Viorica Răduță este un scriitor aflat la o vârstă creatoare împlinită și creditată ca sigură (a absolvit Literele de la București în 1976, apoi, a publicat un șir întreg de volume). A fost multă vreme profesoară la Liceul A.I. Cuza din Ploiești (experiența este fabulos descrisă în romanul În două lumi). E dăruită cu harul de a scrie proză dificilă, pentru că există și prozatori care scriu proză ușoară; ori edulcorată până la diabet, ori un fel de selfie cu sex dezinhibat până la obscen, ori jertfită pe aleanul coafezelor avide de aventuri, ori, în sfârșit, aceasta e pur și simplu produsul unei grafomanii nemărturisite. Viorica Răduță scrie ușor, mult, dar adânc. Este autoarea a câtorva romane care cu greu au trecut de pânza de dezinteres a marilor voci ale criticii: Înainte de exod (1998), Irozi (2001), Hidrapulper (2007), În exod (2008), Mamamea moarte (2008), În două lumi (2013), Vremea Moroiului (2015), Orașul închis (2017).
Bine, îi înțeleg și pe critici, trăim o criză de supraproducție, hipertrofia eului (de foarte multe ori în consonanță cu impostura) a pus stăpânire pe piața de carte, se publică mult, de foarte multe ori prost, marfa e perisabilă încă de la început și chiar nu merită să-și bată capul cu ea. Bref, parafrazând vorba unui coleg din vechimea noastră de pe Edgar Quinet: „Azi nu-i o zi propice / de publicat – aș zice!”. Dar ce nu înțeleg eu este apatia, ca să nu zic delăsarea sau, cine știe, poate chiar fanarea axiologică a unei părți a criticii (mai cu seamă cea tânără), urmarea fiind ori ignorarea unor producțiuni literare deosebite, ori, dimpotrivă, încurajarea entuziastă a unor apariții minore, unele de o jenantă valoare. Închid o paranteză riscantă!…
Opera acestei autoare deseori nebăgate în seamă de critică este, indiscutabil, remarcabilă. Nu atât prin consistența și varietatea ei (proză, poezie, eseu, cronici) sau prin apetența ei pentru istorie (pe care știe s-o resuscite la modul strălucit în multe dintre romanele ei), cât datorită profunzimii cu care își „atacă” subiectele și temele. Există în opera sa o paradigmă a urâtului, a abnormului, a negrului și a griului, a morții chiar. Proza sa este ca o fotografie în alb-negru, fie că subiectul ține de istoria locului (cum e faimoasa și teribila închisoare din Râmnicu Sărat), fie că se dezghioacă din realitatea cenușie a cumplitei perioade ceaușiste (cu toate „ingredientele” impuse atunci unui dascăl: școală, navetă, tren, mizerie, privațiuni, traiul în blocurile-dormitor…dar nu are rost să le mai amintim!). Nu există culoare, nu există bucurie, nu există desfătare, nu există extaz, nu există bună dispoziție sau momente de euforie. Oamenii sunt propriii lor prizonieri, închiși, au tainițele lor, pe care numai autoarea, o fină și radicală observatoare a naturii omenești, știe să le scoată la lumină. Ei sunt exact produsele umane și sociale ale acelei vremi de amintire spăimoasă: cenușii, anxioși, complexați, astenici, roși de angoase și de gânduri inavuabile, intimidați, pusilanimi, mefienți și gata să intre în panică la orice semnal alarmant.
Pe lângă romanele apărute de-a lungul a mai bine de două decenii, Viorica Răduță – acum profesoară pensionară, retrasă în ținutul natal, la Râmnicu Sărat, oraș despre care scrie, în anul 2017, un roman extraordinar (Orașul închis) sau cărțile de eseuri foarte incitante – este și un poet remarcabil. Stau mărturie volumele Patimi după mine (1998)-debut, Lipsa de psalmi (2000), Al 13-lea Iov (2003), Când amintirile, corpuri subtile (2007), Viața de apă de uscat (2008), Cam toți murim (2010), Mama întreabă dacă stau până seara (2013).
Cea mai recentă carte a Vioricăi Răduță este un „recueil” de poeme, apărut anul acesta la casa de pariuri literare și care se intitulează straniu (dar,
într-un fel, și explicabil): Ai moartea pe față. Straniu, pentru că titlul nu ne trimite departe de a nu putea ghici „starea de poezie” a autoarei (în general, puține titluri de lucrări ce conțin cuvântul „moarte” s-au dovedit vesele ori încurajatoare!). Și explicabil, fiindcă linia „neagră”, nu roșie(!), a prozei sale (cel puțin în câteva romane!) stă mărturie a unui autor profund anxios, tulburat de adânci probleme existențiale, de fapt, un receptacul uman în care moartea stă nu doar pe față, ci s-a cuibărit și în suflet.
