Cu ceva timp în urmă, Marcel Tolcea, cel mai bun cunoscător al biografiei, operei și gândirii lui Marcel Avramescu (1909-1984), mi-a făcut bucuria de a-mi da spre lectură manuscrisul în șantier al monografiei dedicate celui care a fost primul său maestru. Printre multele date noi care mi-au atras atenția se află și o informație – de istorie orală –, după care Avramescu ar fi avut câteva schimburi epistolare cu Eliade, se înțelege, în perioada postbelică. Încă de la prima cercetare a arhivei păstrate la biblioteca Universității din Chicago, în anul 2011, m-a interesat să aflu dacă cei doi au reluat legătura după ce comunismul și exilul s-au interpus, brutal, între ei. Nici atunci, nici în următorii ani, nu am găsit decât o scrisoare trimisă în 1968 de către fiul său, preotul Ioan Avramescu (n. 1938), pe care o public mai jos.1
Așa cum indică și aceasta, schimbul lor epistolar postbelic e foarte plauzibil. Dar o scrisoare a Irinei Eliade, pe care Avramescu o alesese drept mesager în 1978, plasează posibilitatea corespondenței lor mai degrabă după acest an.2 Pe lângă veștile pe care i le dă despre el însuși, părintele îi comunică savantului de la Chicago și faptul că a reușit, cu greu, să-și procure patru din cele treisprezece noi opere științifice ale sale. Dacă ar fi corespondat deja, Eliade i-ar fi trimis fără îndoială mai multe cărți ale lui, după cum corespondența sa – edită și inedită – dovedește, din plin, că făcea. Desigur, e posibil să o fi făcut, iar acestea să nu fi ajuns la destinatar; un alt lucru pe care corespondența îl ilustrează din abundență.
Deși nu pomenește numele lui René Guénon sau termenul „tradiție”, din scrisoarea fiului transpiră, prin toate rândurile, această perspectivă interpretativă primită de la părintele său. Abia termenii „metafizică” – prezent și el doar cu prefix privativ – și „supraistorie” o trădează. Reflecțiile lui despre cum se face istoria comparată a religiilor din perspectivă teologică (“apologetică”) ar putea să se refere la fostul său profesor din facultate, Emilian Vasilescu. După cum „ordinea răsturnată”, care „afirmă, netăgăduind nimic”, trebuie să reprezinte perspectiva lui Marcel (acum Mihail) Avramescu. Problemele pe care fiul i le pune lui Eliade, în urma contactului cu cărțile lui, – opoziția dintre istorie și supraistorie, căreia îi corespunde cea dintre religie (“creștinismul istoric”) și mistică (“misticismul creștin”) – sunt de fapt și cele ale tatălui. După cum și cărțile ar putea fi acelea pomenite în scrisoarea Irinei Eliade.
Un alt ucenic – vremelnic – al părintelui Avramescu, care-i scrie savantului de la Chicago, în anul 1970, este Dinu Cruga (Constantin Moisescu, 1926-2000), fugit din țară de câțiva ani și proaspăt stabilit în Detroit. Tot pe urmele cărților lui Eliade, acesta făcuse un amplu itinerar prin gândirea „tradițională”. Pe Avramescu îl cunoscuse probabil în perioada frecventării grupului „Rugul aprins”, la Mănăstirea Antim, pe când tânărul Dinu era tradiționalist și înainte de a deveni teolog.3 Părintele i-a dat să citească revista Memra, publicată de el însuși – cu Eliade printre colaboratori –, și i-a vorbit foarte elogios despre operele lui Frithjof Schuon, pe care el nu le-a putut citi pe atunci, probabil datorită necunoașterii limbii germane.4 Nu aflăm mai multe despre relația lor, dar putem bănui că influența tradiționalistului de la București nu trebuia să o umbrească pe cea a savantului de la Chicago, căruia Cruga i se adresează ca veritabilului maestru al său.
