Înființată în urmă cu peste douăzeci de ani de către Helgard Haug (autoare și regizoare), Stefan Kaegi (regizor) și Daniel Wetzel (regizor), afiliată în 2003 Centrului de performance HAU din Berlin, Compania germană Rimini Protokoll nu se distanțează de conceptul de teatru postdramatic, teoretizat de Hans-Thies Lehmann într-o carte de referință (publicată la Frankfurt pe Main în 1999, iar în traducere românească în 2009), ci îl ilustrează fără inhibiții, deși un alt specialist în materie, Bernd Stegemann, german și el, avertizează că „Teatrul fără dramă și fără mimesis e foarte posibil, atâta doar că în felul acesta el își refuză tocmai calitățile cele mai importante”. În direcțiile artistice pe care le urmează de-a lungul primelor două decenii din secolul XXI, dacă e să ne referim retrospectiv la fenomenul teatral, putem constata că Rimini Protokoll pune programatic accent pe recontextualizare, provocare, reinserție, pe fixarea în real a unor concepte și procedee alternative, pe utilizarea limbajelor, tehnologiilor și instrumentelor de lucru corespunzătoare epocii în care își gândește și își realizează proiectele. Temele abordate de obicei, transnaționale în cea mai mare parte, vizibile atât în textele și scenariile pe care și le asumă, cât și în instalații și performance-uri a căror țintă este experimentarea unor mijloace de comunicare inedite, au la bază interactivitatea cu tehnologia și ritmul de evoluție al acesteia, de natură să uimească prin rapiditate și spectaculozitate.
Relevant în estetica grupării este faptul că preferă să lucreze cu artiști neprofesioniști, numiți experți, specialiști ai propriei vieți, interesați cu precădere de ceea ce se întâmplă în cotidianul imediat, mai precis, de problemele sociale și politice din existența de zi cu zi, care implică atât condiția individului, cât și comunitățile cărora le aparține, indiferent că geografic se află în Germania, Turcia, India etc. etc. Demersul artistic urmărește și transmite, astfel, adevărul direct de la sursă, fără să-l denatureze prin ficționalizarea realității. Experimentele lor câștigă repede teren, nu rămân fără ecou, încât în mod firesc, într-o măsură mai mare sau mică, își vor exercita influența și la noi. La începutul anilor 2000, preocupați să-și impună și să-și consolideze o identitate, un grup de tineri, încă studenți, autori dramatici și regizori, alături de profesorul lor, Nicolae Mandea, fondează la București revista dramAcum, formulând și dorind să propulseze, la rândul lor, codurile unei noi estetici teatrale. E posibil de aceea ca ei, fie și prin analogia certificată de prestațiile efectuate ulterior, să nu fi fost străini de modelul Rimini Protokoll, ci să fi văzut în el o cale de urmat, un punct de pornire pentru viitoare etape de cercetare, de documentare. În capitolul Visage et voix du réel sur les scènes roumaines, publicat în volumul colectiv Les théâtres documentaires, Mirela Nedelcu remarcă între altele: „Ces jeunes dramaturges et metteurs en scène ont prit le goût du réel, qu`ils l`ont poussé jusqu`à ses dernieres conséquences: le document, tel quel, soumis tout cru aux lumières de la scène”. Fără dubii se optează deci clar pentru un teatru documentar, un teatru de echipă, atras exclusiv de prezentarea unor fapte reale de un dramatic substrat social. Desigur, acesta nu este o „născocire” recentă. Erwin Piscator apelează la document încă din 1926 ca substanță a spectacolelor sale.
Cu vocație reală de lider, creatoare a unor spectacole memorabile (Oameni obișnuiți, De vânzare, Tipografic majuscul), Geanina Cărbunariu, regizor fidel ideatic și stilistic programului asumat, a mărturisit într-un interviu că simte nevoia să dramatizeze cazurile preluate din documente înainte de a le aduce pe scenă. Genul de teatru propus de ea convinge că micile, marile probleme, convulsiile sociale, atestate de arhive sau de evenimente curente, nu înseamnă neapărat o delimitare de metoda predecesorilor, ci o augmentare a aventurii intelectuale și regizorale fără să se excludă imaginarul, a coeficientului de originalitate prin nuanțare și adecvare la o gândire și viziune personale. Nu doresc să fiu înțeleasă greșit. Nu minimalizez nici metoda de teatru documentar verbatim și nici „teatrul experților” practicat de grupul Rimini Protokoll. Nu cred însă, iată-mă exprimând, dacă nu o negație, o îndoială sigur, că o atare practică, dincolo de fantezia și tensiunea investite în actul de creație, constituie prin ea însăși o formă de „resuscitare” a teatrului, cum sunt tentați să lase să se înțeleagă, scăpând din vedere o judecată de valoare asupra rezultatului propriu-zis, destui „glăsuitori” români în domeniu. Nu știm unde începe și unde sfârșește teatrul. Ce este și ce nu este artă! Și asta nu e o hibă câtă vreme libertatea artistului nu întâmpină restricții, ci e deplină, forța ei perlocutorie, constant în pas cu civilizația, își atinge cu vârf și îndesat scopul.
Consecventă analizei și sondării anumitor contexte sociale din viața curentă, Rimini Protokoll în performance-ul Call Cutta explorează universul dialogal al vocii și gândurilor umane. Proiectul, lămurește în prezentare Daniel Wetzel, se desfășoară în două orașe din continente diferite, Calcutta (Asia de sud) și Berlin (Europa), iar „acțiunea” are loc concomitent și se developează simultan. Protagoniștii, operatori call-center, experți, nu contează dacă în realitate cunosc sau nu rutele pe unde se preumblă subiecții cu care vor interacționa, important e că „știu ce să întrebe, știu să te ghideze prin telefon”. Cadrele în care apar cei trei inițiatori ai grupului Rimini Protokoll, în împrejurarea că sunt necesare unele explicații, funcționează ca niște semne scenice, forțând puțin nota le-aș numi „microdidascalii”, ca un subansamblu coerent, unitar, ce nu dăunează fluidității și transparenței imaginilor scenice. Dimpotrivă, consider că facilitează accesul la diverse mijloace percutante de investigație psihologică în existența umană. O convorbire telefonică se poate transforma într-un spectacol? Uneori da, alteori nu. Depinde de interlocutori, de subiectul discuției, de cine și de ce inițiază discuția, dar și de cel abordat. Un spectacol tulburător într-o formulă înrudită poate oferi, de altfel, orice text cu premise anecdotice cât de cât tangențiale. Îmi vine în minte, de exemplu, piesa lui Jean Cocteau, Vocea umană, al cărei personaj, o femeie, vorbește la telefon pătimaș, puternic angoasată. Dar aici pot fi acuzată că pășesc pe un teritoriu minat, cel al dramei situaționale, așa că mă îndepărtez cu repeziciune și mă întorc la obiect.
Alcătuit, format din cadre eterogene, care prin montaj se succed aproape unul în prelungirea celuilalt, performance-ul Call Cutta, prin mediere tehnologică, se servește de pretextul unor confesiuni și discuții, operatorii call center își povestesc viața și invită la destăinuiri și reflecții. Cât adevăr și câtă minciună ascund vorbele lor, ale noastre? Ne putem deschide sufletul în urechea cuiva pe care nu-l cunoaștem? Câtă incertitudine, banalitate, durere, rutină, câtă viață în ultimă instanță, ascund vorbele celor cu care se intră în dialog? Frapează în prima parte imaginile diurne ale orașului Calcutta, oraș cu primul laureat Nobel, Tagore, în anul 1913. Impresia e de haos, aglomerație, de mulțime depersonalizată în continuă mișunare, îmbibată cu mirosul amestecului de condimente și transpirație, care își găsește echivalent, la nivel de transfigurare literară, aș zice, între grotesc și un naturalism exacerbat. Unei cromatici de-a dreptul foviste, constând într-un melanj de culori vii, roșu, galben, albastru, i se suprapun o avalanșă de sunete stridente, fojgăitoare ale străzii. Totul obligă la descoperirea grandorii în mizerie, banal, obișnuit, comun. Acesta e și motivul pentru care la a doua vizionare a link-ului am simțit nevoia să opresc sound-ul și să urmăresc fără sonor întregul performance. Succesiunea secvențelor, a chipurilor și reacțiilor celor intervievați în silence nu afectează mesajul. Imaginile de ansamblu, panoramice, incluzând în componența lor câteva gros-planuri, plan-detaliu, plan-general, fac posibilă, prin subordonare, spectatorului accesul la revelație și emoție, acordând camerei de filmat, în speță aceluia ce o manevrează, atribuția unui personaj absent, invizibil în proiecție. Fără a modifica prea mult scenariul, în etapa a doua desfășurată în Berlin, operatorii call center interacționează de astă dată, firește, cu cetățeni germani. Întrebările nu diferă. Surprinzător e în schimb că cei ce „joacă” rolul de ghid-călăuză, cetățeni indieni, nu cunosc urbea. Spațiul berlinez, contrastând enorm, ca detalii ce compun ansamblul, cu cel din Calcutta, e redat prin bulevarde fastuoase, dominate de clădiri aerisite din oțel și sticlă, de reclame și vitrine năucitoare, de parcuri de o curățenie ireproșabilă etc. Rețin câteva întrebări: „Dacă te-ai îndrăgostit de vocea celui de la celălalt capăt al telefonului?, Dacă ești singur și de ce?, Locuiești cu părinții sau nu?, Cum te descurci când ești transsexual”? etc. etc. Comune rămân conceptele și protocoalele care permit configurarea unor moduri de viață radical deosebite, dar care își propun să demonstreze că în persoane de rase și culturi diferite ceea ce coexistă sunt emoția, sensibilitatea, inteligența, pragmatismul.
Evident, perspectiva din care sondează și exprimă formal viața socială și politică din realitatea contemporană, dar și universuri umane specifice, proiectele celor de la Rimini Protokoll au miză, deseori chiar nebunie și implicit eficiență. De aceea nu ce este „surplus de oameni sau surplus de idei” trebuie privit cu suspiciune în peisajul artistic, citatul din ghilimele reprezintă titlul unei cărți a lui Theodor-Cristian Popescu, ci tendința de a descoperi și hiperboliza experiențe novatoare și acolo unde nu sunt.