Un nume aflat azi în penumbră, cel al criticului și poetului N. Davidescu, e readus în atenția noastră de către Margareta Feraru, printr-o exemplară ediție a paginilor sale critice și publicistice. Pe bună dreptate d-sa scoate în relief faptul că acesta a fost un precursor al criticii care a receptat comprehensiv poezia noastră modernă, într-un context cel puțin rezervat, dacă nu de-a dreptul advers. Întâlnirea, în perioada liceului, cu o poezie a lui Baudelaire a reprezentat declicul ce i-a îngăduit lui N. Davidescu să aibă mirajul literaturii, după cum relatează el însuși în Mărturiile literare, oferite, în 1942, lui D. Caracostea. Dedicându-se unor lecturi susținute din lirica franceză contemporană, frecventând cenaclurile lui Macedonski și Ovid Densusianu, tânărul simte necesitatea de a-și susține creația lirică personală printr-o solidarizare cu „poezia nouă”. Atât de intensă e admirația ce i-o inspiră poezia simbolistă, încât nu pregetă a o extinde și retrospectiv, socotindu-l pe Eminescu drept cel dintâi exponent al său. Drept urmare intră temerar în raporturi polemice cu o critică eterogenă. Ilarie Chendi, Duiliu Zamfirescu, G. Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu, I. Trivale se văd contraziși de condeiul său acid. De reținut mai cu seamă împrejurarea că însuși E. Lovinescu aprecia, în Critice IX, textele pamfletare ale lui Arghezi drept „profund vătămătoare sănătății morale a acestei țări”, iar arta lui Bacovia drept „elementară”, „rudimentară”. Cât privește atitudinea lui Ovid Densusianu, acesta și-a întemeiat considerațiile teoretice asupra simbolismului exclusiv pe exemplificări franceze. Prin urmare lui N. Davidescu îi revine meritul unui pionierat. Iată replica ironică pe care i-o dă lui G. Ibrăileanu, în 1912, atribuindu-i propria atitudine, egală cu certificarea unui program novator: „Autorul articolului constată că arta este fără scop, fără folos imediat și practic și că nu este decât afirmarea unei despărțiri superioare de societatea dimprejur. (…) Scriitorii noștri mai noi nu pierd nimic prin faptul că nu răsfrâng cutare sau cutare politică, prin faptul că puțin le pasă, prin poeziile lor, de votul universal, bunioară”. Sau episodul unei iritări la adresa lui Duiliu Zamfirescu: „Nu pricepe. D. Duiliu Zamfirescu mărturisește că nu pricepe poezia nouă, și atâta tot. De unde însă această credință că tot ce nu pricepe d-sa nu e bun, nu ne spune. Se ghicește însă. Megalomania unui academician poate merge foarte ușor până în a-și închipui că e centrul de gravitate al pământului”. În răspăr cu E. Lovinescu, un elogiu elansat adus lui Arghezi, „în definitiv, unul din cei mai de seamă mânuitori ai scrisului românesc. A venit în literatură cu un imens bagaj de imagini noi, de noi idealuri de artă și cu o rară putere de muncă creatoare. (…) Valoarea de până acum a d-lui Arghezi nu s-a ridicat numai din calitățile de stilist cu care a venit, ci mai ales din ritmul acela larg, din suflul de generozitate și de intransigență morală față de toți și față de sine, care străbătea fiece rând scris de el. (…) D. Arghezi reprezintă un altar în care nu se intră cu mâini profane; se ascultă glasul preotului din el și se crede”. De altminteri patronul Sburătorului a admis ulterior cu franchețe că inițialul său adversar este „un om de cultură modernă, un gust precis susținut într-o linie nedezmințită de evoluția ulterioară a literaturii și, mai ales, om de talent, ce știe să exprime în condiții literare ceea ce a gândit critic”. Prin câteva din opțiunile sale acesta a fost un lovinescian… înaintea lui Lovinescu.
