Răzvan Voncu a publicat la mijlocul acestui an, la editura Neuma, Lectura clasicilor. Mențiuni de istorie literară, un amplu volum de peste 550 de pagini, cu peste 50 de autori canonici prezentați în prima parte a cărții, de la Dosoftei la Ion Horea și, de asemenea, cu 14 articole despre receptarea la zi a clasicilor de diferiți critici. Această carte oferă, de altfel, și prilejul dialogului de față.
De ce (mai) avem nevoie de clasici? Întrebarea nu e chiar inocentă și nici fără o miză mare – când o formulez am în minte și faptul că sunt, acum, în ultimii ani, o mulțime de inși aproximativi care cred că, de vreme ce au publicat un volum cât o lamă de ras, literatura română începe cu ei?
Înghit pe nemestecate provocarea și răspund deschis: m-am refugiat, de la un timp, în istoria literară tocmai pentru că m-am săturat de acești inși care vor, vorba lui Mircea Mihăieș, să primească un premiu „opera omnia” pentru debut și sunt extrem de contrariați că profesioniștii criticii refuză să li-l confere. Deși citesc în continuare de plăcere (adică nu numai din obligație profesională), înghit greu literatura din ce în ce mai proastă care ne este servită, pe post de mari evenimente literare, de către prea mulți editori.
Poezia de azi, de pildă, este năclăită de litanii prefăcute, de expresivitatea afișelor de la metrou, în care tineri și mai puțin tineri, care nu au trăit nimic și nu știu nimic, își expun „crizele” calpe, stângaci construite după constructe ideologice sau după filmele de consum ale momentului. Proza este – firește, cu excepțiile de rigoare – un monument de searbăd, iar critica este sufocată de maculatura universitară, pompoasă și, în fond, complet inutilă pentru că e refuzată de idee.
Prin comparație, trecutul ne oferă o literatură în adevăratul înțeles al cuvântului. Minoră, desigur, pe lungi perioade de timp, defazată și alergând fără șanse în urma trenului sincronizării cu Europa, adesea, dar autentică. Adică aptă să transforme, cu un anume talent, cu o artă literară destul de limpede cristalizată în stil, un conținut de experiență umană – trăită și livrescă deopotrivă – care rămâne semnificativ și azi. Pe lângă un Claudiu Komartin (nu mă refer la personajul real, ci folosesc doar un nume generic pentru impostura literară recentă), insuficientul Vlahuță, vorba lui Călinescu, este un scriitor adevărat, măcar prin proza și publicistica sa, care, chiar dacă nu atestă cine știe ce putere de imaginație, are o artă literară decentă și un netăgăduit parfum de epocă.
N-aș vrea să se înțeleagă, din acest „serviciu” abrupt, că literatura română de astăzi nu există. Avem în continuare scriitori mari, remarcabili, pe care îi citim cu interes și chiar cu pasiune: de ei mă ocup pe larg în sinteza mea, intitulată Literatura română de azi, din care au apărut până acum două volume (Poeți români de azi I, 2019, și Critici români de azi, 2020) și vor mai apărea încă trei (Prozatori români de azi, care este gata și va merge în curând în editură, Poeți români de azi II și O istorie a vieții literare, 1990-2020, care vor vedea lumina tiparului, sper, în 2022). Încă merită, ca să-l parafrazez pe Eugen Simion, să fii critic literar român. Însă ceea ce vine din urmă – și anume, scriitorii sub 40 de ani – e destul de puțin încurajator, motiv pentru care, cum spuneam, m-am refugiat într-o anumită măsură în lectura clasicilor. Și a celor mari (de care, ca să fiu sincer, nu m-am despărțit niciodată, fie și numai pentru că sunt profesor la Facultatea de Litere a Universității din București și nu-mi permit să vin la cursuri nepregătit, cu lecturi din studenție), dar și a celor pe care istoriile literare adevărate, care sunt cele de valori, de la G. Călinescu la Nicolae Manolescu și de la E. Lovinescu la Mihai Zamfir, îi ignoră sau îi tratează pe fugă. Nu-mi fac iluzii în privința relecturii acestor „clasici minori”: știu de mult că dacă 80 sau 100 de ani de receptare critică nu au reușit să pună opera unui scriitor pe orbita „raftului întâi”, revalorizarea este imposibilă. Totuși, în literaturile serioase, asemenea revizitări periodice ale unor puncte de vedere anchilozate, ancorate în trecut, prilejuite fie de descoperiri de arhivă, fie de o nouă ediție critică făcută cum trebuie, fie pur și simplu de o interpretare novatoare, sunt adevăratele evenimente ale unei piețe literare, altminteri, dominate de traduceri și de cartea curentă. Care, chiar când e bună, e comercială.
