Ce e, oare, mai nociv și mai periculos? Să negi Holocaustul, sau să te folosești de ororile sale pentru a dobândi o cu totul nemeritată faimă? Cei care aleg prima variantă întinează memoria victimelor ori rănesc grav, fie și după decenii întregi, supraviețuitorii acelor vremuri întunecate sau pe urmașii lor. Pe când ceilalți, cei care clamează în mod fals că s-au numărat printre prizonierii din lagărele morții, aruncă, atunci când sunt demascați, o urmă de îndoială chiar și asupra acelora care au suferit cu adevărat în anii cei mai negri ai celui de-Al Doilea Război Mondial. Acestea sunt doar câteva dintre premisele de la care pornește cartea lui Javier Cercas, Impostorul (2014), dar și unele dintre spinoasele întrebări pe care textul le ridică în fața cititorilor. Iar textul acesta beneficiază de foarte frumoasa traducere a Marianei Șipoș, dar și de condiții grafice deosebite, în ediția apărută la Editura RAO.
Scriitorul spaniol are în vedere cazul – deja celebru (și nu doar în Europa!) – al lui Enric Marco, un muncitor catalan care a pretins ani de zile că ar fi fost una dintre victimele lagărelor naziste, ajungând, astfel, să fie cunoscut și admirat în întreaga Spanie, să țină conferințe, să apară în emisiuni televizate, să acorde interviuri și să fie recompensat pentru niște merite pe care nu le-a avut niciodată. Căci, în anul 2005, în urma investigațiilor atente întreprinse de istoricul Benito Bermejo, impostorul a fost demascat public, documentele atestând faptul că el nu s-a aflat niciodată în lagărele despre care vorbea, nu a avut de suferit de pe urma vreunei prigoane, ci doar a susținut ani de zile un lung șir de minciuni, amestecându-le cu jumătăți de adevăruri și creând, astfel, o poveste care nu era a sa. Cu toate astea, Marco a continuat să-și apere punctul de vedere și să-și pledeze cauza, subliniind că el a pornit de fiecare dată de la fapte reale. Fascinat de propria imagine și îmbătat de himera celebrității, acesta își va modifica până și data de naștere (e drept, doar cu două zile…), susținând că a venit pe lume la Barcelona, pe 14 aprilie 1921, cu exact zece ani înaintea proclamării celei de-A Doua Republici Spaniole. Apoi, e drept, catalanul a fost încarcerat, însă doar pentru scurtă vreme (și nicidecum din motive politice, neaflându-se niciodată în vreun lagăr de concentrare). A petrecut câțiva ani în Germania, dar nu a fost deportat, ci a ales să plece din Spania din simplul motiv că, în Germania, putea câștiga mai bine în acei ani. Până și pretenția sa de a fi fost un dârz luptător republican în timpul Războiului Civil care a sfâșiat Spania între anii 1936 – 1939 s-a risipit treptat, câtă vreme nici un document ori vreun alt martor dintre puținii rămași în viață nu i-a putut confirma spusele (și apoi, în fond, câți muncitori catalani nu erau anarhiști ori simpatizanți republicani în anii ’30 ai secolului trecut, dar nimic mai mult?…).
