Între vechi prietene se pot pronunța, fără menajamente, adevăruri tăioase: „Tu continui să-ți cauți perechea întregitoare sau măcar fantoma ei”; și, încă mai brutal, și față de Marius, și față de sine: „Marius nu a fost decât o gară, o sală de așteptare, așa cum sunt și eu”.
Interesant e și micul grup de prieteni din jurul protagoniștilor: Irma, Horia, alți câțiva companioni de întâlniri și petreceri în cerc închis. O enclavă de supraviețuire în grup. Deștepți toți, citiți, ființe speciale, superioare, se-adună ca să combine consumurile tari, multă cafea și alcooluri, cu lecturi literare sau filozofice și cu discuții deopotrivă despre nimicuri vesele, tratate glumeț, și despre chestiuni „abisale”, disecate la nesfârșit. Echipa e numită în carte „falanster”, trimitere la vechea formulă de izolare în comunități restrânse pe principiile egalitariste ale „socialismului utopic”. Caracteristică i-ar fi aceeași înțelegere profundă care-i unise și pe Catinca și Marius, „comuniunea sufletească”. Membrii grupului sunt „bucuroși ca-ntotdeauna când se adunau laolaltă, păziți în falansterul lor și de banalitatea, și de neînțelegerea lumii în care le era dat să viețuiască. Se simțeau bine laolaltă, adunați de ani mulți ca să-și împlinească nevoia de comuniune sufletească și spirituală, deși nimeni nu aducea explicit vorba că asta-i ținea împreună. […] Se tratau cu prietenie necruțătoare, incisivă, cu admirație și cu ironie. […] Comunitatea asta, falansterul lor, îi ajuta să se ferească de pacturi faustice, de tentațiile care le-ar fi dat etichete fără conținut, ținându-i acolo să coboare puțin, reținându-i să cadă, urcându-i doar atât cât să vadă și în jos” ș.a.m.d. Unul dintre amici, Horia, care se și îndrăgostește fără speranță de Catinca, spune la un moment dat că ei îi place să trăiască în „grupuri mari” (ea neagă!) „catincește constituite”! În cerc mai larg ori mai restrâns, enclavizarea e încă un mod de a „evada” din cotidianul opresiv.
Al patrulea subterfugiu, după idealismul intelectualist, după disparițiile „nomade” și după izolarea în „secta” de prieteni, e inserția propriilor închipuiri în real. Catinca susține că se întâlnește pe șantierul din preajmă cu Nathaniel, personaj și el ciudat, cu aer mitic-simbolic, ceasornicar, deci lucrător cu… timpul, purtător al numelui unuia dintre cei doisprezece Sfinți Apostoli (identificat cu Bartolomeu). I se înfățișează mai întâi în vis, apoi în viziuni cu statut incert, îi ajustează aspectul, sprâncenele și pletele, îi îndepărtează tocurile de la pantofi („ca să-i fie mersul lipit de pământ” – semn de asumare umilă a condiției terestre) și-o face să reflecteze asupra temelor importante. Între timp infernul lucrărilor din jurul ceasornicăriei avansează și, în pragul dezastrului, Catinca o trimite pe Irma să-l caute pe Nathaniel, de negăsit, firește, căci e doar o proiecție. Prietena-alter ego are în schimb parte de șocul agresiunii sălbatice a șefului de șantier, care o violează. Degeaba te refugiezi în utopii, ignorând realitatea brutală: ea nu dispare și până la urmă se va răzbuna.
În fine, ultimul nivel al evaziunii din cotidian e ficțiunea din ficțiune: narațiunile cu Cadmav. Frontispiciul ne avertizează asupra importanței lor în carte. (Apropo: vorbim despre un roman intitulat, în jonglerie taxonomică, Povestiri…!) Vor juca în carte un rol major și multiplu.
Până la conținutul lor efectiv, textele-inserturi cu și despre Cadmav contribuie esențial la construcția ansamblului.