În perspectiva istoriei literare contează așadar circumstanța că N. Davidescu a înscris valoarea unei poezii înconjurate încă de apele tulburi nu doar ale reticenței, ci și ale ostilității declarate. I-a revenit rolul de poet-critic cu adecvată percepție a creației poetice, astfel cum au fost, la un nivel paradigmatic, Poe, Baudelaire, Mallarmé, Valéry, Eliot, rol pe care ai noștri poeți simboliști Macedonski și Petică nu l-au putut avea, lipsindu-le instrumentul analitic, Arghezi, pe de altă parte, devansând liniamentele critice prin clocotul pamfletar. Poet el însuși, N. Davidescu a avut tactul de-a se păstra în idiomul critic necesar spre a-și impune opiniile. Limbajul său e unul sensibil, metaforizant, sagace, nu o dată „rescriind” poezia comentată, spre a folosi o expresie a lui T.S. Eliot. Iată câteva trăsături generice ale poeziei de tip simbolist, detașate în marginea creației lui Mallarmé: „putința de a reda pe cale de sugestie și de a face, astfel, din cititor și un colaborator oarecum”; „vers fluid, muzical, un vers în stare să se adapteze oricând culoarei sufletești a celui chemat să-l guste”; „un vers capabil să deștepte simultan impresii de culoare, de gust, de miros, un verb cu multiple și variate rezonanțe sufletești” „poezii învăluite cu bruma sugestiilor continue”, care „nu se tălmăcesc ca teoremă”, comparații ce „sfărâmă legăturile dintre (termeni), suprimă complet pe unul și notează numai pe cel care servise să lumineze cu poezia pe celălalt suprimat”; „o sintaxă capricioasă, metafore complicate de cuvinte rare și o complexă putere de emoție intelectuală”. Într-un moment de răscruce al creației noastre poetice, N. Davidescu îi oferă formule critice dintre cele mai pregnante. Intuiția sa îi detectează înaintea altora valorile, îi punctează traseul incipient, aidoma unui precursor al criticii ce urmează a o valida. Despre Petică: „Cântecele lui aveau ceva din sclipirea cochetă a stelelor pe timpul nopților friguroase de iarnă; lumina lor colora în preajma fecioarelor cu mâini întinse în rugă și cu ochii negri de păcate”. Despre autorul Plumbului: „Bacovia se mulțumește să se analizeze și să-și noteze, scurt, precis, cu nervii strânși într-o înnăscută încordare, impresiile. (…) caracterul lor ține mai degrabă de mișcările elementare ale vieții, impulsiv manifestată prin deosebitele strigăte, de durere, de surpriză, de tristeță, scoase de poet, și impresionează ca și strigătul enigmatic al pisicilor în noapte pe acoperișuri”. Despre D. Anghel: „era un trubadur grav, protocolar aproape; inspirația lui, romantică până la boemă literară în fond, se încadra în forma rigidă a unei pudice mândrii și, temându-se parcă necontenit de o excesivă publicitate a sentimentelor sale inițiale, se desfăcea într-o aprigă căutare de sonorități verbale, de imagini, mai ales vizuale, de simboluri mintale”. Despre I. Minulescu: „Un vocabular nou apoi, cu neologismul practicat până la amploarea unui principiu literar, chiar și acolo unde cuvântul curent se dovedea eficace, adâncea deosebirea dintre această poezie și gustul pentru arhaismul cu orice preț, sau pentru cuvântul regionalist, al semănătorismului”.
Un imprevizibil viraj l-a înregistrat însă critica lui N. Davidescu după 1935, moment în care, colaborând la săptămânalul Vremea și cotidianul Acțiunea, cu texte convergente politicii de dreapta, ajunge a considera specificul etnic drept criteriul de căpetenie al valorii operelor literare. Care să fie explicația unei atari mutații? Cumva o eliberare afectivă, o manifestare a unui fond primar latent, o dorință de-a ieși din „corsetul estetic”, cum ar fi socotit Remy de Gourmont? Sau pur și simplu, așa cum s-a afirmat, tentația apropierii de autoritățile zilei, dispensatoare de funcții? Aderca, autor care putea fi apropiat de N. Davidescu prin interesul manifestat față de „poezia nouă”, își exprima surprinderea: „Ce s-a petrecut cu N. Davidescu, vechi prieten și tovarăș de lupte literare, mi-e cu neputință să pricep!”