tema VR: Un personaj de neuitat din literatura lumii
Cum să aleg doar un personaj dintre cele dragi? La care să mă opresc?
Dintr-o poveste? Ar fi fetița cu chibrituri. Se uita pe fereastră în casa unor oameni bogați în Ajun de An Nou. Brad împodobit, masa plină, bucurie. Și ea, de partea cealaltă a geamului, înghețând de frig, în întuneric, cu doar niște cutii de chibrituri pe care ar fi trebuit să le vândă, ca să nu se întoarcă acasă cu mâna goală și să ia bătaie de la tatăl ei, ca de obicei. Și se ghemuiește fetița într-un colț între două case și aprinde pe rând câte un băț de chibrit. Și fiecare flacără mică face loc unei vedenii. Apare mai întâi o sobiță, apoi o masă încărcată cu bunătăți, apoi un brad de Crăciun cu luminițe multe. Și când chibriturile se termină, nu rămâne decât întunericul din jurul ei. Ba nu! În ultima flacără o vede pe bunica ei din ceruri, iar luminițele bradului imaginar se fac stele și o duc spre bunică, acolo sus, unde totul strălucește. Poveștile lui Andersen, toate îți rup inima. Și nu doar în copilărie.
Sau să mă opresc la niște romane? La romanele scrise de poeți, de pildă. Nu sunt chiar așa multe. De aici să-mi aleg! Pe cine? Pe Malte din Însemnările lui Malte Laurids Brigge? Sau să mă opresc la Bernardo Soares din Cartea neliniștirii? Am deschis volumul de mai multe ori, la întâmplare, într-un parc. Stăteam pe o bancă, treceau oameni prin fața mea. Am nimerit peste propoziția: „A citi înseamnă a visa dus de altcineva de mână”. Am închis cartea și am deschis-o peste alte zile și apoi tot așa până azi. M-am lăsat condusă de mâna altcuiva. Am făcut să țină cartea cât mai mult, cum fac cu toate celelalte de care am eu nevoie. Adică sar pasaje în timp ce citesc și, după ce le termin, deschid la întâmplare, mereu apar surprize.
Sau mă gândesc la Zenobia din romanul cu același nume. Pe ea chiar am cunoscut-o. Aș putea să adaug despre ea. Despre, ca să dau un singur exemplu, cum mi-a dăruit niște păpușele cât bețele de chibrit, într-un săculeț de pânză. Dacă le pui sub pernă, îți fac ordine-n minte în timp ce dormi, așa mi-a zis doamna Lygia. Despre ea și despre personajul Naum, care e poet și în carte, aș putea să continui povestea, despre stări și despre experiențe cu totul poetice, adevărate, repovestite mie și altfel. Și despre ce și mai ales cât să spui, despre cum să vorbești despre lucruri și despre tine. Și eu citeam cu vocea lui în cap, îl auzeam pe Gellu Naum, pe care îl cunoșteam, era prietenul meu, chiar dacă acest cuvânt nu e chiar cel potrivit, dar altul nu am. Era prietenul meu nu pentru că îl cunoșteam, ci pentru că prin el vorbeam eu cu mine. Învățasem asta de la niște genevezi, teoreticieni, cum ar veni, dar, pentru mine, poeți. Aveam mai mulți prieteni din ăștia. Unul, de pildă, se numea Arthur Rimbaud. El scria în propoziții simple. Dar ce spunea nu era simplu deloc. Fiecare frază stârnea ecouri în mintea mea la 18 ani și mereu altele până în prezent.
Sau aș putea să mă opresc la personajul lui Blecher, care încerca să se descurce în realitatea devenită irealitate. Sau la personajul din Interior al lui Fântâneru. Multe eforturi ca să facă față lumii și atunci se fixează în zona aia căreia el îi spune subrealitate. Sau aș putea să vorbesc despre un personaj animal. Și el ar fi Motanul Murr. Sau… Dar trebuie să mă opresc totuși la cineva anume, asta e regula jocului.
