Din anul 1990 când, la Editura Litera, familia a tipărit un florilegiu postum cu poezia lăsată de poetul diplomat Dinu Mareș (1905-1944), presa n-a relatat nimic despre acest creator talentat și modest, mort la datorie, într-un accident rutier, la Bratislava, în timpul celui de Al Doilea război Mondial. Volumul a fost prefațat de cunoscutul exeget, filosoful Mihai Şora, care se pare că personal l-a cunoscut. El îi elogiază creația și personalitatea distinctă, plasându-l între mai vârstnicul Stéphane Lupasco şi Mircea Eliade. Amintește, totodată, în succinta postfaţă a florilegiului că: „a fost un autohton autentic, cu cea mai largă deschidere spre universalitate, dublat de (un) «universalist» convins, cu insaţiabila nostalgie a obârşiei”.
Ar fi fost suficiente şi aceste judecăţi pertinente pentru a nu fi date uitării scrierile și chiar data morţii sale. Istoria literaturii române, cu excepţia florilegiului amintit (câteva zeci de poeme, în limba română şi franceză), nu îl valorifică atât cât ar merita. În ceea ce privește istoria diplomației, aceasta este şi mai ingrată, Nu i-a pus în valoare până în prezent sub nici o formă travaliul de înaltă clasă, de veritabil profesionist al acelor vremuri, nu doar tulburi, ci și grele. Aceasta, în ciuda faptului că arhiva ministerului de resort a fost şi este pusă larg la dispoziția cercetătorilor, ea este prea puţin valorificată de cercetători tineri comozi, care preferă internetul facil pentru documentare, evitând să intre în colbul sutelor de kilometri de documente, elaborate de cei care au slujit diplomația, cu sârg și dăruire, printre care şi Dinu Mareş, împreună cu el alți colegi de generație: Eugen Ionescu, Aron Cotruș, Petre Dragu etc.
Domnul Mihai Şora aminteşte numai două aspecte din viaţa poetului şi diplomatului la care ne referim în continuare. Faptul că s-a născut în 1905 şi mai ales manifestarea scriitorului (aflăm că autorul are şi pagini de proză). Contemporanul nostru, exegetul cu largi orizonturi subliniază „automarginalizarea” scriitorului, cea din urmă fiind explicată obiectiv prin petrecerea în străinătate a tinereţii, unde şi-a făcut studiile: cu precădere în Anglia şi în Franţa (cu excepţia bacalaureatului trecut la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti), respectiv a efectuării – tot în ţară – a armatei. În cazul poemelor publicate, este trecut locul şi data unde au fost scrise. Acestea ne arată clar o arie destul de largă cu localităţi franceze, engleze şi româneşti, mai toate scrise fiind în anii 1920-1943. Se mai aminteşte că scriitorul, lipsind o perioadă îndelungată de pe meleaguri româneşti, nu avut prilejul de a se înşuruba în realităţile ţării. Se evidențiază pregnant că Dinu Mareş s-a manifestat ca un poet spontan şi sincer.
O lectură mai atentă a textelor ne arată cultura deosebită a acestuia şi – fără a fi un epigon – însuşirea profundă din partea autorului a prozodiei româneşti şi franceze. Poate prin tristeţea pe care o degajă îl vedem „înrudit” cu Bacovia, cât şi cu simboliştii de vază francezi şi români.
Cutremurătoare sunt versurile scrise după vizita dintr-un cimitir parizian, nu la mare distanţă în timp de la încheierea Primului Război Mondial. Iată descrierea paznicului, care a uitat ce înseamnă viața: Bătrân, cu ochii morţi şi reci ca ghiaţa/ ce neclintiţi privesc în depărtare/ Fără-a vedea nimic… el pare/ că a uitat de mult ce-n seamănă viaţa. /…/ Îndreaptă câte-o cruce pe morminte/ Aprinde – o candelă… şi duh sau fiinţă/ uitată printre morţi, trece-nainte/ Asemeni lui, fără dorinţă/ Veghez peste aducerile-aminte/ Şi ele sunt doar suferinţă. Stihurile sunt fără îndoială și ecouri ale bolii incurabile care îl măcina. De altfel, printre Gândurile-i răzleţe scrise peste câţiva ani găsim consemnată reflecţia: „Viaţa nu mai e aşteptare – în curând nu va mai putea fi nici amintire… Alţii vor trăi, dar… eu nu”.
