motto Non voglio dimostrare niente, voglio (Federico Fellini)
„Strălucirea celui ce ne întrece prin merite ne supără; abia după moarte e prețuită. Numai ție, Cezar, îți aducem încă din viață cinstirea cuvenită; îți înălțăm altare ca să jurăm pe divinitatea ta; mărturisim că nu s-a născut și nici nu se va naște nimeni ca tine” (Horațiu, Lui August, Epistole, Cartea a II-a, trad. E. Lovinescu). Scrise cu circa cinci, șase ani înaintea dispariției fizice a lui Octavian August, primul suveran al Romei și Imperiului Roman, cuvintele lui Horațiu, un sprijinitor necondiționat al politicii imperiale, mai mult decât faimoasele lui Ode în care, de altminteri, nu uită să îl celebreze ditirambic, sunt o mărturie a înaltei cinstiri de care învingătorul lui Marc Antoniu și al Cleopatrei s-a bucurat încă din timpul vieții; mai mult, ele conservă o uluitoare predicție (pe care nimeni altcineva dintre contemporanii săi nu a profețit-o) privind apoteoza acestuia după moarte. Poate doar Virgiliu a mers tot atât de departe în Eneida, epopeea unde faptele legendare ale lui pater Aeneas (părintele romanilor!) împrumută evidente elemente ce fac trimitere directă la Augustus conditor (fondatorul).
Rămas singur, după anul 27 î.H., să guverneze Orientul și Occidentul lumii romane, Octavian August moștenea de la Iulius Cezar, al cărui fiu adoptiv a fost, o administrație în care măsurile extravagante ale fostului dictator nu reușiseră să denatureze în totalitate și să dea o altă față nici vechilor instituții ale statului republican și democratic, nici celor ale statului aristocratic sau monarhic. Toate coexistau și se exercitau parcă de la sine într-un gen de republică constituțională, să zicem, unde puterea era exercitată, deopotrivă, alături de un conducător politic (sau un dictator, cum s-a autoproclamat la un moment dat Caesar), de Senat, de consuli, de adunări ale poporului, magistrați, tribuni ai intereselor plebei etc. etc. Ca împărat (comandant suprem ar fi sensul primordial al termenului), Octavian preia conducerea exclusivă a armatei, controlează puterea juridică și pe cea legislativă, în plus, în calitate de Pater Patriae (o nouă demnitate), se ocupă de aprovizionarea populației cu grâu și legume (!), de construcția de șosele, apeducte, case, monumente, teatre; inițiază lupte cu fiare sălbatice și jocuri sportive și funambulești cu ocazia unor sărbători sau evenimente. Toate aceste preocupări privilegiate, menite a întări legătura cu poporul, potrivit istoricului Jean Carpentier, au până la urmă menirea de a da naștere cultului imperial, acelui sentiment de admirație și venerație, întărit printr-o ascendență ilustră, care definește avant la lettre geniul și cultul personalității Împăratului, chiar dacă formal el va fi în continuare ales sau tolerat de Senat în asentimentul sau nu al celorlalte stări… Pax romana întronată mai bine de o sută de ani de August, nu a însemnat numai o perioadă de relativă liniște la fruntariile imperiului, dar și un regim bazat pe o constituție amalgamată fericit din elemente monarhice și republicane, ce respectau, de pildă, vechile privilegii ale aristocrației, situație care a condus pe plan social la o oarecare stare