În corespondența publicată a lui Eliade, Avramescu e pomenit o singură dată, târziu, în răspunsul la una dintre întrebările pe care i le adresa Mircea Handoca. Dar și acesta încearcă să minimalizeze recent publicatele amintiri ale lui Barbu Brezianu despre relația lui de prietenie cu Avramescu, în liceu, și despre „experiențele psihice” pe care le făceau în mansardă.5
Cu câțiva ani mai devreme îi împărtășise lui Horia Stamatu (1912-1989) propriile sale amintiri despre Avramescu și despre experiențele lui de alchimie.6 Scrisoarea nu a fost însă publicată, iar ciorna ei nu se păstrează în arhiva de la Chicago.7 În răspunsul lui din 20 septembrie 1981, poetul îi scrie:
„Într-adevăr, Marcel Avramescu era specialist în Steiner, nu în Guénon. Eu nu sunt un «cirac» al lui Guénon, dar sunt convins că a fost mult mai serios ca Steiner. Cirac al lui Guénon era Vâlsan, fratele cadet al ilustrului geograf Gh. Vâlsan, care până la urmă s-a și turcit după exemplul lui Guénon. El mi-a dat să citesc atunci o carte abia apărută, Les états multiples de l’être, și ceva, foarte bun, contra «teosofiei».”8 Din câte se înțelege, Eliade trebuie să-i fi spus că Avramescu fusese steinerian înainte ca – prin el – să-l descopere pe Guénon. Probabil, se vor mai găsi și alte mențiuni pe măsură ce va fi publicată toată corespondența.
Handoca observa că Eliade nu-l pomenește deloc pe Avramescu, nici în memorii, nici în fragmentele de jurnal date tiparului.9 În ceea ce privește jurnalul se înșelase însă. Așa cum am văzut, a ținut să consemneze subiectul scrisorii trimise lui Stamatu. În paginile încă inedite ale jurnalului mai există o mențiune la 25 aprilie 1966, cu ocazia întâlnirii cu pictorița Hedda Sterne (n. Hedwig Lindenberg, 1910-2011) în casa unor prieteni comuni din New York. Aceasta îi amintește că au făcut deja cunoștință, cu vreo treizeci de ani în urmă (adică, după întoarcerea lui Eliade din India), în cercul bucureștean al lui Avramescu.10
E într-adevăr grăitor că nu l-a menționat deloc în memorii, deși ar fi fost vreo două momente (în anii de liceu și în cei de după întoarcerea din India) când acest lucru s-ar fi dovedit relevant. Nu mă opresc aici asupra a ceea ce spune Eliade atunci când vrea să nu spună ceva. Poate o va face Marcel Tolcea în monografia lui. Deocamdată, în lipsa unor posibile scrisori de la Marcel Avramescu, publicarea acestor scrisori despre el – cu propriile lor tăceri – ar putea fi binevenită. Ele vor contribui la lărgirea temeiului documentar al deslușirii raporturilor dintre cei doi deslușitori de mistere, apropiați și apoi despărțiți de orizonturi încă puțin deslușite compatrioților lor.
1
Domnule Profesor,
Numele meu: Ioan Avramescu, fiul lui Mihail Avramescu (Ionatan X. Uranus). Pe el îl cunoașteți de pe vremea când nu mă născusem. Acum zece ani am terminat teologia cu o teză susținută la Istoria Religiilor, absolut de nicio valoare. Între timp m-am căsătorit, am primit preoția și mi s-a născut un copil (fapte [pe] care intenționat le pun la un semn de egalitate). Acuma, de foarte curând, v-am descoperit, mi-ați apărut ca o descoperire. V-am cunoscut citindu-vă și continui să citesc cărțile dumneavostră.
Într-un cuvânt, aș zice că, odată cu aceasta, am priceput cam cum trebuiesc puse unele probleme și cam cum trebuiesc evitate altele de a le pune. Aceste posibilități se referă desigur la istoria religiilor, la metoda de-a aborda religiile comparativ. Istoria religiilor se tratează de multe ori ametafizic, sau unilateral, sau fără comprehensiune. Și atunci e seacă, fără semnificație, ametafizică. În alte cazuri, istoria religiilor devine un instrument în mâna apologeților, care le dă dreptul să desființeze ce nu le convine sau, mai bine zis, ce nu pot înțelege. Și atunci domnește intoleranța religioasă și stupiditatea apologiei cu tot dinadinsul. Câte lucruri nu se pot clarifica confruntând un om prins în datele lui proprii, oferindu-i ca temă de reflectat ceea ce aparent i-ar fi străin, dar în niciun caz opus. O încercare de adaptare mintală. Cine va rezista? Metoda comparativă, dacă ai instituit-o și astfel intitulat-o, ai datoria să-i păstrezi conținutul. Ești obligat să te suprapui variatelor modalități și situații ale spiritului ca să poți vorbi în numele lor, total, comparativ. Altfel creezi o ierarhie fortuită, falsă, imposibilă, alogică. Să ilustrez. Zicem de multe ori, noi apologeții: creștinism și tantrism, creștinism și islamism etc. (Mă mir că nu zicem creștinism și Dumnezeu.); și expunem, experimentăm, demontăm și remontăm, demonstrăm, și totdeauna creștinismul rămâne buricul cu exclusivitate. Niciodată nu vom începe cu: islamism, tantrism etc. Ar părea în ochii noștri ca o trădare a cauzei. Din păcate, tocmai invers se trădează așa-zisa cauză. Un apologet – istoric de acest tip –, dacă ar accepta termenii în ordinea răsturnată, s-ar zăpăci complet. Există o prejudecată, care e departe totuși de fanatismul primitivului. Acesta nu infirmă pluralitatea centrelor, a axelor, ci pur și simplu își afirmă punctul său de vedere, lumea lui. El afirmă, netăgăduind nimic.
