Pentru cei de o anume vârstă, Monica Lovinescu rămâne o amintire de rang înalt. Vocea sa, pe care o ascultam ani în șir la postul de radio Europa liberă, cu inflexiuni masculine ce-i acordau o energie aparte, rostea adevăruri interzise în țara sa natală, adevăruri în care ne regăseam și care aveau aerul suveran de-a se contrapune efectelor limbii de lemn oficiale. Simțămintele noastre reținute, așteptările mult prelungite dobândeau girul unei autorități în afara oricărui dubiu. O altă realitate, verosimilă în justețea sa absolută, se articula în conștiința noastră, substituindu-se
celei căreia eram siliți a ne subordona cel puțin prin tăcere. O voce care, alături de cea la fel de expresivă și exponențială a lui Virgil Ierunca, conflua cu speranțele noastre de izbăvire. Dar Monica Lovinescu a fost și un personaj al unei istorii dramatice. Acest rol major al său alcătuiește obiectul unei cercetări minuțioase, de remarcabilă calitate evocatoare, pe care Angela Furtună i-o consacră. Monica Lovinescu opera cu tensiunea cuvântului ce demistifica în numele rațiunii logosul ideologiei obligatorii, „un logos secretat ideologic și pervertit la funcțiile religiozității, inducând complicitatea dintre mecanismul delirant al fanatismului și practica scrierii literaturii”. Un soi de misticism contrafăcut agita imaginile „omului nou”, ale idealului eliberării și fericirii ultime, ale partidului eternizat ce le-ar putea împlini. Se insinua astfel un criteriu al unei etici tendențioase care s-ar fi cuvenit a sta la temelia unei producții literare propagandistic direcționate. De aici, reacția est-etică a Monicăi Lovinescu. Nu o etică ce ar atenta la principiul autonomiei esteticului, ci, dimpotrivă, una a conservării acestui principiu lovinescian, inalienabil în fond, urgisit de cerințele totalitare. Monica Lovinescu preia conceptul de est-etică de la Thimothy Garton Ash, angajându-se în denunțarea paradigmei literare proprii comunismului, alături de personalități precum Arthur Koestler, Boris Souvarine, Alain Besançon, François Furet. Concept ce se armonizează și cu cel de „viață-și-operă” al lui Paul Goma. Astfel spus nu e vorba de o nouă tendențiozitate vârâtă abuziv în coasta creației, ci de o etică a factorului estetic amenințat, prin el însuși. Astuțioasa manevră de-a subjuga iarăși esteticul prin imixtiuni extraestetice, primește o categorică replică. Subliniază Angela Furtună: „Împotriva tuturor răspunsurilor ce proclamă în lumea românească superioritatea viziunii lipsite de etică a autonomiei esteticului, Monica Lovinescu menține în atenția publică interogatoriul care oferă scriitorului șansa de a nu rămâne un simplu releu și vehicul al dictatului politic”.
Demne în continuare de atenție sunt observațiile Monicăi Lovinescu privitoare la modul în care s-a desfășurat erezia „realismului socialist” în România. Ciclul de dogme leninist-staliniste de care am avut parte n-a reprezentat decât un element din rețeta de subjugare ce ni s-a aplicat încă o dată în desfășurarea istoriei: „dogma rămâne de import și e prima în istoria țării care a încercat o siluire a spiritualității noastre. Turcii ne-au luat tribut, rușii ne-au vrut pe noi înșine tribut. Și continuăm să-l plătim – mai la fereală – atâta timp cât ne slujim de ideologia lor. Nici o «revoluție» imaginară nu poate schimba acest blestem”. Țara noastră a fost unica din Europa de Est care „a pus teroarea stalinistă între parantezele tăcerii”. Cu foarte puține excepții scriitorii autohtoni n-au abordat temele stringente ale realului contemporan precum închisorile în care erau azvârliți deținuții de conștiință, colectivizarea, criminalul canal Dunăre-Marea Neagră, neaplicarea legilor având un caracter pur formal, aidoma unor prevederi constituționale etc.: „România este una din rarele țări cu regim comunist în care intelectualitatea nu s-a transformat în «intelighenția». Dăm acestui termen din urmă sensul lui inițial de elită a spiritului, care devine și o elită a curajului civic. Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Rusia au cunoscut această acțiune a intelighenției care, punând în discuție crimele epocii staliniste, a pornit contestarea de jos în sus transformând-o în zvârcoliri și luptă. Totul a început de fiecare dată pe mărturia unui supraviețuitor, prin revelații asupra lagărelor, proceselor, închisorilor”. În vreme ce statele vecine pot raporta prezența marcată a acestei categorii de curaj civic, la noi, așa cum remarcă iarăși Monica Lovinescu, „din teroare s-a trecut la literatură”. Sau, în cuvintele Angelei Furtună, „nu numai prin supremația esteticului vorbește opera literară construită prin delegitimarea cvasitotală a multitudinii de stimuli malefici din lumea totalitară, cât mai ales printr-o complicare a esteticului, agravată prin reducționism, prin refuzul realității și prin respingerea schemelor conștiinței; consecințele directe vizează o îngustare a câmpului literaturii și o falsificare a misiunii scriitorului”.