de bună înțelegere, iar în plan artistic la dezvoltarea artelor și mecenatului în genere. Fără să rămână încremenit în vechile tipare ale artei populare, Augustus însuși a încurajat prin comenzi arta nouă a vremii sale, reprezentată de un Virgiliu, Horațiu etc., îndepărtându-l însă, cum bine știm, fără nicio explicație din anturaj (!!!), doar pe Ovidiu… Sub aceste auspicii, prin celebra sa Artă poetică, Horațiu, sprijinit personal de un Mecena care îl adusese special la Roma și îl prezentase Împăratului – el însuși un iscusit scriitor (se pretinde că ar fi scris Res Gestae Divi Augusti, care însă nu s-a păstrat ) – pune bazele principiilor clasicismului roman, o epocă de înflorire a artei și literaturii bazată pe echilibrul, armonia și rafinamentul elementelor tematice și de compoziție, considerată apogeul „perioadei de aur” a secolului lui August. „Dacă un pictor ar pune un gât de cal unui cap de om și i-ar adăuga pene felurite, împreunând crâmpeie luate ici și colo, așa ca trupul unei femei frumoase să se sfârșească în coada unui pește urâcios, prieteni, scrie Horațiu, cred că nu v-ați putea stăpâni râsul în fața acestui tablou! Asemenea lui ar fi și cartea, ticluită din elemente plăsmuite, adevărate aiureli de om bolnav, în care nici picioarele, nici capul nu fac parte din aceeași figură. […] În scurt, orice operă trebuie să fie simplă și să aibă o unitate. […] Nu-i de ajuns ca un poem să fie frumos; trebuie să răpească cu el sufletul ascultătorului. […] Câștigă însă aprobarea tuturor poetul care amestecă folositorul cu plăcutul, desfătând pe cititor și totodată sfătuindu-l”. Dincolo de strălucitoarele victorii de pe câmpul de luptă obținute de bravii generali romani, de atracția unui spațiu în care se concentrează importantele bogății ale noilor teritorii cucerite, prin marile lor opere, clasicii literaturii latine au reușit să confere Imperiului Roman strălucitoarea aureolă a statului universal, inexpugnabil și etern. O literatură romanocentristă, robustă și de evident caracter național, ia naștere acum, chiar dacă modelul ei pleacă, fără doar și poate, de la scriitorii greci. Virgiliu, spun istoriile literaturii latine, se dorea un Hesiod sau un nou Homer; asemeni, Horațiu care se visa un Pindar roman… „Soare lucitor, care aduci lumina/ Și-o ascunzi apoi și răsari același”, scrie Horațiu în celebra Carmen Secularae, „Decât Roma tu să nu vezi cetate/ Alta mai mare// […] Dacă Roma este zidirea voastră/ Și-au venit pe țărmul etrusc Troienii,/ Duși de voi cu bine pe mări/ să-și mute/ țara și zeii// Și din Troia patria lor în flăcări,/ Drum deschis făcutu-le-a fără teamă/ Spre-a le da mai mult decât lăsase, fiul Aeneas// Zei, moravuri bune dați juneții blânde,/ Zei, odihnă dați înțelepciunii noastre,/ Dați averi și glorii, odraslă multă/ Ginții lui Romul!/ […] Pacea și Credința și Sfiiciunea/ Și onoarea, dusa de mult Virtute/ Iarăși vin; belșugu-și arată cornul./ Plin cu de toate// Pheobus cel cu arc lucitor, Augurul,/ Pheobus cel iubit și de nouă Muze,/ Zeul care-n trupul slăbit, cu arta-i,/ Vindecă boala,/ Dacă, blând, de sus, Palatinu-l vede,/ Lațiul ferice, puterea Romei/ Până-n alte veacuri mai bune încă/ El să le ție!”