Moartea este pretutindeni, e ca o pânză ce acoperă orașul, ca un lințoliu uriaș. În poemul ce dă titlul volumului, poeta alcătuiește imaginea macabră a unui univers mortifer și sumbru, în care oamenii sunt însemnați cu pecetea săvârșirii din viață: un petic tăiat din acel lințoliu lipit pe față, ca o mască tragică și ca un semn indelebil al dispariției urgente.
Boala, suferința, stricăciunea trupului – sunt tot atâtea fenomene firești premonitorii ale extincției endemice: „obosită și grea/ foarte grea/ cu puterile în floarea de deasupra/ care o vede/ care o pansează/ cu carnea ei// mă va hrăni spune femeia/ cu puterile din urmă cu altă culoare/ și oasele din ce în ce mai tulburi// care cresc/ se fac țepi/ se înfig în ochi în auz fiindcă floarea/ va vorbi din carne își va lăsa mâinile/ pe trupul călcat de noapte de inimă rea// îi rămâne doar locul/ până la urmă scos și el întărit la față// nu mai este cu mine spune femeia/ cu zilele tulburate în minte// pustii// de nu ar mai fi.” (noaptea stă la patul femeii).
În umbra, moartea este aproape apocaliptică, imaginea unui pestilențiu apăsând peste lumea pandemică, bolnavă: „era mai plină decât omul/ de aceea miroase/ pusă în container/ umbră după umbră sertar după sertar// mirosea și în groapa comună/ din care doar oasele vorbeau/ și se îmbrățișau/ dacă n-au făcut-o
când frica/ mânca din ochii noștri mânca din rugăciune/ dacă n-au făcut-o când izoleta trecea prin trup/ să iasă la suprafață// poate era doar o carapace la vânt/ dacă țepii de ploaie băteau în mormânt/ a zis între noapte și ziuă era/ o limbă de clopot care atârna în somn/ mușca din frică/ să cadă în ea// atât a fost timpul”.
Sunt imagini terifiante, ce amintesc de groaza și spaima pe care virusul mortal a întins-o peste lume: „de gheață în glezne în gât/ trezirea din gheară în ochi/ cum loveau păsările geamul/ ca și cum ar fi fost un trup/ și mâncau din el// poate ascultă frica/ poate așteaptă drumurile în ea/ doar că în fiecare clipă îmbătrânim/ în clipa următoare îmbătrânim// chipul n-o mai încape de bătrânețe/ și vântul bate până la ecou/ așa femeia aude gândul/ capul îi cade/ zidit în absența de var// îmi trebuie un somn bun și-a spus/ dar somnul era așa de subțire că tremura// ziua în noapte ține pe câmp o liniște// doar respirația se umflă/ aproape alunecă în ea/ ca într-o copcă // și atunci i se pare că se scurg mâinile/ pe fereastră// ce pustiu// parcă îi alunecau gândurile/ despărțite de întunericul prin care/ ceasul mergea// frica bătuse cuie în vânt și bătea.” (trezirea)
Cine a trăit coșmarul ATI se recunoaște cu oroare în versurile finale ale volumului: „nu te mai trezești/ din zi sau din noapte/ de la privit ți se face teamă/ că stai într-o groapă în care mințile/ se duc odată cu lucrurile/ familiare// treziți-vă// nu pot să respir să dorm// treziți-vă aude// sângele mi se pune în ochi în plămâni// cheagurile sunt ziua și noaptea/ împreună/ din 4 în 4 ore trei săptămâni/ și tuburile în care stau// între timp treziți-vă îmi spune// peste față aproapele meu/ în sudori de plastic în folie albă/ mai rece/ mai stins// peste haine costumul cu frica/ în care i se văd ochii/ dimineața și seara// noaptea sunt prins în tuburi de o statură/ o voce/ treziți-vă// nu pot să mă trezesc/ din noapte din ziuă nu pot// răspunsul i se oprește în gât// e noaptea/ aud orice mișcare orice zgomot/ orice// îmi dau seama sunt tot timpul/ sunt conștient/ e rău când simt când aud când e liniște.” (simți o liniște mare)
Și tot așa, scenariul tragic al poemelor din acest volum, aproape morbid prin viziunile sale thanatofile, se repetă ca o foaie de observație de la capul patului de salon, ca o litanie în fața morții și ca o implorare până la urmă. Altfel spus, cine caută cu tot dinadinsul voioșie și optimism în versurile Vioricăi Răduță, e bine să se adreseze altei instanțe poetice.
Viorica Răduță, Ai moartea pe față, casa de pariuri literare, București, 2021