Cartierele Spaniole nu sunt doar acel loc pitoresc și plin de farmec pe care turiștii ajunși în centrul orașului Napoli vor să-l exploreze și, mai ales, să-l fotografieze, pentru a surprinde și păstra atmosfera unică a străduțelor înguste și a caselor vechi, ori a teraselor pline de gălăgie și de culoare (dar și de rufe întinse la uscat!…). Ci și un adevărat și periculos labirint în care, mai ales dacă te-ai născut acolo, trebuie să lupți pentru a fi respectat și pentru a reuși să nu te rătăcești. Un labirint în care, ca să te descurci, să te impui, sau, câteodată, ca să supraviețuiești, trebuie să vorbești fără ezitare în dialect și, cine știe, chiar să ridici glasul ori să îmbrâncești pentru a nu fi călcat în picioare. E un loc unde cuvântul Camorra nu se folosește, dar asta nu înseamnă că amenințarea acesteia n-ar fi mereu prezentă. Dar e și o lume aparte, de unde, uneori, până și rândunelelor le e greu să plece; și unde vara e anunțată nu neapărat de razele soarelui sau de sunetele mării, ci mai cu seamă de mirosul pătrunzător și persistent al vinetelor coapte în casă!
Toate aceste detalii pot fi aflate nu numai de la fața locului, ci și din recentul roman al scriitorului italian Lorenzo Marone, Mâine poate am să rămân, apărut în anul 2017 și ajuns rapid în fruntea clasamentelor vânzărilor din industria cărții din Peninsulă. Textul acesta vine după Tentația de a fi fericit (2015), care îl impusese pe tânărul autor – născut în 1974, la Napoli, și trăind și acum acolo, alături de familia sa – drept una dintre vocile de seamă ale prozei contemporane (să nu uităm că acest roman a fost ecranizat în 2017, sub titlul La tenerezza / Tandrețea, în regia lui Gianni Amelio). Și, pe drept cuvânt, Magari domani resto confirmă un talent literar remarcabil și, deopotrivă, cucerește de la primele pagini, prin verva relatării, prin ironia bine dozată și prin capacitatea de a spune o poveste atât de convingătoare și de umană, încât, pe alocuri, pare desprinsă dintr-un film al propriei noastre vieți și epoci. Un film încă în desfășurare.
Protagonista, neașteptată, poate, la fel cum era și Cesare Annunziata, personajul central din Tentația de a fi fericit, este Luce di Notte (în italiană însemnând „lumina nopții”!). Un nume care, deși pare doar o glumă a excentricului și aventurierului ei tată (și încă o glumă proastă, după cum consideră mama sa, chiar și după decenii întregi!), o caracterizează perfect pe avocata de peste treizeci de ani care pare a nu-și găsi locul într-o lume a aparențelor și a falselor valori, în care orice (oricine?…) dă senzația că poate fi cumpărat, rămânând de stabilit doar cu ce sumă anume. Numai că Luce se încăpățânează să fie altfel, să procedeze diferit, să nu se supună nici unei convenții și să ignore așa-zisele reguli de (bună?) purtare general acceptate de o societate prea anesteziată din punct de vedere moral pentru a mai percepe ori a mai reacționa în fața realelor pericole. Ea devine, în scurtă vreme, chiar fără să vrea și fără ca măcar să-și fi propus vreodată asta, o veritabilă lumină în întuneric. O prezență care luminează viața ființelor care contează și care reușesc să se apropie de ea, în ciuda temperamentului ei vulcanic și a faptului că are (prostul?) obicei de a le spune în față celor din jur exact ceea ce crede: vecinul don Vitto, fost muzician și călător pe mările lumii, acum filosof de voie-de nevoie, aflat într-un scaun cu rotile, câinele Alleria pe care-l salvează de la gunoi și îl adoptă, Carmen, mama fără prea multă carte, dar sufletistă, a micului Kevin, copilul frumos și inteligent care, într-o bună zi, intră fără să ceară voie în viața lui Luce.