Luptele interne cu asasinii lui Iulius Cezar, în care Octavian August îl face partener în cel de al doilea triumvirat pe Marc Antoniu, aduce în prim planul vieții politice a Romei un general care avea despre putere o cu totul altă concepție decât a echilibratului și cultivatului Octavian. Cu o tinerețe de excese de tot felul petrecută alături de prieteni pe străzile Romei, după modelul oriental, când a ajuns la putere, Marc Antoniu se va comporta când ca o adevărată divinitate (îl avea ca model pe zeul grec Dionysos, omologul celui egiptean, Serapis), când ca un monarh incitat uneori de glasul poporului, gata să-i satisfacă doleanțele extravagante și să fie aclamat de mulțime. Dacă Marc Antoniu a putut intra în conflict cu Octavian August, iar acest diferend a dus la ruptura ireconciliabilă dintre ei, lucrul s-a întâmplat după căsătoria lui Antoniu cu Cleopatra, regina Egiptului, când partenerul său îl acuză public de imoralitate și când, practic, Antoniu își arogase toate atributele zeităților locale egiptene. Deși în perioada ce o precede pe cea augustană rolul politic al lui Antoniu nu a fost major, totuși, modelul lui de conducător autarhic situat deasupra legii și a oricăror convenții sociale, exercitat o vreme în imperiul oriental, a condus cu vremea, grație probabil și unei filiații și moșteniri genetice directe, la crearea unui adevărat curent antitradiționalist în Roma antică, o tendință exhibiționistă de compromitere a vestigiilor trecutului și întronarea unei monarhii teocratice care se va afirma mai ales în guvernările împăraților Caligula și Nero.
Fiu vitreg al lui Augustus, adoptat după căsătoria acestuia cu mama sa, Livia Drusila, al doilea împărat al Romei, Tiberius Cezar este cel care păstrează linia de conduită a lui Augustus. Ca militar de formație, ajuns să conducă Imperiul după 56 de ani de viață, Tiberius nu avea rafinamentul înaintașului său; a construit puțin, se spune că era zgârcit și condamna luxul de orice natură. În timpul magistraturii sale, evita și a redus spre nemulțumirea poporului numărul serbărilor cu public, ceremoniile și festivitățile. În schimb, a vărsat din trezoreria imperială importante fonduri în ajutorul sinistraților de pe urma incendiilor petrecute la Roma în anii 27 și 36. Singura extravaganță financiară pe care și-a permis-o a fost investiția inestimabilă pentru construirea palatului de pe insula Capri, unde, de altminteri, s-a și retras în a.d. 27. Suetoniu scrie că în Villa Iovis, reședința sa de pe insula din golful Napoli, decorată cu picturi și sculpturi de un efeminat erotism, Tiberiu se preta la diverse jocuri erotice și perversiuni sexuale practicate de predilecție asupra unor copii. Vila, inaccesibilă, altminteri, era și locul preferat de libație (Tiberius era un înrăit băutor de vin), întâlniri între artiști, astrologi și magi, unde împăratul își citea propriile poezii pe teme mitologice. În vârtejul acestor distracții, care i-au agrementat cei mai buni ani, Tiberius neglijează desemnarea unui succesor, oscilând între Caligula, fiul lui Germanicus, el însuși înfiat, așadar nepot, dar și fiu ulterior adoptat, și propriul său nepot, după singurul fiu pe care îl avusese, Tiberius Gemellus, un copil încă la moartea sa survenită în prima zi după idele lui martie, a.d. 37. Mai mult sau mai puțin explicit, și Tacitus și Suetoniu lasă să se înțeleagă că moartea împăratului ar fi fost grăbită de Caligula, care, plătindu-i molestările sexuale la care îl supusese în copilărie în insula Capri, după ce l-a otrăvit și împăratul ar fi supraviețuit, l-ar fi sufocat cu o pernă! Să nu uităm că, după unele alegații, prin acest act, Caligula n-ar fi făcut altceva decât să-i plătească lui Tiberius cu aceeași monedă moartea tatălui său (dar și a mamei), ucis prin otrăvire în Orient din porunca satrapului de la Roma. În ciuda acestei orori, Caligula va fi cel care, sfidând hotărârea Senatului privind profanarea rămășițelor lumești ale lui Tiberius prin aruncarea lor în Tibru, îi va salva cadavrul pe care îl va incinera și depune în Mausoleul lui Augustus. Fapt subliniat și de unii istorici este că noul împărat Caligula și-ar fi făcut intrarea ca Imperator în viața Cetății Eterne printr-un asasinat.