În primul rând, rezolvă disproporția dintre cei doi parteneri de cuplu, căci Catinca e o figură puternică, dominantă, căreia Marius nu-i poate face față. Autorlâcul lui reechilibrează balanța. N-avem acces la scrierile sale curente, din speța însemnărilor zilnice, despre care „vocea naratoare” ne spune – totuși – câte ceva: „Marius nu ținea jurnale în care să se povestească. Jurnalele lui consemnau note de lectură, erau hermeneutică pe text, erau jocuri de cuvinte sau, ca acum, încercări de narațiune despre personaje de niciunde sau de nicicând. Totuși, avea un mare apetit pentru spectacolul lumii, pentru întâmplări trecute sau prezente, pentru spectacolul femeii de lângă el, pentru cel al împrejurărilor omenești. Numai că apetitul său se consuma în teorii, rămânea închis între granițele minții unde-și juca și el biografia, sau mai degrabă sinegrafia”. Dar putem citi cele cinci povestiri inserate în textul romanului. Prin ele, Marius furnizează piese grele în zidăria cărții.
Îl definesc pe el, dar o obsedează și pe Catinca, dacă nu cumva ea-l va fi și stimulat să le scrie. Vor ajunge să tot discute despre Cadmav, Marius susținând că „nu este personaj în sens propriu, ci doar o simplă ficțiune și există tot așa cum există pentru noi partea noastră de visare, adică uneori, adică aleator sau, cine știe, pentru alții niciodată”, ceea ce o mâhnește pe ea, căci Catincăi „i se părea un sacrilegiu insistența lui pe ideea că nu există nici un Cadmav, ba chiar un orgoliu nemăsurat să creadă că el și numai el îl scoate din minte, numai din mintea lui, îl așază în pagină și-l declară apoi o simplă părere, o arătare și nimic mai mult”, „ca o biată jucărie”. „Eu nu sunt Cadmav”, îi spune el și adaugă: „Nici tu nu ești Cadmav”, dar aflăm mai târziu că „Marius presupunea că întreaga rătăcire a Catincăi se manifestă ca o fixație în jurul lui Cadmav, ca o obsesie legată de povestiri, de comentarea lor”.
Ea face – într-adevăr – o fixație, le povestește și prietenilor din grup despre ce scrie Marius, „povestiri despre un personaj”, și anume „unul care există sau care trebuie să existe”, și dezvoltă viziunile complementare cu Nathaniel. Irma o va suspecta chiar de o nouă relație, de unde ruptura de Marius: „Ia spune-mi, cum e omul ăla pe care l-ai făcut să semene lui Cadmav?”. Catinca neagă, însă s-ar putea ca, după ce devenise evident că „umbra lui Cadmav se insinua discret, lăsând tăcerea în locul vorbelor, o tăcere în care cei doi se complăceau”, asta să fi făcut ea: să fi amplificat ficțiunea imaginată de Marius și s-o fi completat cu Nathaniel, conturat nu ca alternativă sentimentală la Marius, ci, prin omologie cu Cadmav, ca o altă figură salvatoare, cu profil mai degrabă patern, ocrotitor, „pogorâtă” printre oameni, un „trimis” al unei ordini nepământești.
Cele cinci episoade cu Cadmav:
Primul: Însoțitorul.
Al doilea: Drumul.
Al treilea: Închiderea.
Al patrulea: Schitul.
Al cincelea: Timpul.
Titluri din câte-un singur cuvânt, cu puternice sugestii simbolice.
