Am avut doar câteva întâlniri cu Alexa Visarion. Lucram la Teatrul Armatei din Moscova, fiind nevoit să părăsesc Chişinăul, deşi fusesem unul din întemeietorii celebrului, în URSS, teatru Luceafărul. La Moscova realizasem spectacolul Tot ce avem mai sfânt după o piesă de Ion Druţă, care devenise evenimentul teatral cel mai important din capitala rusească. În acest răstimp ministrul culturii din URSS, Ecaterina Furţeva, a venit în întâmpinarea cererii unor iluştri, dar disperaţi actori de la Teatrul MHAT de a-l numi în funcţia de director artistic pe Oleg Efremov – întemeietorul faimosului „Sovremennik“. Situaţia la teatrul academic, înfiinţat de C.S. Stanislavski şi V.I. Nemirovici-Dancenco, era dramatică. Rutina pusese stăpânire pe cea mai vestită scenă a Rusiei. Efremov se străduia din răsputeri să facă faţă acestei crize. A selectat trupa. L-a invitat pe secretarul literar de la Teatrul Armatei, Anatoli Smelianski, cu care eu colaborasem în timpul activităţii mele la acelaşi teatru. Era unul dintre cei mai serioşi tineri critici teatrali.
Într-o bună zi, Smelianski mă sună şi mă întreabă dacă cunosc un regizor valoros, modern din România – fusese anunţat un festival al dramaturgiei române şi li se cerea să monteze o piesă românească. (Nouă, la Teatrul Armatei, conducerea militară nu ne-a permis să participăm la acest festival, erau supăraţi pe România – pentru politica ei independentă, sfidătoare faţă de Moscova, faţă de Pactul de la Varşovia.)
I-am răspuns că o să mă gândesc pe cine să recomand, dar în scurt timp Bucureştiul le-a şi propus un regizor. Smelianski a plecat de urgenţă în România şi, văzând spectacolele de-acolo, n-a fost de-acord cu acea candidatură – deşi era un regizor bun. „Noi aveam nevoie de altceva pentru a reforma teatrul, a-l scoate din rutină“ – mi-a spus el mai târziu.
La Bucureşti s-a oprit la candidatura lui Alexa Visarion, după ce i-a văzut spectacolele, dar acesta era ocupat. Au decis să-l aştepte până când va putea lucra. Despre Alexa Visarion auzisem câte ceva înainte de a-l întâlni, dar prea puţin pentru a avea o părere bine definită. L-am întrebat pe Valentin Silvestru, pe care l-am cunoscut în timpul unei vizite la Moscova:
– Ce reprezintă Alexa Visarion?
– Scurt? – a zâmbit regretatul critic.
– Scurt.
– E un regizor tânăr, valoros, lider al generaţiei sale… face parte din frumoşii nebuni ai teatrului românesc.
Vă spun sincer – auzeam pentru prima dată această formulă a lui Fănuş Neagu, dar am fost fascinat de ea. Aşteptam cu nerăbdare să ne întâlnim, să-l cunosc îndeaproape. Pe de altă parte mi-am adus aminte de cuvintele unui important regizor rus, Boris Ravenskih, de la Malîi Teatr, cu care am colaborat atunci când m-a invitat să montez Păsările tinereţii noastre de Ion Druţă în 1972:
– Dragă Ion, ai în vedere un lucru – nici un regizor străin n-a reuşit să facă un spectacol bun cu actorii ruşi. Şcoala noastră, însăşi natura actorului rus îi împiedică să găsească cheia potrivită…
– Bine, Boris Ivanovici, dar eu am şcoala rusească, aşa că…
– N-are a face. Chiar şi estonianul Voldemar Panso – care a terminat GHITIS-ul nostru la Maria Knebel, eleva lui Stanislavski – s-a poticnit…
Până la urmă i-am dovedit lui Ravenskih, că în ce mă priveşte s-a înşelat, dar el continua să afirme că eu am fost o excepţie şi venea cu alte exemple de nereuşită a regizorilor străini pe scenele ruseşti. Asta mă îngrijora. Pe de altă parte, Efremov întâlnea multe greutăţi în reformarea teatrului, el, desigur, risca, invitând acest regizor inovator într-o trupă care plătea tribut rutinei scenice prăfuite, prefăcând un celebru teatru în cel mai „mortal teatru“, cum spune Brook, al capitalei sovietice.
Dar, în toamna anului 1982, când au început repetiţiile piesei lui I.L. Caragiale O noapte furtunoasă, regizorul român i-a cucerit pe actorii ruşi prin prospeţimea soluţiilor pe care le propunea, prin atmosfera creată în timpul repetiţiilor, prin farmecul şi incisivitatea lui. Au făcut cunoştinţă cu un alt mod de a lucra. A apărut un fel de miracol… ceea ce am descoperit apoi şi-n alte spectacole montate de Alexa Visarion. Sub bagheta lui actorii devin nişte „sectanţi“, deoarece forţa lui de convingere este uluitoare.
