De mult nu am citit o carte scrisă de un autor român cu interesul cu care am citit volumul Marianei Neț, Au fost odată două orașe. New York și București la anul 1900. În fața unui asemenea volum, pe coperta superbă a căruia tronează o dublă imagine, emblematică pentru locuri și oameni (în partea superioară imaginea extrasă parcă dintr-un film hollywoodian a unui grup de doamne elegante din clasa de mijloc, gata să urce în vagonul unui cochet tramvai electric, iar în partea de jos imaginea vechiului Teatru Național din București, în fața căruia se află o mică piațetă în care se zăresc niște birje, vreo două-trei automobile și un tramvai cu cai, aflat pe punctul de a pleca din stație), gândul cititorului poate zbura în cele mai surprinzătoare direcții. Fiind imposibil de ignorat realitatea momentului actual, primul gând care îi străbate mintea este cel al unei intenții sarcastice a autoarei sau măcar un semn de utopică naivitate. Cum să te apuci să compari un produs de vârf al civilizației umane cu un „produs de serie” din Europa de Est, pe care, spre indignarea noastră, mulți oaspeți de vază, primiți cu toate onorurile îl confundă dezinvolt cu alte localități din arealul nostru geografic purtând nume cu rezonanțe asemănătoare?
Mariana Neț nu este nici ironică, nici sarcastică, iar punerea în același plan a celor două orașe nu urmărește vreun scop umoristic sau cine știe ce sofisticate concluzii comparatiste. De altfel, chiar dacă titlul pare a sugera altceva, lucrarea nici nu implică în mod clar o comparație. Autoarea se ferește să facă judecăți de valoare, să stabilească ierarhii și, eventual să identifice responsabilități. În realitate, ea nu face decât să prezinte într-o unitate sincronă de timp evoluțiile paralele ale celor două entități urbane, felul în care s-au dezvoltat și și-au consolidat identitatea până la ceea ce reprezintă ele astăzi. Intervalul de timp de referință (1865-1914) este impecabil ales, pentru că atunci s-au pus bazele dezvoltării intensive, și la New York, și la București, au apărut edificiile și monumentele simbol ale localităților, obiceiurile și activitățile, mutațiile în conștiința oamenilor, devenite ulterior cărțile de vizită ale acestor aglomerări urbane în Statele Unite ale Americii și în România. Să nu uităm că intervalul se suprapune anilor domniei lui Carol I, care cel puțin, din punct de vedere arhitectural, au schimbat complet fața Bucureștiului. O simplă răsfoire a minunatelor albume realizate de Nicolae Șt. Noica despre ctitoriile acelor vremuri vorbește de la sine despre magnitudinea schimbărilor (atunci s-au înălțat Ateneul Român, Palatul CEC, Cercul Militar Național, Palatul Patriarhiei, Centrul istoric financiar-bancar, Palatul Regal, Clădirea Academiei Române, pe lângă sumedenia de mici palate și vile private cochete de pe Calea Victoriei, toate reprezentând până astăzi adevărate blazoane ale Capitalei). În același fel, la New York demarează dezvoltarea pe verticală a orașului, se înalță primii zgârie-nori, se profilează tendința care va individualiza metropola americană în peisajul urban mondial, inclusiv față de Paris și Londra, modelele sale inițiale.
Parafrazându-l pe regele Ferdinand I, se poate spune că nu zidurile fac un oraș, ci spiritul care domnește într-însul. Până la urmă, conștiința oamenilor, educația lor, imaginarul și aspirațiile pe care le au, behaviorismul cotidian, gusturile artistice și culinare sunt cele care definesc realitatea unei așezări urbane. Iar încercarea Marianei Neț de a „ghici” sufletul new-yorkezilor și bucureștenilor de la 1900 este cu adevărat temerară, sursele de care se folosește fiind, pe cât de inedite, pe atât de eficiente. Să amintesc doar câteva dintre ele: datele statistice oficiale cu referire la creșterea demografică înregistrată la intervale de timp; deschiderea față de progresul tehnic (canalizare, sistematizare, număr de telefoane, număr de autoturisme etc.); ghidurile turistice pentru orientarea călătorilor prin cele două orașe, care indicau obiectivele considerate de gazde ca fiind reprezentative pentru spiritul locului. Ghidurile sunt abordate din perspectiva conținutului, dar și a numărului lor (oarecum previzibil, dinamica apariției de noi ghiduri este mult mai ridicată la New York decât la București). Zgomotele specifice ale orașului în intervalul de timp (la București, zgomotul de fond este dat de clopotele bisericilor, lătratul câinilor, cântatul cocoșilor, tonurile înalte ale conversațiilor purtate în stradă sau prin curțile oamenilor, uneori la distanțe apreciabile între interlocutori, freamătul din zona berăriilor; la New York, claxoanele mașinilor, bocănelile și zgomotele industriale, sirenele vapoarelor, huruitul îngrozitor făcut de roțile tramvaielor și ale trenurilor suspendate), muzica preferată de locuitorii celor două orașe, cu