Deși a scris versuri și îi plăcea să recite, din opera propriu-zisă a lui Tiberius, nu s-a păstrat certamente nimic. Marcus Velleius Paterculus, un istoric care l-a însoțit pe împărat în războaiele purtate cu germanii, și ulterior a fost luat cu el în vila de la Capri, este singurul care a scris favorabil despre el în opera sa cunoscută sub titlul Istoriile romane, dedicată însă consulului Marcus Vinicius. Ursuzenia proverbială a pontifului, de altminteri, nu inspira și nici nu invita pe cineva să-i dedice tirade. Pliniu cel Bătrân își amintește că fusese poreclit tristissimus hominum („cel mai trist dintre oameni”). În istoria sculpturii universale se admite că, începând cu domnia sa, apar primele busturi de marmură în sculptura romană pe care se folosesc vopselele pentru zugrăvirea buzelor, iar în busturile de bronz se introduc pietrele semiprețioase în pupile pentru a da strălucire ochilor. Dar în afara a două sau trei busturi prezente în Museo Chiarmonti (unul dintre cele mai exclusiviste muzee ale Vaticanului și care nu se deschide decât pentru studiu!), lucrări de dimensiuni reduse care au ca obiect înfățișarea plină de grație a primei sale soții, Vipsania Agrippina (se zice că a fost singura femeie pe care a iubit-o !) specialiștii creditează doar un singur bust al împăratului datând din vremea împărăției sale…
Gaius Iulius Caesar Augustus Germanicus sau, cu porecla purtată încă din copilărie, Caligula, adică „Cizmuliță“ (a.d. 12 – 41), era fiul generalului roman Germanicus (fratele mai mare al împăratului Claudius și bunicul matern al lui Nero) și al Agrippinei. Pe linie maternă, foarte întortocheată, spița sa mergea până la ramura triumvirului Marc Antoniu; bunica sa Octavia nefiind altcineva decât sora împăratului Octavian August. Practic, noul împărat reunea toată încărcata moștenire genealogică și genetică a dinastiei iulio-claudiene. După un început de domnie promițător când, urmând sfaturile bunicii sale, va invalida aproape toate procesele de trădare (cu sutele!) introduse de Tiberius; va șterge și micșora unele impozite și datorii publice, va mări solda gărzii pretoriene, va redeschide teatrele pe care Tiberius le ura, va inventa luptele cu gladiatori pentru plăcerea publicului și va acorda masiv drept de cetățenie romană unor emigranți veniți din provincii, dintr-o dată, pivotând la 360 de grade, și dându-și pe față urâtele porniri sadice și cruzimea endemică, Caligula se va manifesta ca un tiran alienat – se spune că suferea de pe vremea când Tiberius îl abuza sexual de o insomnie severă -, ahtiat nu numai după o putere faraonică (pretindea supușilor să i se prosterneze și să îi sărute picioarele!), dar și după cele mai inimaginabile exhibiții și perversiuni sexuale. „Avea statura înaltă, fața palidă, corpul enorm, gâtul și picioarele subțiri, fruntea lată și amenințătoare, păr rar pe cap, în creștet neavând deloc, pe când celelalte părți ale corpului erau păroase, scrie Suetonius. Natura îi hărăzise o figură respingătoare și urâtă, dar el se trudea să o facă și mai oribilă, aranjându-se în fața oglinzii ca să inspire mai multă teroare și groază. Era de o sănătate șubredă și la cap și la suflet. Copil suferise de epilepsie, ca tânăr era rezistent la efort dar câteodată îi venea un fel de slăbiciune pe neașteptate, încât abia mai putea merge sau abia mai putea sta pe picioare, și-și revenea greu din acea stare. El însuși își dă seama de starea minții sale și deseori s-a gândit să se retragă undeva și să se îngrijească. Îl chinuiau insomniile, căci nu se odihnea mai mult de trei ore pe noapte și nici nu era liniștit, ci tulburat de coșmaruri și fantome”.