În ciuda catastrofismului care a mai dăinuit printre spiritele înalte ale vremii, găsim totuși dorinţa de acţiune la Dinu Mareş. „Perspectiva unei lucrări mă bucură mai mult chiar decât rezultatul ei. Ceea ce mă încântă şi nu mă pot opri a contempla cu nostalgie visând, este taina însăși a unei munci care întinereşte viaţa…”. Poate şi acest gând mai năvalnic l-a determinat să participe la un concurs pentru a ocupa o funcţie diplomatică în Ministerul Afacerilor Străine, precum alţi confraţi ai săi: Bossy, Blaga, Pillat, Cotruş etc. Comisia a apreciat cu calificative mari pregătirea sa în domeniul dreptului internaţional. În funcţia de diplomat, din timp în timp, Dinu Mareş a început să simtă nevoia de a cere superiorilor acordarea unor concedii neplătite pentru a se trata prin sanatorii.
În 1928 avea să scrie la Paris un Epitaf plin de premoniţii dintre cele mai sumbre: Am fost prea slab spre a lupta-nainte/ Am fost prea slab spre a putea îmbina/ Numele meu, aducerea aminte/ Ce-n urmă-mi aş fi vrut a o lăsa!// Acum moartea-mi smulge năzuinţa/ Şi-o vântură pe toată-n depărtări// Am fost prea slab spre a găsi credinţa/ Şi n-aş mai vrea s-o caut sub alte zări. „Galimatias” de trăiri au caracterizat opera sa. O spune fără nici un echivoc: Râvnesc la tot ce poţi tu să râvneşti/ Când depărtarea se deschide încă largă/ Şi vrei încă să plângi şi să iubeşti/ Iar visele ce mor le-ntinzi pe targă/ Pe când în suflet alte vise plămădeşti….”.
În schimb, în manifestarea diplomatică Dinu Mareş atinge perfecţiunea. Dovadă – caracterizările care se află în dosarul personal de la Ministerul Afacerilor Externe, documente inedite.1
Astfel, fostul ministru al afacerilor străine din 1938, urmaş al lui Nicolae Titulescu şi Victor Antonescu, predecesorul direct al lui Grigore Gafencu, Nicolae Petrescu-Comnen, fost trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Legaţiei Române la Berlin, sub îndrumarea căruia Dinu Mareş a lucrat la Misiunea diplomatică a României pe lângă Sfântul Scaun, pentru perioada anilor 1939-1940 i-a făcut o caracterizare de pus în ramă. Îndeplinea numai funcţia de al doilea secretar de Legaţiune.
În notarea de serviciu (asemenea documente se făceau cu multă acribie în vremea respectivă, la conducerea ministerului se afla deja prof. univ. Mihai Antonescu), la rubricile legate de CONDUITĂ: – faţă de superiori Petrescu-Comnen a consemnat a fi ireproşabilă, – faţă de societate: multă grijă de serviciu şi dorinţă de muncă, – în societate: corect şi plin de atenţiune. La Roma era foarte apreciat. Moralitatea: ireproşabilă. CAPACITĂŢI: – punctualitate la serviciu: deplină; sârguinţă – multă; putere de muncă: – atenuată, din nefericire, de o maladie pe care o nădăjduiesc trecătoare; iniţiativă proprie – a dat serioase dovezi de calităţi de iniţiativă; calităţi de conducere şi organizare: serioase; Rapiditatea de a sesiza probleme politice: excepţională; Are cunoştinţe consulare? – cred că da. În acest post nu se pot însă constata. SĂNĂTATEA: o veche afecţiune a handicapat mult acest funcţionar excepţional de bine înzestrat. Nădăjduiesc că o serioasă îngrijire va putea reduce unele inconveniente, ceea ce i-ar asigura o carieră strălucită. APRECIERI GENERALE: foarte bun. Observaţiuni: Excelent funcţionar. Nădăjduiesc că fiind servit de calităţi excepţionale – va face o frumoasă carieră.