În cel dintâi, Cadmav apare ca protector al unei femei felliniene, cu mințile duse, dar cu un trecut care nu se poate să fi fost mediocru. S-a aciuat într-un parc, unde doarme pe-o bancă. În fiecare dimineață se machiază clovnește, poartă o mantie de carnaval și scrie la o masă de cofetărie avertismente către locuitori cum că sunt atacați de un „dușman”, alteori perorează pe același subiect și-și probozește auditorii pe motiv de incomprehensiune. Cadmav trebuie să fie de vârstă medie, de condiție bună, are sacou stacojiu, cămașă bej și lavalieră verde, e cultivat, frecventează „lumea abstracțiilor”, dar pare migrator și pretinde că locuiește „sub castanul din parc”, unde doarme Nebuna pe care și-a luat singur sarcina de-a o ajuta: îi face culcuș de frunze, o acoperă cu o pătură furată de el dintr-o curte, îi oferă drept cină câte-un corn cu iaurt cumpărate cu bani cerșiți tot de el. Cadmav intră în relație și cu un student, probabil la… Filozofie, Nicodim. El va fi „însoțitorul” fascinat de personalitatea mai-vârstnicului: îi ascultă speculațiile pe teme existențiale, își abandonează studiile ca să fie cât mai mult timp împreună și-i va prelua misia de îngrijire a Nebunei după ce Cadmav dispare fără explicații. Nu după multă vreme se stinge și ea, într-un moment cu totul special pentru Nicodim: „mintea i se ilumina de o revelație pe care o refuza de ani în șir”. Tânărul revine a doua zi și îngroapă cenușa dintr-o cutie metalică, probabil de la incinerarea ei, la rădăcina castanului lângă care se adăpostea Cadmav și sub a cărui coroană dormise pe bancă, un pic mai încolo, femeia negrelor profeții. Nu e deloc clar cine e Cadmav, ce propovăduiește el și ce înțelege Nicodim din divagațiile lui, pe cine a „însoțit” de fapt. Însă dacă despre o „revelație” e vorba, înseamnă că va fi fost ceva mistic, „înălțător”, de speța „iluminărilor” religioase, nu-i așa?!
Drumul e feroviar: o călătorie cu trenul, într-un compartiment pestriț, cu personaje cât mai divers alese, ca-n piesele de teatru cu unitate de loc, timp și spațiu (moderne, nu clasice). Itinerariul rămâne neprecizat. Când unul dintre călători îl întreabă pe conductor unde se află pe traseu, primește răspunsul: „în locul și în timpul în care trebuia să fim”! Cadmav discută cu cei cinci companioni de drum, îl contrariază pe unul, o încântă pe alta, îi enervează sau îi cucerește cu ciudățeniile și paradoxurile lui. „Vin de sub un castan, acolo am locuit”, le spune și dezvoltă o teorie asupra „condiției de plantă”. „Ce ești, mă rog, botanist, zoolog, prestidigitator?”, e întrebat. Răspunde: „Sunt Cadmav”. „N-am auzit de profesia asta până acuma, vreo aiureală parapsihologică probabil”, conchide un individ iritat de panseurile neobișnuitului călător. După ce Cadmav coboară intempestiv, „drumul” celorlalți continuă tot indistinct, conductorul le spune din nou că trenul se află „în locul potrivit cu minutul acesta” și că vor ajunge la următoarea stație „exact când trebuie, nici mai devreme, nici mai târziu”, cei cinci cad de acord că n-a mai fost nimeni în afară de ei în compartiment, deci Cadmav va fi fost o nălucă, pentru ca finalmente să constate că nu mai e nimeni în trenul care nu se va opri niciodată: „explorau culoarul, dând iremediabil peste uși ferecate, peste nimeni și peste nimic. Nu era cu putință nici ieșirea din tren, nici ieșirea în tren. Ședeau acolo insular, naufragiați, cu mâinile goale într-un spațiu înfundat, respirându-și unul altuia suflările, atingându-și trupurile, hainele tot mai rărite de atingeri, de nedorita, inevitabila comuniune”. Ca-ntr-un cosciug pe roți, am putea gândi…