Nu știu dacă „noi” avem nevoie de clasici: cred că deceniile din urmă ne-au vindecat de asemenea abordări cu pretenții de generalitate. Eu, criticul, profesorul de literatură și cititorul Răzvan Voncu, am nevoie de clasici, atât pentru a suplini deficitul de intelectualitate și de artă al scrisului nostru actual, cât și pentru a-mi menține activ interesul pentru literatura română.
Observi că nu-ți servesc clișeul conform căruia nu poți fi critic dacă nu ești și istoric literar și invers. Chiar dacă G. Călinescu – cel care a formulat această observație, mai întâi în Tehnica criticii și istoriei literare, apoi în prefața Istoriei literaturii române de la origini până în prezent – are indiscutabil dreptate, sunt tot mai mulți, azi, care încearcă să fie critici fără să aibă habar de istoria literaturii, ba chiar au apărut și cei care se cred capabili a scrie istorii ale literaturii contemporane fără să fie critici, adică fără să aibă capacitatea de a stabili valori. Pentru mine, în acest moment cultural și social, lectura clasicilor e mai mult decât o fatalitate a condiției mele de critic și profesor. E un panaceu și o răsplată pentru lungile ore în care mă chinui să termin cărțile false sau prost scrise ale unor autori actuali.
La ce bun clasicii în vremuri de restriște?
Clasicii sunt buni la tot felul de vremuri, de restriște sau nu. Paradoxul e că, deși marile edituri au devenit instituții comerciale cu legături tot mai vagi cu cultura, deși nivelul pregătirii tinerilor filologi este tot mai precar, continuă să apară, Dumnezeu știe cum, ediții remarcabile din opera unor scriitori cunoscuți și mai puțin cunoscuți. Joacă, desigur, un rol stimulator colecția „Opere fundamentale”, a Academiei Române, în pofida faptului că volumele apărute aici sunt scumpe și nu sunt deloc difuzate. Dincolo de această colecție, înregistrăm și în alte contexte ediții noi de real interes. Sunt restituite opere interzise, amputate sau desfigurate în perioada comunistă. Sunt reluate și finalizate ediții abandonate. Se completează, pur și simplu, petele albe ale istoriei noastre literare, cu scriitori care nu au mai beneficiat de o ediție integrală. Cine ar putea crede, de exemplu, că Ion Minulescu – unul dintre cei mai importanți poeți simboliști și, totodată, unul dintre cei mai populari poeți români ai tuturor timpurilor – nu a avut parte, după moarte, de nici o ediție integrală, nici măcar una neștiințifică, până când, de curând, doi critici remarcabili din generația mai nouă (Ștefan Firică și Alexandru Farcaș) au făcut-o pe prima?
Am să dau numai câteva exemple de asemenea clasici resuscitați, prin reeditarea științifică, în anii din urmă: Ion Agârbiceanu (printr-o excepțională ediție îngrijită de Ilie Rad), C. Stere (recuperat uluitor de Victor Durnea), Ștefan Petică (cine ar fi crezut, până la cele cinci volume editate de Nicoleta Călina Presură, că acest boem are cu adevărat o operă?), Aron Cotruș (a cărui operă antumă în limba română a fost adunată la un loc de Alexandru Ruja), Școala Ardeleană (în marea ediție în patru volume, coordonată de Eugen Pavel). Cum vezi, nu sunt nume de raftul al doilea. Și, chiar dacă noua ediție nu va schimba, cel mai probabil, locul pe care îl ocupă în canon, ea va schimba măcar modul în care acești scriitori sunt interpretați de istoria literară. Eventual, cândva, când școala va renunța la actuala orientare sinucigașă, de epurare a materiilor umaniste și de înlocuire a studiului limbii și literaturii române cu „comunicarea”, tinerii de mâine vor avea șansa de a vedea cu ochii lor că o literatură mică nu e neapărat lipsită de valoare și că, așa cum e ea, literatura noastră are organicitate și demnitate.