Toate aceste elemente l-au determinat pe Javier Cercas, unul dintre cei mai importanți scriitori ai prezentului, să se apropie de cazul Marco și să-l investigheze atent, Mario Vargas Llosa însuși, bunul său prieten, intuind potențialitățile artistice ale demascării impostorului și încurajându-l pe autor în direcția aceasta: „Dar, Javier, nu îți dai seama? Marco este personajul tău! Tu trebuie să scrii despre el.” Prin urmare, Cercas va medita asupra cazului, evaluându-l din unghiuri de vedere diferite și cumpănind raportul dintre jumătățile de adevăr și minciunile spuse de impostorul catalan, decis, în ciuda tuturor dovezilor care se adunaseră deja împotriva sa, să susțină până în pânzele albe că intențiile lui au fost bune. Să existe, oare, „minciuni benefice”? Să fie adevărat că, în ciuda imposturii dovedite, Marco a contribuit în vreun fel la condamnarea fascismului și la cunoașterea ororilor lagărelor naziste? Evident, dorința unui simplu muncitor de a se afla în centrul atenției și de a deveni celebru fără merite este condamnabilă, dar oare dincolo de impostura sa nu se află și o lecție de care, într-un fel sau altul, prezentul ar trebui să țină seama? Oare nu nutrește fiecare om o mai mare sau mai mică dorință de a se bucura de faimă? Răspunsurile la toate aceste întrebări, formulate direct pe parcursul textului sau implicite, se clarifică treptat, iar tehnica amânării, excelent stăpânită de scriitor, duce la dezvăluirea ori cel puțin la sugerarea unor semnificații nebănuite la prima vedere. Căci un simplu muncitor, omul de pe stradă, altfel spus, se transformă, în urma propriului efortul fabulatoriu, într-un fals supraviețuitor al Holocaustului, în cadrul unui proces complex care, privit din perspectivă strict artistică, poate duce cu gândul chiar la celebra transformare a lui Alonso Quijano în Don Quijote…
Sigur că, în acest fel, cartea lui Cercas devine, pe nesimțite, o profundă meditație asupra resorturilor ficțiunii înseși și a tehnicilor sale, dar și asupra rolului și locului măștilor sociale ori culturale pe care lumea contemporană le acceptă ori chiar le încurajează, ca și al fabulațiilor pe care, cel puțin uneori, oamenii sunt atât de doritori să le consume – ori chiar, în anumite circumstanțe, să le producă. Numai că trebuie să recunoaștem că această paralelă a lui Enric Marco cu Don Quijote e riscantă – și, de la un anumit punct încolo, chiar periculoasă, amenințând să-l facă pe impostorul catalan o figură realmente acceptabilă sau, cel puțin, de înțeles în demersurile sale. Da, Alonso Quijano devine eroul propriei sale imaginații, transformându-se în Don Quijote, numai că, în cazul său, finalitatea e diferită, el negând, în principal, realitățile prezentului, fără a încerca să-și rescrie/recompună o istorie personală, și cu atât mai puțin să-și asume faptele ori suferințele altora, limitându-se, cel mult, la imitarea modelelor livrești, a comportamentului eroic al personajelor literare pe care le iubea, cunoscându-le din cărțile preferate. Țelul său era să construiască o lume mai bună și mai dreaptă, cu mijloacele cavalerilor rătăcitori și respectând codul de onoare al acestora, iar nu pur și simplu să se bucure de faimă în ochii celor din jur… În vreme ce Marco subminează în mod constant realitatea istorică și delegitimează chiar noțiunea de adevăr, folosindu-se, pentru propriul beneficiu, de una dintre cele mai tragice epoci din istoria secolului XX, mințind nu pentru a urma modelul vreunei cărți ori pe cel al vreunui personaj celebru, ci asumându-și suferințele altora din simpla sa nevoie de celebritate…
Apărută într-un moment în care dezbaterea referitoare la importanța diferențierii știrilor adevărate de cele false (în plan politic ori social) domina deja de ceva vreme nu doar Europa, ci întreaga lume, cartea lui Javier Cercas este astăzi cu atât mai actuală. Nu doar datorită preocupării autorului de a descoperi adevărul ascuns îndărătul oricăror și oricâtor minciuni – de altfel, aceasta e marea temă a întregii opere a scriitorului spaniol, prezentă și în romanele sale anterioare, de la Soldații de la Salamina (2001), la Viteza luminii (2005) sau Legile frontierei (2012) –, ci mai cu seamă pentru că el a avut temeritatea de a investiga un astfel de caz, spinos din toate punctele de vedere. În plus, Cercas a dorit nu atât să afle dacă Marco a mințit sau nu (era clară de la bun început impostura acestuia, însă autorul reușește să creeze și aici suspansul care determină cititorul să nu poată lăsa cartea din mână!), ci de ce a făcut acest