Avea Nicuţă Tănase o schiţă satirică intitulată Cine a pierdut o verighetă ?, despre nişte tovarăşi şi tovarăşe în concediu pe litoral, care făceau pe-acolo figură de burlaci şi burlăciţe şi care, găsind cineva la dejun o verighetă, încep toţi să se scotocească panicaţi prin buzunare şi poşete. Mi-am amintit de ea citind în urmă cu un an despre descoperirea faptului că Saturn e pe cale să-şi piardă preţiosul inel (dobândit în urmă cu doar 2 % din actuala vârstă, prin ciocnirea vreunui fost satelit), dezintegrat de câmpul gravitaţional al planetei într-un ritm galopant. Păţiţi şi ei, cei trei grăsani „burlaci” din vecinătate, Jupiter, Uranus şi Neptun, îi dau acum cu tifla: „Domnul a dat, Domnul a luat!” Şi cum să nu te bucuri că trage să moară capra vecinului? O mândreţe de şapte centuri cu peste 10.000 de inele din gheaţă şi pietriş, cu minusculi sateliţi patrulând printre ele („păstori”) şi veghind, ca nişte portari de cămine studenţeşti, să nu se amestece cumva. Pornind de la globul lui Saturn către periferie, structura concentrică a acestui ansamblu arată cam aşa :
Saturn | D | C | B | diviziunea Cassini | A | diviziunea Encke | F | G | E | →
Dar Saturn nu e unic doar prin complexitatea sistemului său inelar descoperit de Galilei. Mai este şi cea mai turtită planetă, singura cu densitate inferioară apei (0,7 confer 5,5 Pământul – cea mai mare densitate planetară), cu uragane dintre cele mai violente din sistemul solar (1800 km/h). Polul nord, dezvăluit abia de sonda Cassini în 2014, are un straniu vortex hexagonal cu diametrul mai mare decât al Pământului. Nu mai puţin straniu este să vezi în turbulenta atmosferă saturniană plouând literalmente, la fel ca şi pe Jupiter, cu diamante produse de abundenţa grafitului. E foarte posibil ca Saturn să deţină şi recordul de sateliţi, fiindcă, afară de cei 62 confirmaţi, pare a mai avea încă vreo 150 de piticanii distante, probabil foşti asteroizi capturaţi. Dintre sateliţii mari, vreo duzină sunt absolut remarcabili, începând cu Titan, singurul cu atmosferă (densă) şi al doilea ca mărime după jovianul Ganymede, dar, ca şi el, întrecând planeta Mercur. La 1,2 miliarde de km de Pământ (i.e. de 3300 ori distanţa până la Lună), el este cel mai îndepărtat corp ceresc atins vreodată de un vehicul fabricat de om, odată cu aterizarea sondei Huygens la 15 ianuarie 2005. Coborârea pe Titan filmată în culori către est şi vest, straturile de ceţuri dense violacee şi norii groşi portocalii de metan, peisajul cu bazine fluviale, mări şi lacuri petrochimice, întregul peisaj te lasă cu gura căscată. Atmosfera e atât de groasă încât, în adierea slabă a vântului, poţi zbura cu doar o pereche de aripi din lemn, gravitaţia fiind de nouă ori mai mică decât cea terestră. E chiar „atmosfera Oparin” originară a Pământului, din metan, amoniac şi apă, recombinate apoi de radiaţia solară ultravioletă într-un cocteil de azot, bioxid de carbon şi apă („atmosfera Haldane”), metanul fiind cel dintâi compus organic predispus la construcţia rapidă de aminoacizi în prezenţa energiei. Reconstituirea experimentală a acestui proces reactiv în laborator cu mijloace simple şi obţinerea în doar o săptămână a doi aminoacizi prezenţi în proteine (glicocol şi alanină), adică a materiei prime a vieţii, l-au făcut celebru în 1952 pe studentul american Staney L. Miller. E drept că, deocamdată, e frig al dracu’ pe coclaurile alea (9 UA fiind distanţa de Soare minimă), zona de aterizare a sondei Huygens măsura –180º, dar, cum hidrocarburile fac din Titan o globală şi gulliverică brichetă, încălzirea şi trezirea la viaţă s-ar putea întâmpla oricând, nefiind musai să trimiţi acolo pentru asta un echipaj de fumători.
Cu totul altfel se înfăţişează satelitul Enceladus, „proaspăt ras” şi alb la faţă, plin de crăpături albastre în crusta de gheaţă de 25 km ce-i dau un aspect tigrat caracteristic şi din care ţâşnesc imense arteziene de apă, semn că dedesubt zace, exact ca şi pe Europa lui Jupiter, un ocean. Şi încă unul cu posibile bacterii adaptate mediului acvatic, judecând după amestecul de benzen, etan şi azot detectat de sonda Cassini în 2005, la trecerea prin jetul unei asemenea fântâni. Gravitând în centura periferică E, satelitul a fost şlefuit de bombardamentul cu gheaţă al acesteia devenind cu timpul cel mai neted şi luminos corp al sistemului solar.
Era pe vremuri, poate pe la finele anilor şaizeci, un tip care venea seara cu ditamai luneta pe trotuarul din faţa Cercului Militar, vizavi de fosta Romarta copiilor şi te poftea, pentru un sfanţ, să tragi cu ochiul. Şi nu degeaba cea dintâi planetă cu care-ţi făcea dânsul cunoştinţă era tocmai „stăpânul inelelor”. Întocmai cum din furnicarul pestriţ al străzii îţi atrage reflex atenţia singurul cap acoperit cu un sombrero, Saturn are darul de a fi distins numaidecât chiar şi privit de la peste un miliard de km. Doar slaba rezoluţie a lunetei sale îl făcuse pe Galilei, acum patru veacuri, să ia inelul drept un sistem de sateliţi similar cu cel jovian şi să consemneze „l-am văzut întreit”. Totuşi, chiar şi jefuit de preţiosul inel, Saturn ar continua să se distingă prin turtirea evidentă şi galbenul muştar – comparativ cu aspectul tigrat portocaliu-cenuşiu al atmosferei jupiteriene – tot aşa cum Marte e „Planeta roşie”, Uranus e peruzea, Venus este ca nisipul, iar Neptun e atât de intens albastru, încât antonomaza „Planeta albastră” folosită de locuitorii Pământului ar trebui sancţionată ca port ilegal de uniformă. Ce tot umblăm cu planeta vopsită? Nu ea, ci situaţia e albastră!