Chiar dacă a ocupat scaunul imperial doar patru ani (a.d. 37 – 41), moștenirea guvernării lui Caligula, deși contradictorie și extrem de încărcată, nu e deloc lipsită de relief. În chiar primul an de domnie, el reușește să transporte și să aducă din Egipt celebrul Obelisc care astăzi se ridică în Piața San Pietro a Vaticanului! În acest scop a construit din lemn cea mai mare corabie de transport din lumea antică, o navă descoperită aproape intactă pe fundul lacului Nemi și readusă la suprafață pentru a fi restaurată prin diligențele lui Mussolini însuși… Din păcate, incredibilul vestigiu a fost distrus într-un bombardament în timpul celui de Al Doilea Război Mondial… Cam în aceeași perioadă a începuturilor faste ale guvernării lui Caligula, au fost reluate și terminate la Roma lucrările la Templul lui Augustus și la Teatrul lui Pompei. Având ca punct terminus Obeliscul, grație iubirii lui Caligula pentru cai, a fost concepută și realizată pista de curse Hipodromul, o creație care nu numai că anticipează cu mai bine de 150 de ani celebrul Hipodrom din Constantinopol, dar care îl și inspiră ca amplasament și arhitectură. Despre pasiunea pentru cai ieșită din comun a lui Caligula, Suetoniu ne-a lăsat o mărturie interesantă în principala sa lucrare istorică, intitulată Viața celor 12 Cezari. De aici aflăm, cu ecouri și la alți istorici, că Incitatus, calul favorit al împăratului, pe care ar fi vrut, în disprețul tradiției respectivei instituții republicane, să-l proclame sau chiar l-a proclamat senator (!), era ținut într-un grajd de marmură și hrănit cu ovăz și fulgi de aur într-o iesle de fildeș. Harnașamentul lui, bătut cu pietre prețioase, era principalul obiect de care mulțimea era extaziată, când împăratul îl călărea… După aproape două secole, mai mult decât istoria propriu-zisă, legenda și ficțiunea păstrează și perpetuează deopotrivă năzdrăvana „memorie” a calului și călărețului. În Livada cu vișini de Cehov, un Simeonov-Pișcik declară sus și tare că familia sa se trage din calul pe care Caligula l-a făcut senator! Nu mai puțin Incitatus, având parteneră iapa Penelopa, face obiectul poemului Caligula în Pan Cogito de ironistul autor polonez Zbigniew Herbert. Printre alți mulți scriitori (vezi în piesa Caligula de Albert Camus bizara istorie-eseu a unei sinucideri) sprințarul nostru Păstorel Teodoreanu se folosește și el de episodul antic pentru a-l satiriza pe faimosul Zăroni (!!!), ministrul agriculturii în cabinetul Petru Groza, ardeleanul fără prea multă carte chemat de urgență la București să pună în practică reforma de inspirație stahanovistă din martie ’45. „Caligula imperator/ a făcut din cal, senator./ Petru Groza, mai sinistru,/ A făcut din bou, ministru”, sunau rândurile sentențios-vituperante ale acestui mare epigramist român.