lucru. Devenit aproape peste noapte o celebritate a memoriei istorice, după cum se exprimă autorul, Marco i-a făcut pe spanioli să creadă, vreme de mai bine de două decenii, că a suferit, că a supraviețuit lagărelor de exterminare naziste, că s-a întors acasă pentru a spune povestea acelor ani. S-a adresat Parlamentului Spaniol, a fost decorat de autoritățile catalane, a vorbit în fața elevilor și studenților și a apărut de nenumărate ori în presă. De ce? pare a se întreba, subtextual, dar aproape în fiecare pagină a cărții, scriitorul. Și, mai cu seamă, de unde această nevoie irepresibilă de a părea altfel și altul? Și poate fi crezut Marco atunci când spune să a vrut doar să facă bine, povestind celor mai tineri ce au însemnat lagărele naziste? Sau, mai precis, în ce măsură poate fi el crezut, câtă vreme experiențele despre care vorbește obsesiv nu îi aparțin, nu le-a trăit cu adevărat? Refuzând să-l eticheteze pe Marco pur și simplu drept un monstru, așa cum au făcut mulți contemporani ai săi, Javier Cercas încearcă să investigheze asemenea unui adevărat detectiv pornit în căutarea adevărurilor ascunse și, în primul rând, vrea să înțeleagă motivele care l-au determinat pe fostul muncitor catalan să acționeze astfel, mai cu seamă deoarece, ani de zile după ce a fost demascat, Marco a continuat să-și apere alegerile și punctul de vedere. Numai că, după cum Cercas știe foarte bine, încercarea de a înțelege doar motivațiile psihologice ale imposturii lui Marco poate să nu fie cea mai potrivită formulă de abordare a unui astfel de caz, deoarece, așa cum afirma Primo Levi (un veritabil supraviețuitor al Holocaustului!), explicațiile detaliate excesiv pot conduce, în anumite circumstanțe, la tendința de a exonera imensele greșeli din trecut, atâta vreme cât ele sunt evaluate exclusiv cu mijloacele și din perspectiva prezentului. Căci, în opinia lui Levi, „Să înțelegi totul poate însemna, uneori, să justifici și chiar să ierți totul…” Pot greșelile lui Marco să fie iertate? se întreabă retoric Javier Cercas. În fond, el nu a comis nici o crimă, ci doar a mințit. Doar?… Acest „doar” înseamnă mult sau puțin?
Iar de aici mai e doar un pas până la aducerea în prim plan (și) a condiției scriitorului însuși, care se folosește de bucăți de adevăr, care pornește adesea de la o realitate dată, pe care, însă, o modifică, o transformă, cu scopul de a-și elabora, ulterior, ficțiunile… Trebuie condamnat pentru asta, este și scriitorul un soi de impostor, sau nu? E drept că uneori revenirea (obsesivă) asupra acestui aspect pare oarecum obositoare, însă Cercas vrea cu adevărat să clarifice atât resorturile ficțiunii, cât și noile raporturi pe care epoca zilelor noastre le stabilește între adevăr și minciună, aparență și esență, mască și realitate.
Iar realitatea Spaniei și a istoriei sale din timpul și de după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial este un alt aspect pe care Javier Cercas îl investighează în această tulburătoare carte. Căci, deși statul iberic a rămas în mod oficial neutru la sfârșitul Războiului Civil, se știe că Franco și-a exprimat nu o dată adeziunea la ideile și acțiunile lui Hitler, neluând niciodată atitudine față de ororile care au marcat conflagrația mondială. Ba chiar mai mult, o parte dintre anarhiștii și susținătorii republicani (declarați ca atare sau doar presupuși) au fost deportați din Spania în Germania, în valuri succesive, ca mână de lucru menită să susțină frontul nazist, ca parte a acordurilor semnate de Franco și Hitler, pentru ca, în acest fel, țara iberică să-și plătească mai rapid datoria financiară. Unii dintre acești deportați au fost ulterior încarcerați în lagărele de concentrare, majoritatea nemaiîntorcându-se acasă. Enric Marco a susținut că a făcut el însuși parte dintr-un astfel de batalion de muncă forțată și că apoi a fost întemnițat la Flossenbürg (unul dintre lagărele mai mici decât Auschwitz, de pildă, dar înspăimântător prin numărul de morți înregistrate), numai că Javier Cercas prezintă dovezi care atestă faptul că muncitorul catalan a plecat din țara natală în mod deliberat, în 1941, poate nu neapărat din cine știe ce convingeri politico-ideologice, ci din dorința de a se afla, la încheierea ostilităților, de partea învingătorilor. Dar și de a evita serviciul militar si, de ce nu, de a câștiga ceva mai mulți bani decât acasă… Revenit în 1943 la Barcelona, Marco va aștepta până spre sfârșitul anilor ’70 pentru a-și spune povestea, evident, fiind mult mai sigur să facă asta abia după moartea lui Franco, și nu înainte!
