tema VR: Un personaj de neuitat din literatura lumii
„TEISM² s.n. (Med.) Ansamblul tulburărilor produse de consumul abuziv al ceaiului. – Din fr. théisme.” (DEX)
[Regăsit după ani mulți, peste treizeci, printre hârtii zadarnice și ciorne, acest micro-eseu e, poate, unul bun de reprodus, în continuare…]
Nu pentru că va fi jucat, şi el, un rol (dimpreună cu hârtia, sticla şi alte două-trei producte, supuse la impuneri oneroase) în cearta ce avea să izbucnească între nord-americanii insurgenţi şi ocârmuirea londoneză, e confortabilul, „burghezul” ceai un aliment, să-i zicem, insurecţional, ci pentru că a fost cândva, se pare, licoarea, între toate, preferată de către revoluționarul de profesie (căruia, vorba lui Voronca, în Ulise, îi va fi „profețit revoluții din pântecul samovarului”). Care revoluționar, de bună seamă, nu-i tot una cu lumpen-ul (etilofil, de obicei), nici chiar cu „filosoful proletar”, pierzându-se acesta, cu Bacovia, „prin berării şi cafenele”, în evaziv, himeric şi utopic: „Prin fumul de ţigări, ca-n nouri,/ Gândeam la lumi ce nu există…” „Beţia” ceaiului e, dimpotrivă, una rece, lucidă, translucidă, – Ioanide (al lui G. Călinescu) văzând, în clarul ceştii (şi „pleonasmul” e, desigur, inevitabil!), „transparenţe”, pe urmele, pesemne, ale lui Dimitrie Anghel, care contemplă, în „paharul fermecat”, o veritabilă întreagă fête galante (în cadru, însă, oriental: o „halima”): „Visam privind în fundul paharului cu ceai/ Şi-n sticla străvezie, ca-ntr-o metempsichoză,/ Eu m-am văzut pe gânduri ţinând în mână-o roză,/ Sub un portic de aur cu bolta de email…”, – el, ceaiul, ca şi focul cel roşu din cămin, ca şi ţigara cea albastru-fumegândă, fiind adjuvantul cel mai de nădejde al „reveriilor intimităţii”: „Scriu la lumina ceaiului”, declară, într-un poem de dragoste, Nina Cassian!
Or, „la lumina ceaiului” se desfăşoară mai toată viaţa inginerului Kirillov, contemplativa şi ascetica lui viaţă de insomniac, de cazanier care măsoară, cu pasul, propria-i, strâmtă, încăpere; viaţa-i din, baremi, deocheata casă de pe Bogoiavlenskaia (căci, oricum, „în străinătate, noaptea, nu ai cum să bei ceai”?!); pentru el, ceaiul fiind, de fapt, nektar-ul cu care se nutreşte în paradisul meditaţiilor sale, hrana-i olympică, subtilă şi poate că şi orgolioasă: „mănânc foarte puţin; mă ţin mai mult cu ceai…”; singuru-i lux şi voluptatea-i castă, pe care o destăinuie, copilăreşte, şi nesilit de nimeni, oricui: „îmi place ceaiul…”; parola şi deviza: „pundonor”-ul gentilomului care, de fapt, e el (fie ca martor în duelul lui Stavroghin sau ca protector, cu discreţie, al sorei lui Lebeadkin, beţivanul, fie ca jucătorul cel mai fair, mai tragic-fair, din câţi sunt cu putinţă.
Ceaiul, apoi, dezleagă limba acestui scump la vorbă: brevilocvent, monosilabic, fără fluenţă, „sacadând”, – limpede, însă, şi exact ca un ceasornic (pentru că adânc-solilocvial), şi, mai cu seamă, logic până la disperare; cu ceai îşi ispiteşte, îmbie şi atrage, în ermitajul său, puţinii oaspeţi; cu ceai îl „încălzeşte” pe Stavroghin, acest prea-rece domn înfrigurat, – el, ceaiul, într-un fel „descetluind” fântânile de caldă, spontană simpatie, tezaurele de umanitate ale acestui mizantrop paradoxal.
Nu un tabiet de vechi celibatar (necum vreun five o’clock monden!), ci, dacă vreţi, un veritabil laic cult al ceaiului, al cărui mare pòntif şi vestală e, deopotrivă, el, Kirillov, întreţinându-i, zilnic, focul viu, ba chiar legându-se, sacramental, aş zice, faţă cu bietul Şatov, în, poate, cea mai înduioşătoare scenă din câte numără această uriaşă „melodramă”, că: „…samovarul o să fiarbă toată noaptea”!
Când ceaiul, în sfârşit, i se „răceşte”, fapt, pentru Verhovenski, „suspect” şi incomprehensibil ca o calamitate a naturii), Alexei Nilîci nu mai face decât să-şi supravieţuiască.
„ – La acest Alexei Nilîci am luat ieri ceaiul, zisei eu [povestitorul, n.m.], se pare că ateismul l-a scrântit la cap.
– Ateismul rus n-a depăşit niciodată stadiul calambururilor, mormăi Şatov…”
Ei bine, cât de mare ar fi şi pentru mine ispita unui nostim calambur, n-aş zice, totuşi, că „scrinteala” (?) îi vine, nu din ateism, ci din… teism!