Clasicii sunt o bună pavăză împotriva tentației de a crede că, dacă astăzi ocupăm ultimele locuri din Europa la absolut toate capitolele (inclusiv la cel școlar și cultural), asta înseamnă că nu suntem buni de nimic. Scriitorii din trecut – și cei câțiva mari din lungul nostru Ev Mediu, dar mai ales cei din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului XX – sunt dovada concretă că avem resurse și potențial. Și de a ne administra mai bine, dar și de a ne reveni, de a scrie mai bine decât o facem acum.
Clasicii noștri sunt – ca sa parafrazez o formulă făcută celebră de Lucian Boia – altfel decât clasicii lor?
Altfel, sau la fel… în ce sens? Iartă-mă, dar, fără a fi ireverențios față de Lucian Boia, a spune că scriitorii noștri dintr-o anumită epocă sunt (sau nu sunt) altfel înseamnă a nu spune nimic, de fapt. Nici despre scriitorii respectivi, nici despre epocă, nici despre cultura română în întregul ei.
Firește că scriitorii clasici români sunt altfel decât cei francezi. Nu numai pentru că scriu în română: o limbă romanică orientală, cu o istorie complet diferită de cea a limbii franceze și, în consecință, care a dezvoltat structuri stilistice diferite.
Clasicii noștri au fost, mai întâi, în Evul Mediu (care la noi a ținut mult, până la finele secolului al XVIII-lea), cuprinși într-un sistem literar și cultural guvernat de Eclesia orientală, de factură postbizantină. Aceasta a însemnat alte modele, alte cronologii, altă retorică, altă condiție a celui ce scrie, alt sistem de genuri și specii, alt orizont de așteptare, alte paradigme stilistice. Apoi, după „revoluțiile moderne” de care vorbea Del Chiaro, scriitorii din secolul al XIX-lea au alergat cu pasiune și inegalabil devotament după „trenul” culturii și civilizației occidentale, căci cea de tip răsăritean devenise caducă din cauza încremenirii Turcocrației și a apariției ideii naționale în Europa. Acest „tren” al sincronizării a fost, în cele din urmă prins, în trei etape succesive: pașoptismul (deschiderea), literatura „Junimii” (primul canon de valoare universală) și, în cele din urmă, simbolismul (modernitatea propriu-zisă).
Un asemenea itinerar este complet străin scriitorului francez, ba chiar și istoricului literar francez de astăzi, care, dacă nu este românist de formație, are mari dificultăți în a înțelege literatura noastră, cel puțin în evoluția ei istorică. De altfel, insuccesul promovării unor mari autori români în limbile de circulație nu are drept cauză traducerea insuficientă: chiar tradus impecabil, Sadoveanu este ininteligibil pentru cititorul francez cult. De cel obișnuit nici nu mai vorbim. Traducerea unor asemenea clasici (și ca Sadoveanu mă tem că sunt… cei mai mulți scriitori mari ai noștri) ar trebui, la modul ideal, însoțită de un compendiu de cultură și civilizație românească. Ceea ce, evident, e imposibil.
Din alte puncte de vedere, însă, clasicii noștri sunt absolut la fel cu clasicii lor, prezentând numai diferențe de cantitate, nu de paradigmă. De pildă, dacă este evident că, în general, scriitorul român a scris mai puțin decât cel din literaturile occidentale, turnându-și, cum se spune, geniul mai mult în viață decât în operă, observația nu se verifică în toate epocile și în toate câmpurile. Avem și noi destui „truditori” ai scrisului – dacă tot am pomenit de Sadoveanu – care nu au lăsat să treacă o zi fără să scrie, conform adagiului antic, măcar un rând. Opera lui B.P. Hasdeu, de pildă, cel renumit pentru că începea multe și nu termina nimic, ca să dau exemplul cel mai șocant, numără azi, în ediția Stancu Ilin – I. Oprișan, nu mai puțin de 16 volume mari: cu nimic mai puțin decât opera unui savant occidental de același nivel. De la Dimitrie Cantemir și I. Budai-Deleanu și până la „titanul” C. Stere, există o adevărată direcție enciclopedistă în cultura română. Iar în literatura propriu-zisă, avem atât cazuri clasice, ca Ion Agârbiceanu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Tudor Vianu ori E. Lovinescu, dar și contemporani, ca Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu (sau, de ce nu? criticii Nicolae Manolescu și Eugen Simion), care au relativizat până la irelevanță observația privind lenea la scris a literatorului român.
