Știință și credință

Am citit cu mare interes volumul de însemnări din primul an al pandemiei (2020), publicat de medicul (a fost vreme de mulți ani managerul spitalului județean din Bistrița), profesorul de bioetică al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, istoricul și scriitorul Mircea Gelu Buta, sub titlul Vremuri de molimă (Editura Renașterea, 2021). Mă interesa în cel mai înalt grad felul în care un mare credincios, dublat de un om de știință a izbutit să armonizeze punctele de vedere și behaviorismele specifice acestor domenii, pentru mulți incompatibile (biserica și medicina), care au prilejuit unele polemici destul de aprinse în chiar intervalul de referință martie-octombrie 2020. Deloc întâmplător, pe coperta volumului este o fotografie a medicului, în cămașă albă, purtând pe figură o mască de protecție, ceea ce sintetizează foarte clar poziția sa dintotdeauna. Este un om de știință, care cunoaște și aplică toate învățăturile meseriei de medic, în deplină armonie și cu sprijinul moral pe care îl poate oferi credința ortodoxă. Dacă la noi, în vremurile de interdicții severe ale pandemiei, oamenii au fost scindați, uneori brutal, pe baza unei logici de tip sau-sau (sau cu biserica sau cu guvernul și, implicit, cu sistemul medical), Mircea Gelu Buta sugerează o logică de tip și-și (și respectarea normelor medicale și utilizarea profilactică a plusului adus de credința religioasă la nivelul conștiinței potențialului pacient).
Fiind vorba de un jurnal intim, autorul nu pledează explicit pentru o soluție sau alta, nu încearcă să facă prozeliți în favoarea poziției bisericii sau a statului. El nu face decât să-și noteze consecvent știrile pe care le consideră semnificative, gândurile care îi trec prin minte, evenimentele internaționale care îl fac să-și pună întrebări și să reflecteze asupra unor chestiuni. Marele avantaj al unei asemenea scrieri este acela că ordonează într-o strictă ordine cronologică informații care poate că ne-au tulburat la un moment dat, dar le-am uitat ulterior sau despre care nu mai știm cu exactitate când au avut loc. Poate surprinzător, Mircea Gelu Buta folosește aproape exclusiv ziare italienești și franțuzești (Le Point, Le Figaro, Corriere della Sera, La Stampa, cărora li se adaugă postul de televiziune francez TV5) ca surse de informare pentru evoluția pandemiei și starea omenirii. Singura sursă românească este revista România literară, dar aceasta are în vedere strict informații culturale și cărți mai vechi sau mai noi care îi permit comentarea unor idei. Altminteri, nicio referire la disputa dintre reprezentanții bisericii și cei ai autorităților medicale de la noi pe seama restricțiilor impuse activităților religioase în momentele de vârf ale pandemiei. Lucrul este cu atât mai surprinzător cu cât notațiile acoperă și perioada pascală a anului 2020, când disputele polemice au fost la apogeu. Pe de altă parte, aproape toate notațiile ajung până la urmă, într-un fel sau altul, în zona religioasă (fie printr-o interpretare a conținutului lor, fie prin evocarea vreunei figuri marcante), ca în această știre despre faimosul virusolog Anthony Fauci: „Sosit în Europa să ia parte la Festivalul Sănătății, virusologul Anthony Fauci a declarat cu privire la molima mondială: «Vom reveni la normal înainte de Crăciunul 2021». Asta mă duce cu gândul la acele «ceasuri de voroavă» petrecute la Bistrița, pe terasa hotelului «Diana», cu Mitropolitul Bartolomeu, care povestea într-o seară de toamnă cum, la sfârșitul anilor 1940, țărăniștii susțineau că americanii vor sosi în cel mult trei luni, iar profeții liberali, mai sceptici, vorbeau de șase luni”. Ar fi fost de preferat ca autorul, în calitate de medic, să se concentreze puțin asupra declarației doctorului Fauci, a realismului ei sau a posibilului optimism exagerat, să spună cum văd el și colegii săi viitorul pandemiei, în locul nostalgicei evocări a IPS Mitropolitul Bartolomeu. Știu ce rol important a jucat IPS Bartolomeu în viața lui Mircea Gelu Buta (profesorul clujean i-a dedicat deja două cărți de evocare) și de aceea înțeleg perfect alunecarea spre o astfel de zonă a sufletului, într-un astfel de exercițiu de exprimare a gândurilor (și sentimentelor) celor mai intime.
Ca mod de redactare, jurnalul lui Mircea Gelu Buta seamănă cu cel al lui Gheorghe Grigurcu. În el nu se întâmplă mai nimic, nu sunt descrise contacte cu oameni, schimburi de replici la timpul prezent, autorul nu se angrenează în polemici și nu prea emite opinii despre evenimente aflate în derulare. Se simte o singurătate a autorului, poate firească în contextul restricțiilor impuse de pandemie. Până la urmă avem de-a face cu ceea ce s-ar putea numi un jurnal de idei, provenite din surse dintre cele mai diverse, inclusiv din propriile amintiri, comentate sau doar enunțate, care au însă meritul cert de a pune mintea cititorului la treabă pentru a găsi răspunsuri la întrebări pe care autorul le lasă în suspensie.