Și-atunci mă hotărăsc să-l aleg pe cel care apare în mai multe cărți. Și toate de poezie. Personajul nu are nume, dar am putea să-i spunem M.I., nu doar mopete. El seamănă mult cu mine, naratorul, cum ar veni, din volume care se numesc Versuri, Poeme, Poesii, Alte versuri, Alte poeme, Poem, Alte poesii și tot așa… El citește și scrie și cade pe gânduri și se exprimă în aposiopeze, se întrerupe, timpurile se încâlcesc, se suprapun, se îmbrățișează. Când cazi pe gânduri, e acțiune în mintea ta proiectivă. Singur în cameră stând, se întâmplă multe. Cei care cunosc singurătatea înțeleg. Deschide câte o carte și lucrurile se înlănțuie prin asociație continuă. Dar cum să povestești gânduri? Că despre asta e vorba. E nevoie să deschizi multe paranteze, să faci divagații (vitale!) și să te folosești de linii de pauză, pentru că așa e Gândirea, nu doar curge, e și oprire, e mai ales oprire și-apoi rotire-n vertij. Tihnă și neliniște în același timp. Și mai e acolo cu el, în poezii, și o pisică. Ea e martor sau înger sau poate demon. Și în timp ce scriu îmi vine și mie să fac paranteze, într-una dintre ele ar fi vorba despre o fată din alt secol, care tot cu asta se ocupa în poezia ei, de… Gândire. Numele ei e Emily Dickinson. Toată viața a scris, necunoscută, și a adunat plante pentru un Ierbar. Au rămas poeziile și a rămas și Ierbarul. Iar acum închidem paranteza și deschidem o alta, în care ne amintim de o poezie a lui Ivănescu despre Dimov. Și ne amintim de Dimov. Care a descoperit o cutie magică, zice câte ceva într-o poezie care se numește chiar Cutia. Și din cutie ies tot felul sub formă de vise. Și „visele” sunt doar scenarii prin care vorbește el despre viața lui cea din realitate. Doar aparența e onirică. Storyscape. Dar închidem acum paranteza, o redeschidem cu altă ocazie. Și ne întoarcem la M.I. și ne amintim chiar de el, din realitate, l-am întâlnit o singură dată. Într-o poezie scria cum a citit o carte în copilărie. Și cartea aia, zice el, striga după ajutor. Și toate cărțile cele minunate strigă după ajutor, dar niciodată direct. Totul e pe dedesubt. Aș fi putut să-l întreb despre ce carte era vorba, atunci, la singura noastră întâlnire. Și luăm acum orice volum de-al lui, la întâmplare. Și urmăm firul acțiunii – căci „în ficțiunea […] unei trăiri trebuie să se petreacă mereu ceva”. Și te uiți ce văd ochii minții lui. Te uiți cu ochii minții tale la ce văd ochii minții lui. În fond, totul e un nesfârșit teatru interior unde se pun în scenă și abis replici, apar noi personaje, ființe de aer, purtătoarele propriei lui gândiri, cum ar veni, simțiri… Solilocviul devine colocviu. Să scrii despre ce nu se poate vorbi. Despre răsfrângere, despre reîntoarceri, „de fiecare dată mai în adânc”, și personajele sunt adunate din timpuri diferite în aceeași cameră – a minții. Și pare că nu se întâmplă nimic, deși… în apele minții, „joc de ape”… totul e joc… „poate fără rost”… „un timp alb”… „o ușă închisă”… „faptele se așază liric”… în încrengăturile acelea, labirintul de vorbe… și astfel realitatea „se creează în momentul cunoașterii”… din „eventualități”… Și își face el închipuirile lui despre el însuși. Iar acum îți faci tu închipuirile tale despre el. Un misterios personaj, un misterios poet. Cu care dialoghezi până ce dialogul devine solilocviu.