Revenind la ideea de comparație cu literaturile occidentale, să mai spunem că, deși nu avem o Renaștere literară similară celei italiene, avem cu siguranță scriitori umaniști, iar cei care acuză defazarea cronologică a unui Grigore Ureche sau Miron Costin uită că, exceptând Italia și Franța, umanismul a ținut în restul Europei până spre jumătatea secolului al XVII-lea, deci defazarea e relativă. Nu avem, apoi, o literatură barocă, dar câte unui spirit baroc ca Dimitrie Cantemir sau Antim Ivireanul îi datorăm, cum arată Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, însăși apariția literaturii propriu-zise. Cu Școala Ardeleană – care nu a dat numai savanți ca Samuil Micu, Gheorghe Șincai sau Petru Maior, ci și un mare poet, pe I. Budai-Deleanu –, ecartul cronologic scade, iar cu generația romantică sincronizarea își intră în drepturi. Eminescu era, desigur, defazat în raport cu poezia simbolistă care se scria în epoca sa, dar nu era deloc defazat ca nivel de cunoaștere sau ca talent. Numai dacă insistăm să-l vedem (eronat, în opinia mea) strict în latura sa romantică, el nu poate intra în dialog cu poeții epocii sale. Apoi, sărind peste timp, cu ce e altfel Hortensia Papadat-Bengescu decât Virginia Woolf, prin altceva decât prin aspectele ireductibile care țin de personalitatea ei creatoare?
Cum spuneam, acest mod facil de a pune problema e dăunător nu pentru că încurajează defetismul național, cum spun detractorii lui Boia, ci pentru că, în realitate, nu explică nimic și nu ne ajută să înțelegem mai bine, mai profund, mai subtil propria noastră literatură.
Dar: clasicii noștri sunt mai degrabă citați decât citiți?
Ca să nu crezi neapărat că am ceva împotriva lui Lucian Boia, aș spune că există, totuși, un mic aspect în care clasicii români sunt, azi, vizibil altfel decât cei europeni. Din păcate, ai noștri au parte, în deceniile din urmă, de o posteritate critică și socială mult mai ingrată decât cei occidentali, într-o societate lipsită de orizont cultural și, într-un anume sens, bezmetică. Nu doar că nu îi mai citesc nici cei a căror profesie i-ar obliga, în principiu, la o asemenea lectură, dar nici nu îi mai citează nimeni, la drept vorbind.
Putem face, dacă vrei, un experiment. Nu unul depreciativ la adresa subiecților (ca acele „anchete” publicistice bine conduse, menite să pună în evidență incultura generală), ci pur statistic. Să stăm o săptămână în fața televizorului și să notăm de câte ori auzim pomenite măcar numele scriitorilor din trecut și, mai ales, titlurile operelor lor. Sunt gata să pariez că am număra săptămâni la rând de secetă totală. Literatura nu face parte, din păcate, din instrumentarul intelectual cu care societatea noastră analizează și răspunde la provocările realității.
Te rătăcești mai greu mergând spre literatura clasicilor decât alegând să încerci literatura contemporană?
În literatură te rătăcești dacă nu ai gust, criterii și știință de carte. Epoca e indiferentă. Mă amuză replicile pe care le primesc de la câte un Radu Vancu oarecare (iarăși: nu mă refer la autorul real, ci utilizez un nume generic pentru închipuiții „literaturii vii”), care, ca răspuns la o cronică rezervată, îmi atrage atenția că poate mă pricep la istorie literară, dar nu și la „literatura nouă”. Nu există „literatură nouă” și „literatură veche”, ci numai literatură bună și literatură proastă, iar cine nu e capabil să-i interpreteze pe clasici nu se pricepe cu adevărat nici la scriitorii de azi. După cum și invers este adevărat: cine nu citește literatura epocii sale nu poate face istorie literară, întrucât îi lipsește, pe lângă limbajul critic al actualității, perspectiva evoluției.