melodiile la modă extrase din articolele apărute în presa vremii și felul în care au evoluat principalele instituții muzicale; mirosurile la București și New York, ușor de intuit în condițiile în care dincolo de palatele și vilele recent construite în centrul orașului, oamenii din capitala României Mici nu aveau toalete în interiorul caselor, iar în spatele curții obișnuiau să mai crească diverse păsări și chiar câte un porc. În lipsa toaletelor publice, chiar și în zonele centrale, oamenii își făceau nevoile pe garduri sau pe la colțurile caselor, iar câte vreun cal mort stătea cu zilele în mijlocul străzii până să fie luat de acolo. La New York nu existau mirosuri atât de tari care să dea un aer specific orașului. În piețe mirosea a legume, fructe și carne, fără particularități speciale legate de zona geografică, în caz de incendiu, fumul gros putea să acopere părți însemnate din oraș, tot în această perioadă a fost construit primul crematoriu de gunoi, iar pe străzile metropolei fumul de pipă se contopea cu cel de țigări de foi și țigarete fine în arome nu neapărat neplăcute pentru trecător); gusturile alimentare se diversifică la New York pe măsură ce grupurile de imigranți devin tot mai consistente și fiecare deține propria sa specificitate culinară (italieni, francezi, germani, chinezi), iar unii își deschid restaurante cu specific propriu, care încep să fie frecventate și de tot mai mulți americani obișnuiți. Fenomenul este valabil și pentru București, unde vizitatorii străini, clienți ai restaurantelor de lux din centrul Capitalei, obligă, practic, patronii să-și diversifice rețetarul după standardele bucătăriei occidentale.
Cel puțin la începutul intervalului, populația ambelor orașe era alcătuită preponderent din oameni de proveniență rurală, cu gusturi și comportamente destul de rudimentare. De aceea, de timpuriu, atât la New York, cât și la București s-a pornit o campanie de cizelare a gusturilor și comportamentelor prin publicarea unor cărți de bucate, ghiduri de bune maniere (inspirate, dacă nu copiate de-a dreptul după cele franceze), de igienă. Până și o carte precum Hill’Manual of Social and Business Forms, apărută la Chicago în anul 1873, în care era pusă în evidență importanța gramaticii, ortografiei și retoricii corecte pentru a avea legături de afaceri de succes și o viață reușită intra la categoria codurilor de bune maniere. Ca o curiozitate, dată fiind anvergura politică și intelectuală a autorilor, să mai spun doar că prima carte de bucate publicată la noi purta semnăturile prestigioase ale lui Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi (200 de rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești, 1841).
Firește, nu există date științifice indubitabile care să confirme autenticitatea viziunii autoarei despre realitatea indubitabilă a New-York-ului și Bucureștiului în jurul anului 1900. Autoarea și-a imaginat o realitate pornind, așa cum spuneam de la date statistice ale vremii, ghiduri de tot felul, fotografii de epocă, vederi poștale, romane, scrieri memorialistice, scrisori din epocă, filme artistice și scurt metraje. A combinat (cu dexteritate și talent) toate aceste informații provenite din surse cât se poate de diversificate pentru a ghici un fel de air du temps, impregnat tot mai profund în mentalitățile oamenilor și responsabil, în bună măsură pentru evoluția în viitor a celor două metropole. Oarecum sensul devenirii New-York-ului și Bucureștiului stă sub semnul simbolisticii celor două statui identitare primite în dar de cele două orașe: Statuia Libertății pentru New York (un dar primit din partea poporului francez), respectiv Lupa Capitolina (Lupoaica alăptându-i pe Romulus și Remus – un dar primit de bucureșteni din partea poporului italian). În cazul metropolei americane vocația fundamentală și sensul dezvoltării este căutarea libertății și perfecționarea democrației, iar în cel al capitalei României, drumul ireversibil spre progres. Cel puțin acestea sunt tendințele fundamentale văzute din perspectiva celor care au gândit aceste daruri simbolice.
Am încercat să sintetizez multiplele nuanțe ale acestei cărți, pe cât de masive (400 de pagini), pe atât de dense, menite să aducă cititorului o mulțime de informații punctuale, dar și de raționamente care au meritul incontestabil de a da de gândit, mai mult decât de a oferi informații indubitabile. În plus, stilul Marianei Neț, care își agrementează scrierea cu citate pline de miez și fotografii de epocă splendide, transformă lectura într-o reală plăcere. Volumul Marianei Neț, Au fost odată două orașe. New York și București la 1900 este o carte prețioasă, de ținut la îndemână.
Mariana Neț, Au fost odată două orașe. New York și București la 1900,
prefață de Georgeta Filitti, traducere din limba engleză de Mariana Neț,
Editura Corint, București, 2021