Revenind în antichitate, în beneficiul de inventar al controversatei domnii a lui Caligula, istoricii trec și câteva fapte de bravură cum ar fi anexarea regatului Mauritaniei și transformarea lui în provincie romană, întărirea siguranței frontierelor imperiului, construirea celor două faimoase apeducte, respectiv Novus și Aqua Claudia Ania, refacerea incintei orașului și a templului lui Apollo din Syracuza, unul dintre cele mai vechi orașe din lume (de altminteri, visa ca porturile siciliene să devină principalele capete de pod între imperiu și cele din afară, de unde se făceau importurile de cereale); a ridicat o serie de edificii și de locuințe cum n-au mai existat până la el, ca să nu mai vorbim de pioasa operă de adunare a osemintelor mamei și ale fraților săi uciși de Tiberius și depunerea lor în mausoleul lui Augustus. Un atare gest nu l-a împiedicat câtuși de puțin să extermine cu sânge rece pe toți cei care ar fi putut complota la înlăturarea sa din scaunul imperial. În acest sens, se știe că și-a ucis fratele, pe Marcus Lepidus, dar și pe Gemellus, vărul și fratele său vitreg, care apărea ca succesor în testamenul lui Tiberiu; pe Marcus Iulius Silanus, socrul său, pe guvernatorul din Germania, Cornelius Lentulus Gaetulicus. În acestă provincie de care era legată celebritatea tatălui său de sânge, într-o inspecție, se spune că împăratul ar fi ordonat decimarea unei legiuni care, cu douăzeci și ceva de ani mai înainte, se revoltase împotriva lui Germanicus! Singurul de care nu s-a atins a fost unchiul său, viitorul împărat Claudius, fiindcă, șchiop și fudul de o ureche, foarte retras, habilis și insignifiant, acesta mai mult îl amuza decât să-i provoace vreo îngrijorare. Gaius Iulius Caesar era extrem de suspicios, confuz, imprevizibil și de un sadism înfiorător (se zice că nu se sătura să guste durerea părinților aduși cu forța să asiste la schingiuirea și uciderea propriilor copii!). Istoricii vorbesc de mărturii ale contemporanilor care îi pun în sarcină faptul că ajunsese să ucidă oameni numai pentru că erau mai chipeși decât el…
În ultimii doi ani de domnie, Caligula nu mai ieșea în public decât fastuos travestit, sub înfățișarea lui Hercules, Mercur, Venus sau Apollo. De altminteri, urmând practicile orientale, impusese un protocol de ceremonial la curtea imperială și era venerat în public ca Neos Helios (Noul Soare). Într-o ficțiune cu acest titlu (2014) – deschid o paranteză –, prin reîncarnarea a doi vestiți împărați (autoproclamatul Neos Helios, respectiv Caligula, și Elagabalus: Dumnezeul Soarelui), scriitorul Robin Anderson reușește efectiv să reînvie crima, misterul și haosul nestăvilit de pe vremea Romei antice; poate nu chiar gratuit!!! Revin. Rob al unei inimaginabile manii de mărire și grandoare, care trebuie să fi ținut de o gravă abnormitate psihotică, se susține că împăratul a distrus nenumărate statui de zei cărora le-a înlocuit capul cu propria reprezentare în relief a figurii sale (azi, în plină pandemie political correctness, în locul capului statuii împărătesei Josefina din celebrul Fort-de-France martinican, decapitată în urmă cu câțiva ani – să luăm un singur exemplu -, nimeni nu a mai pus nimic, ba chiar am auzit că în „Anul Napoleon” s-ar fi distrus chiar și soclul acelei opere de for public).
Caligula a mers până acolo încât a transformat vechiul templu al lui Castor și Polux din Forul Roman, simbol al victoriei Lațiumului asupra celorlalte orașe romane, dar și al unei vechi legături cu Grecia, în propriul lui templu… A iscat un scandal fără precedent dorința lui Caligula de a amplasa în Sfânta Sfintelor din Templul Ierusalimului („o încăpere lăuntrică secretă unde Dumnezeul evreilor este presupus a sălășlui în chivotul lui de lemn de cedru și în care intră, o dată pe an, numai marele preot”, apud Robert Graves) statuia sa, ce trebuia să fie scoasă în zilele de sărbători obștești în curtea Templului, unde urma să i se închine deopotrivă evreii și neevreii. Nebunia și exhibiționismul împăratului (o constantă a întregii sale prestații în fruntea statului) au