În povestirea a treia, Închiderea, sus, pe munte, între zăpezi și geruri, o echipă de proiectanți și meșteri pietrari ridică un „templu” de gheață. Condițiile de lucru sunt inumane și-i așteaptă probabil moartea. Însă la un moment dat apare un „străin” bătrân, „înainte de momentul gârbovirii, […] cu silueta înaltă, cu frunte boltită și păr albit, cu ochii adânci în pupilele cărora puteai să te lași aspirat cu totul”, și el, „adus de providență”, îi ajută să se încălzească, să lucreze mai departe, să sculpteze minunății în gheață și să se apropie de finiș. Se recomandă drept Cadmav și-i recunoaștem un detaliu vestimentar: „purta la gât o lavalieră decolorată, cândva probabil în nuanță de verde”. Își dorește să fie unicul martor din interior al „miracolului” construcției translucide: „ceea ce ne-a cerut este imposibil. El vrea să fie singurul care poate privi miracolul, și numai pentru o clipă. Tocmai de aceea a preferat materialul ăsta, zise arhitectul arătând grămezile informe din jur, ca să fie sigur că nici un altul care-i va urma nu va avea acces la minunăție. Vrea să topească templul cu el înăuntru, să fie sigur că frumusețea îi va curge sub priviri, ba chiar s-a exprimat: Când mă vor vedea, statuile și coloanele vor plânge până se vor transforma în bălți, în pâraie, așa, sub ochii mei”. în ultima clipă a edificării va rămâne acolo, în interior, singură soluție de a face „așa cum era porunca, închiderea”, și de a contempla miracolul din miezul său. De remarcat și asemănarea cu legenda Meșterului Manole: zidit în templul de gheață, Cadmav e un soi de versiune masculină a Anei. Meșterilor le explicase că, după ce templul se va topi, cu el cu tot, va rămâne „povestea”, „povestirea”. Legenda?! Încă o „povestire despre Cadmav”…
În cea de-a patra, Schitul, penultima, Cadmav a murit și e vegheat tot pe munte, la lăcașul din lemn bătrân. Un „înalt prelat” ține slujba și le vorbește oamenilor adunați pentru cel plecat. Printre ei – Nicodim, grupul de meșteri ziditori ai templului de gheață și o femeie care, își dă seama cel dintâi, „nu-l întâlnise niciodată pe Cadmav altfel decât în închipuire, deși dibuise prin cotloanele vieții ei de multă vreme, căci voia să-l vadă întrupat”. Cine să fie dacă nu… Catinca trecută dincolo de pragul ficțiunii din ficțiune! „Înaltul prelat” îl numește pe Cadmav „acest om asemenea și neasemenea nouă” și dă o explicație metafizică neașezării lui, în termeni de astă-dată explicit biblici: „El nu s-a așezat într-un anume loc de pe pământ, tocmai pentru ca să poată ființa pentru fiecare dintre noi, în întregimea spiritului său, lăsându-ne să-l pătrundem fiindcă ne-a învățat înțelegerea întru noi înșine, singura punte spre înțelegerea între noi înșine. N-avem ce să ne spunem, tocmai fiindcă ne-a învățat să ne spunem, să ne înțelegem în tăcere, să fim omenești fără zgomot, să nu tulburăm coborârea în sufletul celuilalt cu carele greoaie ale neînțelegerii de sine. N-a spus el întâiul «Să ridice piatra cel ce se crede fără prihană», dar a înmuiat forța mâinii îndârjite, crispate de zgrunțuri, slăbind voința de dominație, de supremație agresivă, lăsând în noi pe cât adevăr, pe atâta frumusețe întrupată în bunătatea lui. Cadmav n-a fost un om, ci o stare. Știindu-l alăturea, nici nu ne dădeam seama cum, pornind din realitate, ne-am trezit în legendă. Ideea dispariției lui este fără sens, fiindcă pentru el – și, de aceea, și pentru noi – nu există graniță între aici și dincolo, acum și atunci, după cum ne repeta ades acel «dacă n-ar fi, nu s-ar povesti». Cadmav va fi atât cât se va povesti”. Nu e Cristos însuși, n-a spus el întâiul…, însă pare o nouă întrupare…
Până la povestirea a cincea și ultima, Timpul, se mai întâmplă lucruri importante în realitatea din roman. Foarte pe scurt: Irma se-apucă să dea nume străzilor, rebotează cartierele, redenumește lumea; Catinca se duce la ceasornicăria lui Nathaniel și, sub asaltul muncitoresc și buldozerist al șantierului, vede acolo sub o trapă o raclă iluminată, cu semnificație simbolică nedezvăluită deocamdată; și Irma revine într-o scenă în care leapădă în mijlocul șantierului în care fusese pângărită și pare să fie salvată de… Marius, reîntors după dispariția benevolă, acum tandru cu ipostaza mai terestră a Catincăi.