Studenţii mei de la Studioul Moldovenesc al Institutului teatral „B. Șciukin“, cărora li s-a permis să asiste la unele repetiţii, urmăreau cu sufletul la gură cum repetă Alexa Visarion. Şi nu e deloc întâmplător că unii dintre ei, deşi au terminat facultatea de actorie, au fost atraşi şi de regia de teatru. Un Petru Vutcărău, de exemplu, care împreună cu colegii săi, a înfiinţat, la Chişinău, Teatrul „Eugène Ionesco“. În calitate de Ministru al Culturii, eu am legalizat acest teatru ambulant şi azi e unul dintre cele mai importante teatre de la noi, din Republica Moldova. La repetiţiile de la MHAT asista şi Sergiu Prodan, care a devenit un excelent regizor de film (e destul să pomenim pelicula Patul lui Procust); în sală era şi Petru Hadârcă – în prezent directorul artistic al Naţionalului de la Chişinău.
Alexa Visarion le-a propus interpreţilor ruşi o incitantă partitură. Actorii se „scăldau“ în această bogăţie de nuanţe, propuse firesc, dezinvolt de regizor. Era un teatru viu, adevărat, exploziv şi jocul lor revigora scena bătrânului MHAT – cu grijile, cu problemele, cu „ambâţul“ lor. Deşi nu era o traducere perfectă (Caragiale, ca şi Eminescu, e dificil să-l traduci în altă limbă), răzbătea în albia limbii ruse o nouă muzicalitate a frazei, o complexă bogăţie sonoră.
Efremov, deşi gelos la început pe regizorul român, de care s-au îndrăgostit actorii lui, miza pe o victorie a acestui spectacol pentru a-şi susţine politica de revigorare, de înnoire a acestui teatru, cândva celebru, iar acum – în „criză teribilă, monşer“. Aproape de premieră au apărut şi necazurile, stâncile subacvatice, care te rănesc fără să ştii când şi cum, care loveau în bunul mers al repetiţiilor – vorba ceea – duşmanul veghea şi avea spate chiar la Ministerul Culturii. La vizionare s-a declanşat un atac bine orchestrat împotriva spectacolului, dar atacatorii n-au luat în calcul că timpurile începeau să se schimbe… În apărarea spectacolului lui Alexa Visarion au sărit mari actori ai MHAT-ului – în frunte cu celebrul Inokenti Smoktunovski şi acelaşi Anatoli Smelianski. Ce le spune de ei şi de Oleg Efremov au cântărit greu în verdict… Spectacolul nu s-a oprit şi premiera s-a jucat fără nicio modificare.
O mică paranteză: cu vreo zece ani în urmă, s-a creat şi-n jurul spectacolului meu de la Malîi Teatr – Păsările tinereţii noastre – o situaţie asemănătoare. Unele scene fuseseră mutilate într-atât încât Inokenti Smoktunovski, care era atunci în trupa de la Malîi Teatr şi care văzuse varianta mea scenică, a declarat cu indignare că el părăseşte acest teatru, care distruge tot ce e viu. Şi chiar a plecat. Oleg Efremov l-a invitat la MHAT, unde a jucat până la sfârşitul vieţii. Şi, ca să închei povestea, atunci la Malîi Teatr a intervenit categoric şi Ion Druţă în apărarea spectacolului. Până la urmă n-au avut încotro şi s-a revenit la prima variantă.
Iar cu Noaptea furtunoasă lucrurile s-au încheiat astfel: la premieră – după aplauze îndelungate – a ieşit pe scenă însuşi Efremov, i-a felicitat pe actori şi, adresându-se regizorului, a spus: „Eu, ca actor, aş fi onorat să joc într-un spectacol de Alexa Visarion, să fiu îndrumat de acest minunat regizor…“. Această frază a închis gurile tuturor. A fost cel mai frumos compliment pe care îl poate auzi un regizor în cariera sa şi a fost spus la Moscova, pe scena Teatrului de Artă.