depășit în această perioadă orice închipuire. Senatorii erau obligați, de pildă, să alerge după lectica împăratului sau să asiste la acuplarea în public a acestuia cu soțiile lor. În contrapartidă, Caligula o obliga adesea pe Caesonia, soția sa, să apară în fața lor complet dezbrăcată, ba chiar să și răspundă avansurilor amicilor săi de libații. Palatul imperial, relatează Suetoniu, devenise un adevărat bordel. Insațiabilul împărat împărțea patul nupțial nu numai cu nenumăratele preotese ale Afoditei care frecventau palatul, dar și, incestuos, cu cele trei surori ale sale, Agrippina, Druisilla sau Livilla. Asemeni, peste rând, cu un Mnester, celebrul dansator, devenit mai târziu amantul Messalinei, soția lui Claudius. Pe acest actor de pantomimă și cântăreț, atât de apreciat de împărat (el însuși obișnia să cânte și să danseze pe scenă), Caligula nu se putea abține să nu îl sărute în timpul spectacolelor, iar atunci când cineva făcea un zgomot cât de mic, împăratul îl biciuia cu mâna sa. Simplificând oarecum, după model oriental, Caligula lasă posterității imaginea unui suveran al bunului plac, a unui despot teocratic de origine divină, mai presus de legile pur omenești…
Dincolo sau dincoace de o asemenea viziune, poate că cea mai mare eroare și defect al lui Caligula au fost atitudinea disprețuitoare și batjocura cu care îi trata constant pe cei care într-un moment sau altul al vieții l-au ajutat și i-au fost prieteni! Cassius Chaerea a fost unul dintre apropiații lui Germanicus, tatăl lui Caligula. El a servit mai întâi ca tribun în armata acestuia, unde l-a cunoscut de timpuriu pe „Cizmuliță”, pe care adesea îl purta în spate, și apoi în Garda Pretoriană sub Caligula însuși. Suetoniu relatează că, tributar unui prost obicei, în ciuda faptului că pretorianul îi era credincios, Caligula îl disprețuia și-l eticheta drept eunuc, făcându-i în public semne care de care mai obsecene. A fost motivul (cu siguranță, nu singurul) care l-a determinat pe Chaerea să pună la cale complotul din timpul Jocurilor Palatine din ianuarie a.d. 4, cabală care a condus la asasinarea lui Caligula în Cryptoporticus. A fost străpuns, asemeni lui Caesar, cu pumnalul, mai întâi de Chaerea, apoi de alți pretorieni, consuli și tribuni din conjurație. Alături de el au pierit în aceeași zi și soția sa, Caesonia, asemeni, și Julia Drusilla, fiica lor, ultima cu capul zdrobit de zid…
După asasinarea împăratului, Claudiu a găsit în iatacul lui „sipetul cu otrăvuri care aparținuse Liviei și de care Caligula se folosise din belșug, trimițând bomboane otrăvite celor ce făcuseră testamente în favoarea lui ori turnând uneori otravă în farfuriile invitaților la cină, după ce mai întâi le distrăgea atenția prin diversiuni dinainte ticluite” (apud Robert Graves, Claudius Zeul, 1970). Sub perna împăratului, același Claudius va descoperi ascunse vestitele caiete secrete ale lui Caligula cu numele celor care trebuiau uciși cu pumnalul sau obligați să se sinucidă. De asemenea, „dosarele cifrate privind viața intimă a cetățenilor de vază, luate de Tiberiu de la Livia după moartea lui August…” Securitatea, iată, a avut de unde să se inspire…
Prea puțin în atenția scriitorilor contemporani cu el (Suetoniu însuși își scrie principala lucrare la vreo 80 de ani de la moartea împăratului), dacă nu a avut sustinători înfocați ca Augustus – ce e drept și-a permis nu o dată să denigreze grosier operele lui Homer și mai ales pe cele ale lui Virgilius! -, Caligula în schimb a beneficiat după moarte de un interes mai mult decât uluitor din partea modernilor. Trimit aici, în trecăt doar, la monografiile scrise de Maria Grazia Siliato, Anthony A. Barrett, P. J. Franceschini sau Douglas Jackson cu al său Caligula. Tiranul Romei. Nu uit de excelentele romane „faction” (cum le numea Serge Doubrovski) semnate de clasicistul Robert Graves, citat și mai sus, respectiv, Claudius Zeul (trad. în românește de N. Steinhardt!) și Eu, Claudius împărat, un excepțional tablou vivant, mai mult sau mai puțin complet, al galeriei de împărați de la începuturile Cetății Eterne.