Aparent, o învălmășeală de fapte și de nume. În realitate, o frescă grăitoare și în mișcare nu doar a orașului Napoli, ci și a oamenilor care-l locuiesc – și care aleg fie să plece pentru a se elibera de probleme, de vinovății și, poate, chiar de ei înșiși, asemenea tatălui lui Luce, fie să rămână și să lupte, chiar dacă știu bine că asta nu le va aduce neapărat o fericire definitivă, ci doar, eventual, pasagere clipe de mulțumire. Dar, la urma urmei, tocmai aceste mici bucurii pasagere dau culoare și farmec vieții fiecăruia dintre noi. Sau, după cum se exprimă Luce, „Uneori ți se întâmplă să te întorci acasă căscând plictisit, să te speli detestându-ți imaginea reflectată în oglindă, și apoi, când ești aproape gata să-ți acuzi, chiar și numai pentru o clipă, viața, se întâmplă ceva neașteptat, o bulă de frumusețe care explodează la un metru de tine și îți iradiază chipul, făcându-te să mai crezi o vreme, până la următorul căscat, că nu sunt suficiente toate enervările, durerile și nedreptățile lumii ca să te facă să nu-ți mai iubești mica și uneori plictisitoarea existență.” Excelentă este versiunea în limba română a acestui roman, semnată de Gabriela Lungu! O adevărată plăcere pentru cititorul de la noi să aibă ocazia de a-l citi pe Marone în tălmăcirea sa – să nu uităm că și traducerea romanului precedent al scriitorului italian, Tentația de a fi fericit, îi aparține tot Gabrielei Lungu, atât de inspirată, de fiecare dată, și atât de precisă nu doar în actul în sine al traducerii, ci și în explicarea, pentru publicul românesc, în foarte necesarele note de subsol, a expresiilor specifice dialectului din Napoli cu care Marone își condimentează textul!
Însă Luce a avut (și încă are) dezamăgirile ei. Căci, deși absolventă cum laude a facultății de drept, abia reușește să-și găsească o slujbă, la cabinetul lui Arminio Geronimo, în vârstă de șaptezeci de ani, un avocat de succes din oraș, asta însemnând, desigur, că e un individ uns cu toate alifiile și deloc străin de cercurile camorriste din Napoli. Numai că, după un an, tânăra trimisă doar să facă întâmpinări și muncă de secretariat, ajunge, după cum chiar ea spune, să afle mai multe despre fotbal și locul ocupat de echipa Napoli în diverse clasamente decât despre justiție! Dar e nevoită și să respingă (nu o dată…) avansurile lui Geronimo și să se ferească de intrigile urzite de ceilalți colegi – deloc întâmplător, în sudul Italiei, aceștia sunt cu toții bărbați… În plus, pentru că străbate orașul în lung și-n lat cu vechea sa motocicletă Vespa, îmbrăcată în blugi, Luce știe că fiecare zi și fiecare ieșire reprezintă o aventură, așa că e mereu în alertă, mereu pregătită și cu replicile acide gata de trântit în fața tuturor. Chiar și în fața mamei, femeie conservatoare și catolică practicantă, dar rareori capabilă să-și exteriorizeze sentimentele și la fel de rar să le trăiască cu adevărat, dar și în fața fostului iubit, prea puțin pregătit să aprecieze o femeie de o onestitate rară și de o frumusețe care sfidează normele consacrate.
Numai că, într-o zi, avocatul Geronimo o implică pe Luce într-un caz complicat, ale cărui dedesubturi ea nu le înțelege pe loc. Sarcina tinerei e să o supravegheze discret pe mama unui copil disputat între părinții deciși să se despartă. Copilul e Kevin, iar acesta, cu drăgălășenia și inteligența sa, cu farmecul incredibil și cu imensa lui capacitate de a se bucura de lucrurile mici, îi schimbă viața lui Luce, chiar mai mult decât e ea dispusă să recunoască. Știind bine ce înseamnă o copilărie dificilă și cât de dureroase pot fi neînțelegerile dintre părinți pentru cei mici, bătăioasa și în realitate foarte sensibila Luce încearcă să-l protejeze pe Kevin și să-l facă și pe Geronimo să accepte că viața, mai ales la Napoli, nu e o simplă schiță în alb și negru, ci un tablou complicat, plin de infinite nuanțe. Astfel că îl duce pe Kevin la plimbare, își amintește cum e să savurezi vată de zahăr, îl ajută să-și rezolve neînțelegerile cu colegii de la școală și, pentru prima dată în viața ei, simte cum sentimentele materne ies la iveală. Și, în egală măsură, are sentimentul de apartenență la un grup familial, un soi de inedită familie în care Kevin e copilul, iar Vittorio e bunicul! De altfel, plimbările lor, în trei, prin centrul istoric din Napoli sunt unele dintre cele mai vii pagini ale cărții, la fel și discuțiile calme dintre don Vitto și Kevin: „Știi de ce se numesc Cartierele Spaniole? întreabă mai mult pentru el însuși. Au apărut în 1500, din dorința regelui spaniol care le-a construit ca să-i găzduiască pe soldații ce trebuiau să reprime eventualele revolte ale poporului.” Dar Luce își dă seama și cum, pe nesimțite, propria existență parcă o prinde în cursă, nelăsând-o să-și pună în aplicare visul italian, mai precis planul de a pleca în Nord și de a-și face o carieră solidă acolo. Oare Kevin nu o lasă să plece, sau ea însăși nu poate să se rupă de Napoli și de propriile amintiri? Sau, mai exact, i-ar schimba cu ceva gândurile și sentimentele o viață la Milano, de pildă? Luce înțelege că mai întâi trebuie să facă pace cu ea însăși, să ierte ce e de iertat din trecut și să găsească curajul de a-și accepta atât propriile greșeli, cât și pe ale părinților – însă de a nu le și repeta.