Criticul Elena Azernikova, o bună cunoscătoare a literaturii române şi a operei lui Caragiale, scria despre montarea originală a lui Alexa Visarion, în care accentul principal era viziunea asupra personajului Rică Venturiano, jucat strălucit de actorul Boris Şcerbakov, care interpreta cu măiestrie ineditul propunerii regizorale: „Acest Rică Venturiano e o lichea înnăscută, cinic şi necruţătoar, un Mecky-Şiş care provoacă delirul politic şi erotic, care nu are intenţia de a se căsători cu Ziţa… El i-a zăpăcit, i-a năucit pe toţi, îi terorizează şi îi manipulează atunci când îşi salvează pielea în numele democraţiei şi poporului… Iar în finalul spectacolului îi abandonează… lăsându-i năuci să citească într-o semi-obscuritate sloganele scrise de el în „Vocea patriotului naţionale“. Râde sarcastic şi dispare tot atât de brusc precum a apărut. Acest final deschis, tulburător, propus de regizor, accentuează sensul contemporan al satirei caragialiene“.
Spectacolul a primit premiul criticii, cel mai prestigios trofeu în URSS, iar actorul Boris Şcerbakov – premiul pentru cel mai bun rol masculin.
Cu anii, făcând mai îndeaproape cunoştinţă cu creaţia, cu opera lui Alexa Visarion, mi-am dat seama că, în persoana lui, teatrul românesc are de-a face cu unul dintre cei mai originali şi prodigioşi creatori. România poate fi mândră cu asemenea personalităţi. Ce păcat că Moscova n-a cunoscut niciun spectacol montat de Alexa Visarion cu piesele lui Cehov, pe care el îl iubeşte şi îl cunoaşte, montându-l în ţară şi în diferite locuri din lume.
Credeţi-mă, aflându-mă la Moscova un sfert de veac, pot aprecia obiectiv ce e valoros şi important în cultura europeană şi nu numai. Am avut ocazia să văd celebre trupe teatrale, venite în turneu. Pe fondul lor, teatrul român n-a pălit, el a atins culmi nebănuite, afirmându-se ca una dintre cele mai serioase mişcări teatrale din lume.
Alexa Visarion face parte dintre figurile emblematice ale teatrului românesc. Şi nu numai ale teatrului. Eseurile lui, confesiunile sunt de-o frumuseţe şi-o eleganţă desăvârşită – te cuceresc prin seriozitate, profunzime şi candoare. E un înţelept al teatrului, al artei în general. Autor de filme, de scenarii, de spectacole radiofonice. A montat peste o sută de spectacole. A făcut scenografie. A scris cărţi – de o valoare inestimabilă. Dar, ceea ce m-a uimit la el îndeosebi, sunt stagiile de perfecţionare. E uluitoare această sete de a cunoaşte, de a explora, de a fi prezent… Are ceva din spiritul german – temeinicie în toate. Mi-aminteşte de Boris Pasternak, care-şi fixa scopurile creaţiei cu o îndârjire neostoită: „În toate să pătrunzi pân’la esenţă!…“ Teama de platitudine îl împinge pe eroul nostru să pătrundă totul cu energia disperării. Şi asta explică multe. Întrebarea e când se va opri şi unde se va opri. Cine a atins sublimul nu mai poate da înapoi. Un răspuns ar fi în confesiunea sa despre copilărie. Citind-o, îţi dai seama că acest creator, încordat ca un arc, a rămas un copil – cu visul de a călători printre stele. Ajungem iar la Eminescu – „Magul călător în stele“, sau la celebrul Micul Prinţ al lui Exupéry. Pe mica lui planetă, mai mult ca sigur că ar face un miniteatru, ca mai apoi să cucerească cu el întregul Univers.
Multe ar mai fi de spus: despre întâlnirea noastră la Chişinău, când a pus umărul la reînnoirea Naţionalului de aici – împreună cu Cătălina Buzoianu; despre montarea Năpastei lui Caragiale… Îmi amintesc de Steaua fără nume (pe care am montat-o şi eu la „Luceafărul“ din Chişinău, dar care a fost interzisă de autorităţi după prima reprezentație). E curios că ne-am întâlnit la aceeaşi piesă. Eu am interpretat-o ca pe un vis al unei nopţi de vară – într-un Chişinău, rupt de Țară. La Alexa Visarion era de asemenea o atmosferă de visare, dar şi de luciditate – o amprentă camilpetresciană asupra unui text arhicunoscut. Aşa se plămădeşte o cultură – din aceste influenţe, suprapuneri, din aceste reînnoiri ale teatrului, care vibrează şi consonează cu ziua de azi – fără ambalaj şi publicitate, doar esenţă. Sunt convins că Mihail Sebastian ar fi aplaudat spectacolele noastre.
La urma urmei, toate căutările unui regizor, tot zbuciumul lui se rezumă la un singur lucru: „spectacol viu, care interesează“, cum spune Peter Brook.
La Alexa Visarion totul e viu, totul respiră, trăieşte, ne amuză, ne pune pe gânduri, ne dă energie şi viaţă, expresie şi rigoare, mai pe scurt, ne invită să călătorim împreună cu el – printre stele! El e „veşnic tânăr, înfăşurat în manta-i!“