În a doua parte a anului 1940, revenit în ţară şi încadrat la Oficiul de studii din Ministerul Afacerilor Străine, direcţie care grupa diplomaţi de elită, chemaţi să întocmească sinteze pe probleme de politică externă şi asupra relaţiilor bilaterale ale României cu diferite state, dar mai ales să elaboreze documentarul de bază al ţării în perspectiva vremurilor de negociere a păcii, D. Hiott, viitorul ambasador al României în Franţa, diplomat la numeroase oficii diplomatice, pe formularul cu rubricile de mai sus, confirma cele arătate de Nicolae Petrescu-Comnen: CONDUITĂ – Perfectă; CAPACITĂŢI: punctualitate, sârguinţă, putere de muncă etc. – Mi-a dat depline satisfacţii, sub toate aceste aspecte: Cu o APRECIERE GENERALĂ – foarte bună şi în Centrala Ministerului Afacerilor Străine, şeful departamentului face precizarea pe care o şi subliniază: Element excelent, precizând – Fiind dată vârsta, inteligenţa şi cunoştinţele d-sale s-ar putea să i se încredinţeze un post de responsabilitate corespunzând unui grad mai înalt etc. etc.
Aşa s-a şi întâmplat. Dinu Mareş a fost trimis ca secretar de Legaţiune, în funcţie de consul la Viena, cu misiune şi în domeniul propagandei culturale, precum Eugen Ionescu şi Ion Dragu la Vichy, Cizek la Berlin etc. La 28 octombrie 1942 Dinu Mareş se adresează Vice-Preşedintelui Consiliului de Miniștri, Ministrul Propagandei, Mihai Antonescu, cu rugămintea de a dispune „mărirea sporului de salariu de la 20.000 la 40.000 lei lunar, necesar pentru a ţine pasul cu ceea ce întreprindeau propagandistic colegii săi: ungur, slovac şi croat, mai ales că: „în urma intensificării crescânde a raporturilor noastre cu diferite administraţiuni şi personalităţi germane, precum şi în urma scumpirii preţurilor în Reich, această sumă a devenit insuficientă”. Mai precizează, totodată, că salariul de 65.000 lei ce îl primea de la Ministerul Afacerilor Străine era „absolut insuficient”. De la Viena este avansat în 1943 şi trimis ca prim secretar la Bratislava, prim colaborator al Ministrului G. Elefeterescu, care îl caracterizează, la 3 decembrie 1943, a fi: „Foarte inteligent, cultural, muncitor şi având mult simţ politic. Domnul Mareş este un element de valoare căruia i s-ar putea încredinţa misiunile cele mai dificile” – având toate calificativele maxime.
Acelaşi ministru a fost cel care a comunicat cu mare durere, direct conducerii Ministerului Afacerilor Străine prof. Mihai Antonescu, că la 16 martie 1944, „Dinu Mareş a murit la datorie în urma unui accident de automobil, pe când ducea curierul la Viena”. În continuare se preciza că: „Făcându-vă această tristă comunicare, ţin să aduc un ultim omagiu lui Dinu Mareş prin moartea căruia cariera pierde unul dintre cele mai distinse elemente. Prin calităţile lui intelectuale şi sufleteşti, Dinu Mareş a fost cel mai apreciat şi iubit coleg, iar moartea lui lasă în mijlocul nostru un gol dureros.”
Peste câteva zile, la Ministerul Afacerilor Străine a fost expediat de la Bratislava procesul-verbal întocmit de docent dr. Walter Piringer, cu prilejul îmbălsămării defunctului. Acesta a fost însoţit de „un medalion în opal şi rubin pe care Dinu Mareş îl purta la gât şi care a fost găsit de medicul legist în profunzimea rănii de la nivelul toracelui, urmare a accidentului de automobil.”
Dacă la centenarul naşterii, în 2005, nu s-a pomenit nimic despre acest poet şi scriitor talentat, cu operă în limba română şi franceză, publicată doar fragmentar, să ne așteptăm ca sora poetului, Doamna Colette Mareş, care dispune încă de „dosare prăfuite”, să le dea publicității. La fel şi rapoartele sale diplomatice ar trebui puse în valoare. Noi am încercat să evidenţiem numai câteva aspecte inedite legate de viaţa sa ca diplomat de mare ţinută, respectat de contemporani cu ştate mai vechi la Palatul Sturdza.
______________
1 AMAE – Dosare Personale, M4