Creștinismul poate fi buricul lumii într-un anumit sens și chiar unicul buric când se afirmă pe sine (cum, de altfel, simbolic, închipuie buricarii isihaști), netăgăduind nimic și pe nimeni. În acest moment însă, creștinismul istoric, clasic devine misticism creștin – o postură supraistorică. La răscrucea istorie, supraistorie, religie, misticism, singurul care ar avea căderea să exprime realitatea nu este creștinismul acesta, incomparabil, superior și absolut, ci ar fi misticul, adică exploratorul care nu se mai interesează de această chestiune, [pe care ea] nu-l mai afectează. E o problemă inexistentă pe planul spiritului, care nu se pune. La acest nivel nu i se va putea conferi unicatului religios11 mai multă atenție ca iluziei înseși. Chiar pentru misticul creștin însuși.
Și mai e o întrebare. Cum poți compara două lucruri, două specii, două idei care sunt puse întrupat sau numai sub semnul inegalității (fiindcă creștinismul este măreț, istoric, mesianic, [iar] budismul, cu castele lui, e contra-istoric etc.), dar și al necorespondenței (tantrismul este imoral, zeii sunt canibali etc. etc.). Și atunci, mă gândesc eu – după zece ani de expectativă, să zicem și întâlnindu-vă prin neclarificările sau clarificările mele –, istoricul acesta, odată izbăvit din plasa tuturor insolubilelor, axat central în imparțialitatea infinită a Universalului, mai poate zice că face istorie? El face de fapt metaistorii.
Multe, foarte multe s-au spulberat și destule s-au descurcat în contactul cu cărțile dumneavoastră, cu ideile dintr-însele.
Aș dori foarte mult și aș fi deosebit de bucuros să pot reuși ca personal să vă audiez, și să vă cunosc, și să pot figura, exista, printre studenții dumneavoastră.
Cu aleasă stimă,
[semnat] Ioan Avramescu
25 martie 1968
București, str. Papazoglu 102
P.S. Iertați îndrăzneala, ilizibilitatea și, în general, deraiajul.
P.P.S. Astăzi îi comunic tatii adresa dumneavoastră, proaspăt obținută. Adresa lui este: Jimbolia, str. Republicii 52.
2
Detroit, 25 ian[uarie] 1970
Iubite Maestre,
Îndrăznesc a vă numi astfel, chemându-mi în minte nu atât erudiția și profunzimea gânditorului Mircea Eliade, cât mai ales pe acela care mi-a dat, încă din primii ani ai tinereții, orientarea și punctele cardinale ale întregului mod de a gândi. Yoga (în ediția Fundației), Insula lui Euthanasius, Mitul reintegrării, Comentariul la balada Meșterului Manole12 au fost primele mele cărți unghiulare. Mai târziu, cunoscându-l pe Marcel Avramescu (vă mai aduceți aminte de el?), am putut citi vreo două numere din revista Memra.13 Apoi, pornind de la datele bibliografice ale cărților dumneavoastră, am parcurs, rând pe rând, [pe] René Guénon, A[nanda K.] Coomaraswamy etc. etc., pentru ca, în final, să ancorez definitiv în ortodoxie, având însă ca orientare permanentă principiile fundamentale ale universalei gândiri „tradiționale” (în sensul expus de dumneavoastră).
La ora actuală am părăsit țara, din aceleași complexe motive pe care alți mii de români le-au invocat, și mă aflu în lumea nouă doar de o lună, cu dorința de a-mi reface, mie și familiei mele, viața în modalitatea libertății.
Scopul scrisorii mele este multiplu. În primul rând, este prima ocazie de a vă mulțumi pentru faptul de a-mi fi dat prima hrană spirituală, având astfel, o dată în plus, confirmarea că semințele adevărului presărate de dumneavoastră nu au căzut numai pe pietre.