Spun asta pentru a atrage atenția și asupra prăpastiei în care cade critica universitară, reprezentată de profesori care nu sunt, din păcate, și critici. Cărțile lor, când sunt cât de cât lizibile, trădează o înduioșătoare lipsă de legătură cu literatura.
Ba chiar: mergi la sigur cu clasicii?
Clasicii reprezintă niște valori stabilizate, sunt ceea ce latinii numeau factum. În legătură cu ei se pot da judecăți de valoare cu un grad ridicat de stabilitate. Scriitorii în viață, dimpotrivă, pot evolua în mod neașteptat, de aceea nu e bine nici să te grăbești să-i proclami clasici în viață după două volumașe de versuri, nici să-i minimalizezi pentru eventuale deficiențe sau stângăcii, atunci când e evident că au talent. Criticul nu trebuie să meargă la sigur, ci să aibă răbdare. Nu oricâtă, ci, cum spunea Caragiale… atâta câtă trebuie.
Fac precizarea aceasta și pentru a relativiza asprimea diagnosticului privind literatura de azi, din răspunsul de la prima întrebare. Da, e adevărat că sunt mai degrabă nemulțumit și îngrijorat de nivelul scrisului actual, însă, pe lângă refugiul în clasici mai am și instrumentul răbdării. Știu (nu mă întreba de unde!) că, la un moment dat, vraja asta nefastă se va rupe. Ușa receptării mele critice este deschisă, căci am în fața ochilor icoana lui E. Lovinescu, care timp de 24 de ani (1919-1943) a avut zilnic deschisă ușa apartamentului său, pentru oricine dorea să-i citească un text propriu, în speranța că într-o zi îi va bate la ea Eminescu. Eminescu nu i-a bătut la ușă, hélàs, dar i-a bătut toată floarea literaturii interbelice, semn că merită să aștepți.
Sunt ei, clasicii literaturii noastre, suficienți? Altfel spus: să rămâi la clasici, să pariezi numai pe clasici e totuna cu a avea un tablou adecvat, drept, despre literatura română?
Depinde ce interes de cunoaștere animă interpretarea pe care o faci. Dacă vrei să extragi niște trăsături structurale (cu un caracter de generalitate care le face destul de puțin utile, să precizăm), atunci câțiva autori importanți din canonul istoric ar fi îndeajuns. Cu observația că și aici contează selecția: canonul îi include și pe Sadoveanu, și pe Blecher, și pe Hortensia Papadat-Bengescu, și pe Urmuz. Dacă, însă, vrei să obții o dinamică a literarității în limba română, atunci trebuie să te apropii de „zilele noastre”. Chiar dacă acceptăm că istoria și critica literară sunt una și aceeași disciplină, unde începe una și se sfârșește cealaltă, respectiv, care sunt fenomenele literare cele mai noi pe care le poate îngloba istoria literară, sunt probleme încă netranșate. Francezii nu studiază, la nivel academic, literatură mai nouă decât cea din urmă cu treizeci de ani, nemții, decât cea din urmă cu cincizeci de ani. Noi, întrucât am început mai târziu experiența literaturii estetice și ne mai și temem să nu fim luați drept conservatori, studiem în universitate și fenomene recente, iar istoriile literare – G. Călinescu și Nicolae Manolescu – merg până la zi.
Alterează profilul clasicilor, profilul literaturii făcute de aceștia felul în care sunt ei prezenți în manualele școlare și în care sunt predați în școli? Despre predare – nu arareori bombastic, în discursuri care se sufocă în locuri comune…
Predarea literaturii române în școală este o rană dureroasă, pe care mă tem că nu o putem nici măcar cauteriza, darămite discuta, aici. Și, oricum, îmbunătățirea studiului literaturii în școală (dacă nu o restructurare radicală a lui) nu constituie misiunea criticului, nici a profesorului universitar, care nu pot decât să încerce să-și facă datoria cât mai bine, pe cont propriu. Învățământul este administrat politic, pe criterii tot mai îndepărtate de cele ale științei, în numele unor lozinci prin nimic mai bune decât cele din perioada comunistă. Cum ar putea profesorul de română, altfel decât prin eforturi personale, să suplinească zecile de scriitori epurați, în numele „simplificării unei materii prea stufoase”, din tabloul istoric al literaturii? Și la ce bun să-i spui cutărui membru din comisia ministerială care stabilește „curricula” preuniversitară că la examenul de bacalaureat din Franța elevii au tratat opera lui La Boétie, când respectivul nici nu știe cine a fost și ce a scris La Boétie?