Sigur, cartea lui Lorenzo Marone este o ficțiune, având în centru o protagonistă ficțională, la rândul ei, însă care uneori reușește să pară mai autentică decât multe persoane reale din viața fiecăruia dintre noi. Și care, deși se implică (și, vrând-nevrând, implică cititorul!…) în întâmplări aflate la limita verosimilului, rămâne extrem de convingătoare și de onestă în tot ceea ce face ori spune. Autorul nu cade nici o clipă în sentimentalismul lacrimogen ori în melodramă, căci, exact atunci când mai-mai că te-ai aștepta ca așa ceva să se întâmple, ironia sau, dimpotrivă, o nostalgie profundă salvează textul, făcându-te să te întrebi, ca cititor, ce se va întâmpla în paginile următoare și să aștepți cu nerăbdare ca toate enigmele, fie ele mai mari sau mai mici, cuprinse în existența personajelor, să fie dezlegate. Iar aici Lorenzo Marone marchează un punct important, căci construiește narațiunea pe două planuri care se întretaie de la început și până la sfârșit. Pe de o parte e prezentul tumultuos al lui Luce, iar pe de alta, e trecutul ei, pe care tânăra îl rememorează, bucată cu bucată, pe parcursul desfășurării acțiunilor, de fiecare dată un stimul sau un mic imbold al zilei de azi ducând-o către un ieri pe care, adesea, i-a fost teamă să-l evalueze până la capăt și să-i înțeleagă complet consecințele. În acest fel se conturează alte câteva ființe importante în viața ei (cartea lui Marone nefiind una a tramei perfecte, ci a personajelor întotdeauna surprinzătoare!): tatăl care, deși mai mereu absent și gata întotdeauna să înceapă o afacere falimentară, a învățat-o să încerce să trăiască frumos, să nu se teamă niciodată și să zâmbească vieții. Și mai ales bunica Giuseppina, care, fără să știe italiană, vorbind toată viața în dialect, a avut încredere în Luce și în faptul că școala, învățătura vor însemna ceva pentru nepoata sa și îi vor deschide uși și căi care pentru ea rămăseseră mereu închise. Așa încât, atunci când Luce se va întreba ce trebuie să facă sau când va medita dacă e mai bine să plece sau dacă dimpotrivă, trebuie să rămână, nu-i vor lipsi punctele de reper moral și nici modelele care, fără a fi idealizate, fără a pretinde că fac întotdeauna bine sau că nu greșesc niciodată, o ajută să aleagă calea cea dreaptă, chiar și în mijlocul unei lumi în care celelalte căi sunt mult mai umblate… Uneori replicile personajelor par reflexii înțelepte deghizate în dialoguri, dar Lorenzo Marone nu devine, nici în acest caz, pedant, căci fiecare personaj știe nu doar cum să fie înțelept sau cum să-i privească ironic pe cei din jur, ci în primul rând cum să se autoironizeze.
Mâine poate am să rămân este un roman plin de viață, dar fără a deveni vreodată cine știe ce elogiu dedicat fericirii și bunătății ori generozității umane și fără a idealiza stilul de viață al sudului italian ori comportamentul oamenilor de aici. Personajele nu par prea adesea tentate să adreseze cititorului, fie și subtextual, celebrul îndemn al lui Goethe „Vedi Napoli e poi muori”, dar, cu toate astea, orașul Napoli e atât de greu de uitat după această carte, în ale cărei pagini par a se auzi, uneori, ca printre rânduri, acordurile muzicii lui Pino Daniele!… În plus, alături de Luce, ne reamintim, fiecare în parte, cât de importante sunt uneori lucrurile aparent neînsemnate – ciripitul unei păsări, privirea recunoscătoare a unui câine, mireasma unei zile de vară – și cât de mult contează să nu uităm să ne bucurăm de ele.
Lorenzo Marone, Mâine poate am să rămân.
Traducere şi note de Gabriela Lungu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2020