. Cel mai sonor text semnat de N. Davidescu pe acest nou făgaș e neîndoios Caragiale, cel din urmă ocupant fanariot sau inaderența lui la spiritul românesc, complementar urmat de Inaderența lui Caragiale la spiritul românesc și Ultimul ocupant fanariot sau inaderența lui Caragiale la spiritul românesc. Comentarii care au întâmpinat o explicabilă reacție negativă, Aderca recurgând la formula „un atentat la spiritul comic”, Pompiliu Constantinescu indicând „inaderența organică la spiritul satiric”, Șerban Cioculescu referindu-se la o variantă a degradării ființei umane într-o lume diriguită de „legea absurdului”, transpusă în „inaderența la spiritul românesc”. S-au înregistrat, e drept, și apărători ai lui N. Davidescu, precum Octav Șuluțiu și Victor Eftimiu. Tot atât de provocator e și un alt text al acestuia, D. Tudor Arghezi ca poet minor. Orice s-ar spune, ambele manifestări stigmatizate în privința sensului lor generic dificil de admis, posedă o vivacitate, o vervă polemică anevoie de contestat. Așezat pe o direcție sfidătoare, N. Davidescu se relevă aici într-unul din punctele cele mai expresive ale producției sale critice. Nu întâmplător paginile în chestiune s-au întipărit cu precădere în conștiința publică. Sub unghiul refuzului pe care-l adoptă, căutarea înfrigurată a argumentelor, coerența asocierilor, patetismul tonului să recunoaștem că pot exercita o stranie atracție. Negația nu și-ar putea avea alibiul calității verbului său? „A insista mai departe pe această cale de dovedire a inaderenței lui Caragiale la imponderabilul românesc ar fi o cruzime inutilă. Măscăriciul din el se mulțumea cu colecția de tipuri prinse la suprafața vieții manifeste a «junelui voievod Mitică», pentru a petrece sângeros pe seama noastră, și mai ales, de departe, sufletește permanent și fizicește pe cât cu putință, să își alcătuiască – la fel oricărui călător străin care ar fi notat observațiile lui făcute la noi pe baza deosebirei de climat moral și sufletesc înnăscute dintre el și subiectele sale – întregul teatru de marionete caragialești”. Ca și: „Întreaga operă a d-lui Arghezi nu este, astfel, decât un repertoriu, cu uluitoare mijloace de redare, a ceea ce d-sale, personal, ca autor, firește, îi place sau îi displace, a ceea ce d-sa urăște sau iubește, fără nici o etică, fără urmări în planul intelectual al lucrurilor, ca un copil care aleargă, zbiară, plânge, cade sau se scoală, sau ca un mânz într-o livadă cu fân. Cântecul d-sale e, astăzi, lipsit și de cauzalitate și de finalitate”, exprimând acel „minimum omenesc animal, în care vorbesc, țipă sau cântă instinctele primare ale rasei, pentru care d. Arghezi găsește pregnantă formă de exprimare”. Avem a face aici nu numai cu un spectacol temperamental, ci și cu o remarcabilă speculație în tendențiozitatea sa asumată ce se cuvine apreciată în sine. De altfel înalta cotă valorică a celor doi mari scriitori a rămas intactă, astfel că o atare dispută intră firesc, ca și în alte cazuri celebre, în dialectica receptării lor.
Cele câteva stângace tentative de „redresare” politică ale lui N. Davidescu după 23 august 1944 se văd subtil corectate de el însuși printr-un articol publicat în 1945, în ziarul Ardealul, cu titlul Crima din strada Morgue, în care pretextul oferit de o nuvelă a lui Edgar Poe constituie un protest criptat împotriva suprimării libertății cuvântului. „Crima” cu pricina e săvârșită de o „maimuță” barbară, aptă a „sugruma” discursul omului civilizat care s-ar fi cuvenit să fie auzit: „Acolo unde se spune un cuvânt, se rostește o rugăciune, și singură maimuța îndoitului asasinat din str. Morgue e în stare să curme o rugăciune pentru că nu-i place un cuvânt”. Dar oricât am socoti că a și greșit, cum am putea trece cu vederea sfârșitul martiric al lui N. Davidescu? Condamnat de noile autorități la „trei ani temniță grea și 10 ani degradare civică”, trecând prin infernul închisorilor din Jilava, Aiud, Ocnele Mari, scriitorul se stinge în 1954, cu doar două luni înainte de data presupusei eliberări. N. Davidescu: una din victimele de conștiință notorii ale regimului comunist. Toate laudele se cuvin aduse ediției laborioase, minuțioase, incluzând o amplă arie de cercetare, realizate de Margareta Feraru, una dintre cele mai relevabile din câte am avut prilejul de a cunoaște.
N. Davidescu, Pagini de critică și publicistică literară, ediție, prefață,
note și comentarii de Margareta Feraru, Editura Academiei Române,
2018, I, 542 p., II, 644 p.