În al doilea rând, vă rog ca să rupeți câteva clipe din timpul dumneavoastră, indicându-mi o serie de reviste ce se publică în Statele Unite (sau în altă parte), în care se tratează teme de tradiție, simboluri, mituri etc. (de genul Études traditionnelles, de pildă), la care – mai târziu, când voi avea posibilitățile materiale necesare – să mă abonez și chiar să-mi aduc modesta mea contribuție.
Și, în sfârșit, o ultimă mare rugăminte. Sunt însetat de a vă citi cărțile. Poate că mai aveți o serie de exemplare rătăcite (fie din noua ediție a Yogii, publicată îmi pare la Paris,14 sau Istoria religiilor,15 de care auzisem în țară că ar fi apărut în două volume, sau orice altă lucrare a dumneavoastră). Dacă ați fi atât de generos să mi le trimiteți, vă voi fi adânc recunoscător, urmând ca, imediat ce voi fi în situația de a le plăti, să mă achit fără întârziere – ceea ce însă n-ar răsplăti nici gestul dumneavoastră și nici prețul hranei spirituale [pe] care mi-ați da-o, a doua oară, deoarece permanențele nu se pot cântări cu valori materiale.
Al dumneavoastră,
[semnat] Dinu Cruga
Dinu Cruga
983, Brentwood – E
48203, Detroit
Michigan16
3
Detroit, February 28, 1970
Iubite Maestre,
Cu adâncă recunoștință am primit cărțile trimise, iar, dacă cuvintele de mulțumire refuză să se facă pe de-a-ntregul exprimate, aceasta se datorește doar complexelor filiații care mă ancorează de dumneavoastră. Fără a o considera drept îndrăznire, am regretat că, din rândul cărților, a lipsit Yoga, deoarece de multă vreme, printre alte aspecte, mă interesează să descifrez semnificațiile practice și teoretice între „rugăciunea inimii” din esoterismul creștin ortodox și mantra, precum și prāṇāyāma; or, despre acestea din urmă îmi amintesc că, în ediția veche din țară, aveați o serie de considerații revelatoare pentru mine și nu-mi închipui că au lipsit din ediția franceză. Poate veți binevoi a-mi indica adresa editurii, unde s-ar putea găsi eventual vreun exemplar. Îmi amintesc să fi citit în țară cartea lui Evola (L’uomo come potenza),17 care mai dădea câteva semnificații, e adevărat că foarte particularizate la tantrism, dar probabil că asemenea lucrări astăzi nu se mai pot găsi decât printr-o simplă întâmplare. Marcel Avramescu îmi vorbea cândva foarte elogios de Fr[ithjof] Schuon, dar nu am avut ocazia de a-i citi vreo lucrare.18
Un alt aspect care mă interesează îndeosebi este lămurirea, prin studiu comparativ, a ceea ce tradiția creștină ortodoxă de la Dionisie Pseudo-Areopagitul (și apoi Sf. Maxim Mărturisitorul) numește „paradigme” (modele divine necreate, de esență divină, dar nu însăși esența divină; din ființa dumnezeirii, dar nu Dumnezeirea însăși). Poate că „ideile” lui Platon ar oferi un punct de sprijin, ca și esoterismul numerelor pitagoreice, dar ele nu cuprind decât câteva din aspectele „archetipurilor”. În Sepher-ha-Zohar,19 ca și în La kabbale juive a lui Vuillaud,20 am găsit cândva iarăși niște indicații, dar atât de sumare, voalate și tangențial pomenite, încât nu puteau constitui un material propriu zis. În fond, tot procesul „reintegrării” ne leagă condițiile noastre finite și deformate prin păcat (avidyā) de necondiționatul dar condiționalul paradigmelor. În această ordine de idei, poate mi-ați putea indica unde să găsesc La voie mystique21 și La voie rationnelle a[le] lui Matgioi,22 deoarece autorul, prin Tao, traduce exact procesul reintegrării.
În speranța că „problemele mele” nu vă vor fi răpit prea mult timp, vă mulțumesc încă o dată din tot sufletul pentru „prezența” dumneavoastră, a cărei imediată reacție a fost trimiterea prețioaselor dumneavoastră lucrări.
Al dumneavoastră,
[semnat] Dinu Cruga23
1 University of Chicago Library, Special Collections Research Center, Mircea Eliade Papers, 70.19. V. infra, nr. 1.
2 Irina Eliade, scrisoare către Mircea Eliade din 10 octombrie 1978, publicată în nr. 5 din acest an al prezentei reviste, p. 35.