Două consecințe identic decepționante au avut o atare decuplare cvasigenerală de la spiritul critic a scriitorilor români (exceptându-i, naturalmente, pe cei din exil ori „de sertar”). În primul rând o memorie aproximativă, ciuntită a trecutului totalitar ai cărui eroi sunt frecvent trecuți sub tăcere. Monica Lovinescu: „Poate că niciodată nu s-a mai întâmplat așa ceva în istoria României fertilă totuși în încercări și nefericiri de tot felul: România nu mai are morți. Cimitirele reale sunt acoperite de giulgiul tăcerii. Fiecare a murit de două ori, odată în celula de închisoare sau pe pământul umed de la Canal, a doua oară în amintirea care i se refuză”. De unde se conturează un tablou indecis, incomplet, stânjenit de meschine limite personale, având drept fundal amnezia. Și, evident, cuprinzând nu puține note ale abdicării. Monica Lovinescu: „E ca o convalescență care n-ar fi fost precedată de boală. Ca un sanatoriu transformat în vilegiatură. Ca ceva nefiresc și amețitor în care rațiunea își pierde drepturile ei elementare de a porni de la cauză pentru a ajunge la efect. Trecutul e absorbit de neant, iar condeiul fuge în acest timp pe hârtie spre a umple neantul de vorbe”. În al doilea rând putem avea în vedere fenomene generate de prezentul însuși, într-o bună măsură purtător de rezonanțe ale defecțiunilor de odinioară. Monica Lovinescu constata un soi de imprevizibilitate a imploziei comuniste care a continuat a ține la suprafață (ba uneori a le acorda un plus bizar de atenție) o seamă de nume notorii ale colaboraționismului. „Neagra originalitate românească”, conform acesteia, sau, cum precizează Angela Furtună: „Strategii dintre cele mai obscure s-au străduit cu succes să mențină la zi atât curente politice cât și personaje politice charismatice învestite cu misiuni suspecte de opinia publică drept vehicule noi ale spălării creierului”. Nu revine oare la suprafață dureroasa problematică a epocii ce n-a fost abolită cum se cuvine în 1989? Opinia temerară a Angelei Furtună este că, astfel cum Dennis Deletant a definit epoca 1970-1989 drept neostalinism și teroare profilactică, epoca 1989-2012 ar putea fi evaluată drept „un nou neostalinism, prin amnezie anteretrogradă”. Și lucrurile încă n-au intrat cu totul în firesc. O seamă de autori de vitrină mai sunt tratați cu menajamente. Mersul lor sinuos, compromisurile lor fie și bemolizate, mai ales în „epoca de aur” a miniliberalizării fluctuante la rându-i, rămân în bună măsură o temă potențială. Continuă a pluti în aer o anume timorare, produs al unei succesiuni de traume ale mentalului social. Procesul stabilirii unei legături directe „dintre adevărul literaturii și adevărul societății”, vorbele Angelei Furtună, e unul aflat în curs anevoios de desfășurare. Admirabila d-sale carte ne oferă, sub semnul providențial al Monicăi Lovinescu, un oportun prilej de meditație.
Angela Furtună, Monica Lovinescu.
Tezaur secret, Editura Integral, 2020