Cu planurile și firele cărții astfel întrepătrunse, aproape de suprapunerea totală, povestirea a cincea, Timpul, îl readuce la viață pe Cadmav, care-i ia locul în ceasornicărie lui Nathaniel-înțeleptul, stăpânul – da! – al Timpului! Cadmav e din nou tânăr și la un moment dat se va uni cu… Catinca, uscându-i părul cu un ștergar, gest anticipat de Nathaniel. Situația se complică și mai și odată cu reapariția lui Nicodim, admiratorul și emulul lui Cadmav, de fapt povestitor al acestuia din urmă, ficțiune în ficțiunea din ficțiune: „Din ordinea stării, îl trecuse pe Cadmav în ordinea cuvântului, dându-i înfățișare și contexte”. Încât, în condițiile inexistenței fizice a lui Cadmav, Nicodim preia el relația cu Catinca. Povestirea îi atribuie tânărului fascinat de filozofie, de înțeleptul pseudo-cristic și de fata „însetată de absolut” decizia de ucidere în efigie, în poveste, a lui Cadmav. Să ne reamintim că totul e imaginat de Marius care o iubește pe Catinca, se ipostaziază în Nicodim etc. etc. etc. La finalul Timpului, Cadmav, restituit narațiunii, își așteaptă sfârșitul sub asaltul iminent al oamenilor tulburați de prezența lui. Îl avertizează „vărul lui Petruț”, un muncitor tânăr și idealist. Probabil fără efect în… povestirea scrisă de Marius!
Și vin finalurile cărții.
Catinca termină de citit povestirea a cincea și se va îndrepta spre șantier, spre dugheana lui Nathaniel-Cadmav, între timp surpată, îngropată mai mult de jumătate în pământ. Scurmă, își face loc și se strecoară înăuntru. În jur – ceasurile acoperite de teancuri de hârtii scrise. Va aluneca prin trapa în care știm că se află racla cândva iluminată. O moarte transfigurată.
Și sfârșitul ultim, totodată un reînceput: la suprafață, șantieriștii atacă „dărăpănătura” fostei ceasornicării. Alături de meșterul care acționează excavatorul se află un tânăr „îndărătnic”, „aiurit”, probabil „vărul lui Petruț”. Cupa extrage sfărâmături de ceasuri și foi de hârtie. Junelui i se spune să le ardă. Le strânge și le va citi până-n zori. Din primul pasaj, citat în text, ne dăm seama că e… chiar începutul romanului! În măruntaiele pământului, în ruina ceasornicăriei, a Timpului, se păstraseră, reluate în spirală, narațiunea Catincăi și-a lui Marius și povestirile cu și despre Cadmav. Lectură de noapte echivalentă cu o resurecție. Și-așa se face că la ziuă, atunci când meșterul cel primitiv, violatorul, agent al realității brute, îl ia de ceafă pe „puști” și-l întreabă „care-i numele tău?”, tânărul între timp inițiat, metamorfozat în legatar al poveștii citite, îl încinge miraculos, cum făcuse cândva și Cadmav cu meșterii cioplitori în gheață, și-l fixează hipnotic: „Mâna [a meșterului] i se răsuci, odată cu chipul celui întrebat. Un val de căldură i se ridică înăbușitor în tâmple, în timp ce ochii săi nu se puteau dezlipi de privirea celuilalt, care-l absorbea, pierzându-l în întunecimea ei halucinantă”. La întrebarea despre numele „puștiului” intuim răspunsul: el e noua întrupare a lui Cadmav, perpetuat prin poveste, prin text…
Sunt deja multiple sugestii de interpretare și câteva ipoteze formulate în această survolare a unui roman – după cum se vede! – cu construcție alambicată, cu aer fantast-parabolic, cu complicate rețele simbolice. Eșafodajul cere atenție la multistratificarea real-ficțională. Referințele biblice se impun sesizate, chiar dacă preluările se articulează în ecuații mai degrabă eretice. Sensul ultim, al redempțiunii prin acces la metafizic și la literatură, la „poveste”, la „povestire”, nu trebuie ratat.