Acesta este contextul în care Marco ajunge să se bucure de o imensă celebritate în țara natală, iar Javier Cercas realizează, în Impostorul, și o extraordinară frescă a Spaniei ultimei jumătăți de secol. O frescă deloc măgulitoare și o meditație extrem de lucidă și de amară cu privire la atitudinea spaniolilor înșiși în toată această perioadă. Căci, se întreabă scriitorul, cum poate fi interpretată indiferența și neimplicarea atâtor și atâtor oameni, practic, a unui întreg popor, cum se poate explica lipsa de reacție a oamenilor față de teroarea epocii franchiste? Să fie vorba despre o simplă indiferență, despre lipsa mobilizării sociale, sau de-a dreptul despre o rușinoasă complicitate la așa-zisa neutralitate a țării (în timpul războiului) și la nenumăratele acte de tortură ori nedreptate din anii care au urmat încheierii ostilităților? Sigur, e mult mai simplu ca fiecare individ în parte să se ascundă în spatele indiferenței colective, să afirme că a căutat o salvare strict individuală, prin retragerea în sine și la adăpostul zidurilor propriei case (asemănată, în paranteză fie spus, la nivelul unei părți a conștiinței colective spaniole, cu atitudinea țării însăși, separata și izolată de Europa prin acțiunile și deciziile lui Franco, dar și ferită, în mare măsură, de ororile și distrugerile războiului!), însă cum rămâne atunci cu faimosul spirit combativ spaniol, cu demnitatea și mândria hispane?
Textul lui Javier Cercas este, așadar, un adevărat tur de forță și un demers artistic ce depășește cu mult intenția declarată inițial, și anume încercarea de a aduce în prim plan figura unui impostor care s-a folosit de istoria tragică a Europei pentru a-și construi o falsă imagine și a câștiga o faimă la care nu ar fi avut dreptul. Dar, dincolo de orice, trebuie să recunoaștem că Marco însuși este un personaj uimitor, stăpân peste o retorică a imposturii ce uneori duce spre comicul grotesc, dar care, ani de zile, a reușit să convingă și să impresioneze. Sau, după cum se exprimă chiar Javier Cercas, „Marco și-a reinventat viața într-un moment în care întreaga țară se reinventa, în timpul tranziției de la dictatură la democrație. După moartea lui Franco, aproape toată lumea a început să-și construiască un trecut, pentru a face mai bine față prezentului și pentru a se pregăti pentru viitor.” Până la urmă, oamenii care l-au ascultat au părut atât de doritori să-l admire și să-l pună pe un extrem de înalt piedestal, încât Marco nu a mai putut da înapoi, odată pornit mecanismul fabulației… Autorul însuși e fascinat de acest personaj, care devine, în Impostorul, un soi de reincarnare falstaffiană a unui alt (și altfel…) de soldat fanfaron, descins parcă din comediile anticului Plaut, dar a cărui personalitate e completată cu notele tragice ale ancorării sale în istoria recentă. Marco pare că se luptă din răsputeri să-l convingă pe Cercas că, în ciuda marilor sale erori, e mult mai mult decât un simplu hoț al memoriei istorice și un profitor cinic de pe urma acesteia. E drept că, finalmente, va recunoaște că nu a fost niciodată la Flossenbürg, ci că s-a aflat într-o închisoare de drept comun din Kiel. Dar să fie, oare, atât de grav faptul că a pretins că a suferit într-un lagăr de concentrare, dacă în felul acesta (și doar în felul acesta!…) putea deveni un soi de purtător de cuvânt al celor care au suferit, al tuturor celor care au fost cu adevărat acolo, însă nu au mai apucat să se întoarcă și să-și spună povestea? Raționamentul este doar aparent corect și nu se poate susține cu adevărat, în ciuda tuturor eforturilor lui Marco de a-l convinge pe scriitor de dreptatea sa – care va rămâne până la capăt a sa, dovedindu-se, practic, a fi nu dreptate, ci un simplu punct de vedere care alege în mod deliberat să distorsioneze adevărul și să falsifice istoria, fie și doar pe aceea personală.
Deopotrivă biografie și eseu istoric, profundă meditație asupra problemelor acute ale contemporaneității, Impostorul lui Javier Cercas, carte numită de autor roman lipsit de ficțiune, este un text care își provoacă la tot pasul cititorii, obligându-i să reflecteze la propria condiție, dar și la modul în care ficțiunea poate oferi ființei umane șansa unei salvări spirituale. Sau, dimpotrivă, îi poate refuza asta. Căci deși personajul său, Enric Marco, era convins că cel care controlează trecutul controlează și prezentul și viitorul și pretindea a fi reprezentantul prin excelență al memoriei istorice, nu făcea altceva decât să o reconfigureze (și să o rescrie!) la nesfârșit pe a sa proprie.
Javier Cercas, Impostorul.
Traducere și note de Mariana Șipoș, Bucureşti, Editura RAO, 2020