3 V. Alexandru Nemoianu, „Dinu Cruga”, în idem, În America la „Vatra Românească”, Minerva, București, 2001, pp. 138-140. Și articolele care i-au fost dedicate în revistele Solia (Detroit) și Romanian-American Heritage Center Information Bulletin (Jackson, MI) din anul 2000.
4 Mircea Eliade Papers, 71.2. V. infra, nr. 2 și 3.
5 M. Eliade, Europa, Asia, America… Corespondență, vol. 1, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 1999, pp. 427 (13 februarie 1985).
6 M. Eliade, Jurnal, vol. II, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 1993, p. 422 (11 septembrie 1981).
7 Nici scrisoarea lui Stamatu care trebuie să fi provocat aceste amintiri nu se găsește în dosarul său (Mircea Eliade Papers, 69.11). Cea mai apropiată scrisoare, din 8 iulie 1981, nu face nici o referire la Avramescu. E posibil ca scrisoarea precedentă să se afle, la fel ca cea în chestiune, în dosarele anuale cu corespondență generală, dar nu am putut-o identifica deocamdată.
8 Mircea Eliade Papers, 70.9.
9 Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. 2, ed. de M. Handoca, Minerva, București, 1999, p. 180 (11 ianuarie 1985).
10 Mircea Eliade Papers, 16.9. f. 3047.
11 Tăiat: acestei singularități.
12 M. Eliade, Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, Librairie Orientaliste Paul Geuthner, Paris / Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1936; Insula lui Euthanasius, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943; Mitul reintegrării, Vremea, București, 1942; Comentarii la legenda Meșterului Manole, Publicom, București, 1943.
13 Memra. Studii de tradiție ezoterică (București), anul I, nr. 1, decembrie 1934, 18 pp.; anul I, nr. 2-5, ianuarie-aprilie 1935, pp. 32 pp. Singurele numere publicate.
14 M. Eliade, Le Yoga. Immortalité et liberté, Payot, Paris, 1954; reeditare, 1960; ediție revăzută și adăugită, 1968.
15 M. Eliade, Traité d’histoire des religions, Payot, Paris, 1949; reeditări, 1953, 1959; nouvelle édition entièrement revue et corrigée, 1964. Aceasta din urmă e reeditată în 1968 și chiar în acel an, 1970. Proiectatul volum complementar a devenit Histoire des croyances et des idées religieuses, apărută însă mai târziu, independent, în trei tomuri.
16 Nota lui Eliade: „[răspuns] 29 ian[uarie]”.
17 Julius Evola, L’uomo come potenza. I Tantra nella loro metafisica e nei loro metodi di autorealizzazione magica, Casa editrice „Atanòr”, Todi – Roma, 1926.
18 În cel de-al doilea număr al revistei Memra (p. 21), sub titlul „Irelevanța metafizică a condiției spațiale”, Marcel Avramescu a publicat un fragment din recenta carte a lui Schuon, Leitgedanken zur Urbesinnung, Orell Füssli, Zürich – Leipzig, 1935.
19 Sepher ha-Zohar, traduit pour la première fois sur le texte chaldaïque et accompagné de notes par Jean de Pauly. Œuvre posthume entièrement revue corrigé complétée, publiée par le soins de Émile Lafuma-Giraud, t. I-V, Ernest Leroux, Paris, 1906-1909. Dar, probabil, e vorba de o lucrare a lui Paul Vulliaud, care e citat în continuare, Traduction intégrale du Siphra di-Tzèniutha. Le livre secret, ouvrage essentiel du Sepher ha-Zohar, II, Fo 176b-179a, Émile Nourry, Paris, 1930.
20 Paul Vulliaud, La kabbale juive. Histoire et doctrine. Essai critique, t. I-II, Émile Nourry, Paris, 1923.
21 Titlu greșit. Matgioi, La voie métaphysique, Société d’Éditions Contemporaines, Paris, 1905; Les Éditions Traditionnelles, Paris, 1936; 3me édition, 1956.
22 Matgioi, La voie rationnelle, Société d’Éditions Contemporaines et L. Bodin, Paris, 1907; deuxième édition revue et corrigée, Les Éditions Traditionnelles, Paris, 1941.
23 Eliade nu a înregistrat data unui eventual răspuns, dar a atașat scrisorii adresa expeditorului decupată de pe plic.