Ca să nu te las fără răspuns: cu excepția celor care au norocul câte unui profesor de vocație, marea majoritate a copiilor noștri ies din învățământul preuniversitar fără să cunoască literatura română și, mai ales, fără să înțeleagă de ce este nevoie să o studieze. Te asigur că nu sunt deloc melodramatic.
Cum citești tu clasicii? Sau, ca să nuanțez întrebarea: cum alegi să îi (re)citești?
Sunt un om organizat și consecvent, cel puțin în ce privește viața intelectuală. Am în permanență în minte imperativul de a citi, pe cât posibil, tot și de a elimina, pas cu pas, petele albe de pe „harta” personală a literaturii române. Urmăresc edițiile care se realizează, dar am, desigur, și pasiuni și preferințe personale, care țin de anumite aspecte, să le spunem, teoretice ale literaturii, care mă preocupă la un moment dat. Cum am temperament de colecționar, urmez bucuros sfatul lui G. Călinescu, care ne îndemna să nu citim opere sau scriitori, ci literaturi.
Vreau să mai adaug, deși nu este explicit prezentă în întrebarea ta, că, pentru mine, și relectura joacă un rol important. Am scriitori, în special din secolele XIX-XX, pe care îi recitesc periodic, integral. Unul dintre puținele mele motive de mândrie, de pildă, este că am citit opera lui Mihai Eminescu de la cap la coadă, în ediția academică. Știu că pare puțin, dar ai să fii surprins cât de mulți dau verdicte în materie de Eminescu sau de junimism fără să îl fi citit, de fapt.
Care e dorsala canonului cu privire la clasici?
Dorsala canonului sunt acele vârfuri ale fiecărei epoci literare, pe care un critic nu ar trebui cu nici un chip să le rateze. Desigur, ar fi de preferat să citească acești scriitori cu mintea și sensibilitatea proprie, nu cu cea a criticilor de dinainte. Nu îi enumăr, îi găsești la Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române sau, în versiunea aspră, la Mihai Zamfir, în Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române.
Sunt, apropo de canon, și unele nedreptăți în legătură cu cine a rămas, „la finalul zilei”? Vreau să spun: există multe nume care ar binemerita să fie, cumva, mai în față, în canonul clasicilor? Nume de scriitori încă subevaluați în raportul cu virtuțile estetice ale operelor acestora?
Fiecare critic are obiecțiile sale față de canon, care este produsul impersonal al receptării în timp a literaturii. O istorie literară demnă de acest nume, fie că este integrală, fie că este parțială (pe epoci, pe genuri etc.), propune asemenea reconsiderări. Mă feresc să le spun revizuiri, deoarece, cel puțin pentru E. Lovinescu, operațiunea de revizuire – adevărată fatalitate a actului critic – este personală și trebuie practicată de fiecare în parte. Am încercat și eu să sugerez, inclusiv în Lectura clasicilor, câteva asemenea reconsiderări: cu ce succes, se va vedea abia în timp. Precizez însă, în legătură cu aceste reconsiderări personale (C. Stere, Ion Agârbiceanu ș.a.), că mi se pare mai important să ne modificăm felul în care îi interpretăm, din perspectiva operei lor întregi, decât să îi repoziționăm în canon. De aceea, am adăugat în carte un capitol în care discut un număr de sinteze care se ocupă cu succes de relectura scriitorilor consacrați.
Evoluează sau mai degrabă altul e verbul potrivit când luăm în discuție istoria sitelor de lectură ale clasicilor noștri?
