Pentru o mare parte dintre părinții de copii mici, existența locului de joacă pentru copii este un criteriul esențial pentru stabilirea destinației unde familia își va petrece concediul. Dacă resort-ul nu are loc de joacă, atunci copilul se va plictisi cu cei mari și le va face concediul amar. Are loc de joacă? Dacă da, cât de bine dotat este? Ce oferă copilului? Are doar piscină, leagăn, tobogan? Cam puțin, pe astea copilul deja le cunoaște din alte concedii, deci se va plictisi. Hotelierii s-au prins de schemă, așa încât s-au dotat cu fel și fel de nebunii. Cei mai fericiți sunt părinții care găsesc astfel de locuri de așa-zisă joacă dotate cu instrumente de învățare școlară. Abacuri, table de desenat pe ele, jocuri de logică etc. Și în vacanță, copilul mic trebuie supus activității de învățare, doar nu e firesc să-și piardă vremea în timp ce mama cu tata stau pe șezlonguri cu o bere sau un cocktail în față. Dacă hotelul dispune și de personal care să ia sub supraveghere copilul, căci trebuie păzit să nu pățească ceva, atunci locul respectiv este raiul pe pământ. Degrevați de grija pentru copil, părinții stau fericiți la soare și fac slefie-uri pe care le postează pe rețelele de socializare. Mai mult, postează, drept dovadă a raiului, fotografii cu locul de joacă, îndemnând și alți părinți să vină la același hotel, căci iată ce minunat poate fi un concediu în care nu ai bătaie de cap cu copilul și, mai mult, acesta deprinde fel și fel de abilități.
Pe vremea mea, concediul era momentul în care familia era împreună tot timpul. La mare, nisipul era tot ceea ce ne doream. O sută de găletușe, lopățele, greble colorate? Nici vorbă. Făceam castele lângă apă, căram apa în palmele făcute căuș, lângă cearceaful unde mama cu tata ne priveau când și când. Mai legam câte o amiciție cu copilul vecinilor de cearceaf, care poate avea sau nu avea o găletușă, nu conta. Construiam împreună, săpam în nisip și ne vâram până la genunchi, eventual părinții schimbau câteva vorbe unii cu alții. Veneam cu noaptea-n cap, căci concediul nu era făcut pentru a ne trezi la prânz. Pe la 11 plecam, făceam duș și coboram la masa de prânz. Că dormeam sau nu după-amiaza, pe la 16,30 eram din nou pe plajă, de unde mai plecam seara. Duș, masa de seară, plimbare prin stațiune.
Azi, arsenalul copilului cu care părinții debarcă pe plajă, sub umbrele care să-l protejeze de soarele torid al prânzului, este nesfârșit. Roabă pentru cărat nisip, set de găletușe de toate mărimile, lopățele, greble, forme pentru presat nisipul, maldăr de prosoape, papuci de plajă ca să nu se-nțepe copilul în scoici ș.a.m.d. Nu vrea copilul să poartă pălărie de soare? Nu-i problemă, se înfige-n nisip una bucată umbrelă, de sub umbra căreia copilul nu are voie să pășească. După care, începe cearta cu un alt copil care, neavând asemenea arsenal, vrea și el o lopățică. Și dă-i educație, dă-i mediere parentală între copii, dă-i la sfaturi despre cum trebuie să învețe să împartă jucăriile sau, din contră, „nu e a ta, deci dă-i-o înapoi și du-te la tine la șezlong”.
Astfel, tot timpul petrecut pe plajă se transformă într-un noian de sfaturi, dacă nu cumva se ajunge la supărare și una din părți își strânge calabalâcul și se mută 50 de metri mai într-o parte, pe motiv că puștiul cuplului străin este un needucat, ca și părinții, de altfel. Așa că nu-i mai bine la locul de joacă unde copilul este supravegheat? E minunat, elimini toate disputele și nici nu-ți mai bați capul cu supravegherea. Și abia ai timp să postezi o fotografie cu cocktailul și una, de la depărtare, cu copilul jucându-se singur la locul de joacă, sub supravegherea unui străin pentru asta plătit. Minunat concediu.
Nu în cele din urmă, este o pierdere de timp să mergi la masa de prânz. Totul se petrece pe plajă. Cola, napolitane, bere, porumb fiert, șaorma, clătite, gogoși, chefir, iaurt, piersici, mici, hamsii prăjite etc. Îmi amintesc că atunci când eram mică și stăteam la gazdă – nu existau atâtea hoteluri pe atunci și cele care existau erau pline de nemți și de nordici – mama cumpăra păsări de curte și pește proaspăt și gătea. Mergeam în Constanța la simigerie și cumpăram iaurt tăiat cu lopata și covrigi calzi, plăcinte dobrogene și șuberec, tata cu mama beau bragă și, deliciul suprem, halviță spartă cu toporișca, făcută din miere și nuci. La asta se reducea fast-food-ul de pe-atunci. Vedeam orașul, oamenii, lucruri care la mine-acasă erau altfel sau nu erau deloc, vedeam viața în gospodăria familiei la care stăteam în gazdă, tata îmi spunea câte ceva despre statuile pe lângă care treceam. Pe plajă nu-mi amintesc să fi existat umbrele de soare sau șezlonguri, era doar cearceaful, contactul pielii cu nisipul cald și soarele care ne gonea de pe plajă la ora potrivită, era atmosfera aceea de siguranță pe care faptul de a te ști lângă mama și tata, într-o lume străină, este capabil de a fi dat copilului. Și nici vorbă de locuri de joacă pentru copii și de supraveghetoare sau animatori care se scălâmbăie infantil în fața unor copii impasibili, pentru care animația respectivă nu înseamnă nimic.
O spun mereu, copiii sunt victimele neajutorate ale propriilor părinți, înainte de-a fi victimele unui sistem de educație la pământ sau ale unei societăți tarate. Parenting-ul de azi îi învață cum să-și crească progenitura, iar ofertele resort-urilor vin mănușă. Copii abandonați tehnologiei, adică însingurării, înstrăinării de sine și de ceilalți. Copii care cresc pe smart-uri și tablete încă de când învață să țină un obiect în mână. M-a îngrozit imaginea unei fetițe de un an care mânuia meniul unui telefon mai inteligent ca ea cu dexteritatea pe care personal nu am ajuns s-o capăt. Acești copii nu mai simt nevoia unui seamăn, căci niciunul nu poate înlocui bogăția de imagini pe care telefonul o poate oferi și niciunul nu poate conferi adrenalina și trăirile aferente oferite de jocurile video. În comparație cu ele, un celălalt nu poate fi decât searbăd și plictisitor. Și, din lipsa de relaționare și din însingurare, se naște micul monstru a-emoțional, incapabil de empatie, în permanentă confuzie a realității virtuale cu cea obiectivă, pentru care iubirea pentru părinți se cuantifică în numărul și calitatea cadourilor primite, mai ales în termeni de tehnologie. Concediul părinților de azi nu mai este pretextul perfect pentru ca familia să fie laolaltă, este pretextul pentru a scăpa de copiii obositori, abandonați locurilor de joacă („măcar în concediu să mă odihnesc și eu”), pretextul pentru a rămâne în legătură cu virtualul, pentru a stârni invidia celorlalți, prin postarea de fotografii adeseori mincinoase și cam atât. Căci asta-i cam tot ce se poate obține dintr-un astfel de concediu. Cui prodest?