Și e obligatoriu să ne reîntoarcem și la relevanța biografică a romanului Mihaelei Miroiu și la utilitatea lui pentru înțelegerea unei personalități intelectuale de – ziceam – mare calibru. Fără să vulgarizăm, fără să diminuăm valoarea în sine a cărții și fără să recurgem la identificări simpliste, nu putem ignora motivațiile probabil exasperate ale exprimării prin ficțiunea simbolică și parabolică, la final de regim opresiv. Omologia autoare-protagonistă e străvezie. O confirmă și detalii factuale precum studenția comună la Filozofie sau asemănarea cercurilor de prieteni din roman, respectiv din viața autoarei („mânuța mea de prieteni” amintiți în Nuferi…, numiți în Cuvântul-înainte și evocați într-un interviu citat de Andreea Molocea în Mişcări feministe şi ecologiste în România (1990-2014) de Mihaela Miroiu (coord.), Andreea Molocea, Ioana Vlad, Cristian Ionuţ Branea, Editura Polirom, 2015, unde aflăm că grupul din care au făcut parte soții Mihaela și Adrian Miroiu, Laura Grünberg, matematiciană convertită ulterior, în perioada postcomunistă, la sociologie și la feminism și autoare și de literatură „pentru copii și pentru rafinați”, și soțul său Petru Lucaci, reputatul pictor, între alții, s-a numit… „Câr-Mâr”!)…
În concluzie:
Un prim roman remarcabil, „de tinerețe” dar nu „de începătoare”, deloc, scris cu mână sigură, de autoare matură, cu mari ambiții simbolice și vizionare în slujba cărora sunt mobilizate instrumente profesionale – scriitoricești! – variate și performante. Formula realist-parabolizantă, într-un mixaj care permite creionarea de personaje excentrice, „cu ciudățenii”, așază cartea în proximitatea altor seducătoare narațiuni „marginale” precum Zeii prind șoareci a lui Dimitrie Stelaru (1968) sau Viața și opiniile lui Zacharias Lichter a lui Matei Călinescu (1969, 1971 – ediția a II-a, revăzută și adăugită). Patosul speculativ face Povestirile despre Cadmav compatibile cu mai vechea linie „gidiană” de la noi, bunăoară a romanelor tot „de tinerețe” ale lui Mircea Eliade. Pe o pagină apar și niște boabe de cafea care, în registru ironic, de asemenea activ în carte, „miroseau proustian”!
Iar ca „sinegrafie”, termenul introdus pentru a explica pornirile scripturale confesive ale lui Marius, potrivit și pentru întreg ca explorare de sine a Catincăi (cea ficțională) și a autoarei (reale), …Cadmav e o impresionantă mărturisire indirectă. Aici, în acest punct și în această formă literară sau „literarizată” ajunsese către sfârșitul anilor 1980 încă-tânăra intelectuală blocată de un regim politic aberant, viitoarea mare personalitate a socio-umanioarelor românești postcomuniste.
Pentru portretul său – o carte prețioasă, așa „încriptată” cum este din perspectivă biografistă. De pus în relație cu minunata reconstrucție memorialistică „transparentă” din Cu mintea mea de femeie – mintea care i-a născocit cândva pe Catinca și pe Cadmav și care avea să construiască pentru cultura română un întreg câmp profesional, din temelii…
(Romanul Povestiri despre Cadmav al Mihaelei Miroiu
se află în curs de apariție la Editura Rocart.
Textul de mai sus a fost scris ca postfață la acest „debut mult după debut”.)