Istoria literaturii este o succesiune de epoci în care se schimbă codurile de lectură și epoci în care nu se întâmplă nimic (cum sunt chiar ultimele două decenii, în care vegetăm în ceea ce a mai rămas din codul optzecist). Schimbarea codului literar aduce cu sine nu doar modificarea concepțiilor generale despre scris/citit, ci și o transformare a modului în care înțelegem literatura clasică: e, se știe, teoria veche a lui Lovinescu, din Mutația valorilor estetice. Sunt scriitori canonici aceia care rezistă cât mai mult și cât mai bine la schimbările produse de evoluția interpretării.
Ce este, între obiceiurile și pornirile lumii literare de astăzi, profund distructiv pentru buna-(re)așezare a clasicilor?
Profund nociv, între năravurile lumii literare de azi, mi se pare prezenteismul.
Care nu înseamnă că tinerii critici nu se ocupă de istoria literară: o asemenea prostie n-aș spune-o niciodată. Prezenteism înseamnă convingerea fudulă că lumea/ literatura începe cu noi. Or, cum sublinia Nicolae Manolescu, dacă literatura începe cu noi, ea se și sfârșește cu noi… Mă exasperează să văd, în revistele literare, comparații gongorice între scriitori români de azi și… Goethe, Hegel, Schopenhauer, Borges – te asigur că nu fabulez, sunt exemple reale, ultimii doi-trei ani –, într-o desăvârșită ignorare atât a istoriei literare, cât mai ales a evidentei lipse de valoare a respectivelor texte, a mediocrității autorilor lor. Nu este doar o lipsă de respect față de literatura română (asta încă n-ar fi un capăt de țară), ci față de demnitatea condiției de critic, care ar trebui să te facă atent la pericolul de a atribui semnificații istorice efemerului.
Duc întrebarea anterioară și mai departe: cum e bine, cum crezi că e eficient să (ne) apărăm clasicii?
Nu știu dacă trebuie neapărat să ne apărăm clasicii. Cred, mai curând, că ar trebui să îi edităm, să îi studiem în școală și, astfel, să îi cunoaștem. Altminteri, ei stau cuminți pe rafturi de bibliotecă și nu-i amenință decât uitarea. Și pe noi, odată cu ei.
E greu de înțeles că, apărându-ne clasicii, ne apărăm pe noi înșine, de fapt?
E foarte greu de înțeles, dacă ne credem buricul pământului. Nombrilismul literar actual nu are nevoie de mecanisme de apărare, căci a te crede zeu e o modalitate simplă și la îndemâna oricui de a fugi de spectrul propriei irelevanțe.
Ca să ajungi clasic în literatură e suficient valoarea în sine a operei sau nu strică să ai și puțin noroc?
Unul dintre paradoxurile istoriei literaturii este că, deși lista canonică este corectă, motivele pentru majoritatea clasicilor se află pe acea listă sunt, de regulă, profund eronate. E nevoie, prin urmare, de mult noroc pentru a pătrunde în „cercul strâmt”. Acel noroc pe care l-au avut Eminescu (de a fi remarcat de Maiorescu după trei poezii modeste) și Caragiale (de a fi invitat la „Junimea”, după ce același Maiorescu asistase la un spectacol de teatru al cărui text, de autorul francez Alexandre Parodi, fusese tradus de viitorul „nenea Iancu”).
Se scrie – și se publică – astăzi suficient de mult despre clasici? Sau opțiunea pentru un prezenteism (pe care eu îl consider, în multe privințe, foarte păgubos) face victime și aici, în chestiunea clasicilor?
Se scrie mult și, în general, prost despre clasici. Critica universitară, înainte de toate, este o imensă și dezolantă maculatură. Avem zeci și sute de teze de doctorat anual, și încă nu avem monografii bune pentru majoritatea scriitorilor din lista canonică. Iar unde avem, avem una singură și veche, nu trei-patru noi, ca în literaturile occidentale. Mai ales autorii de după cel de-Al Doilea Război Mondial se află, din acest punct de vedere, în mare suferință.
Dacă ar fi să locuiești o vreme pe o insulă pustie și dacă ai putea lua trei cărți – și numai trei – de clasici ai literaturii române, ce ai alege?
Nu aș face niciodată imprudența de a rămâne pe o insulă pustie, întrucât trei sau treizeci sau trei sute de cărți îmi sunt prea puține. Literatura este un Moloh pe care nu-l poți înghiți decât dacă te lași, la rându-ți, complet înghițit de el.
Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu