Emil Botta (1911-1977) a fost omul şi totodată artistul mistuit de „un dor fără saţiu”; un dor desmărginit ce va să devină titlul unuia dintre volumele ce-l vor consacra în istoria poeziei noastre moderne. A străbătut cea mai mare parte din scurta sa viață ca slujitor al imaginarului, în poezie şi teatru. A fost, înainte de orice, îndrăgostit de himere, de care s-a lăsat posedat în versurile pe care le-a scris şi de rolurile pe care le-a făcut pe scenă şi pe peliculă. A fost, spun cei care l-au cunoscut, un artist singular şi neasemuit. La câteva zile după moartea lui, un contemporan (Eugen Jebeleanu), scria următoarele rânduri în revista Luceafărul din 30 iulie 1977: „Retractil, deseori ironic, mânios nu o dată – el era numai nedumerire. Nedumerirea Spiritului, care nu ştie ce rost are pământul. Ca să calce pe el oamenii, câţiva ani, şi apoi să fie înghiţiţi de el, pământul, şi transformaţi pe vecie în făină de oase şi culturi de viermi? Spiritul descins din alte lumi se umplea de oroare şi respingea, cu nedumerire, Materia acestei planete.”
A fost actorul-poet şi poetul-actor, artistul cu priviri albastre, rob al fantasmelor, născut pentru a scruta ce e dincolo de graniţa existenţei omeneşti şi de frontiera vieţii „reale”. Iată profesiunea lui de credinţă, aşa cum el însuşi o va fi exprimat încă din 1930, aşa cum avea să rămână până la sfârşit: „Liberi suntem să compunem din aparenţe figura tuturor realităţilor. Oare noaptea nu se agită pe străzi şi pătrund în locuinţe personagii ciudate, creaţii ale imaginaţiei noastre? Am crezut într-un alb şi îndepărtat teritoriu şi am ascultat, asemenea chemărilor de dincolo de noi, mesagiul unei alte vieţi.”
Atât în poezie, pe care a trăit-o şi a scris-o neîntrerupt, până în ultima clipă, sau, mai bine zis, care l-a trăit până în ultima clipă, cât şi în teatru, unde s-a impus uşor, de la sine, imediat ce şi-a încheiat studiile, Emil Botta a fost un perpetuu călător dincolo de real, derealizându-se, un artist din categoria posedaţilor, un creator din regnul irepetabililor; încă de la debutul său din 1929 ca poet în Biletele de papagal, revista lui Arghezi, şi anul înscrierii la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti, până în 1977, anul morţii, precum şi în posteritate. Ca actor, a fost remarcat încă din spectacolul Maya, de Simon Gantillon, un succes interbelic, la „Teatrul Liber” (o clădire din spatele Poştei Centrale), chiar în 1932, când a absolvit Conservatorul. „Impresionant de veridic, dovedind o inteligenţă scenică rară şi o acuitate a sensibilizării textului neobişnuită la un debutant” – iată cum comenta în România literară Cicerone Theodorescu, cronicar cunoscut, după ce-l văzuse în prima lui apariţie pe „scândură”. Apoi, au urmat roluri şi iar roluri, poeme şi iar poeme, şi chiar romane. Fără oprire…
S-a alăturat formaţiei 13+1, grupare de avangardă din Capitală, pe atunci europeană, condusă de G.M. Zamfirescu. A jucat în piese diametral opuse ca factură și mesaj. Contaminat de spiritul nonconformist al timpului, de dorinţa de autenticitate în tot şi în toate, se alătură congenerilor Eugen Ionescu, Emil Cioran, Pericle Martinescu, Horia Stamatu etc., într-un grup de tineri intelectuali ce vor un alt fel de artă şi cultură, căruia el îi dă numele autoironic de Corabia cu Rataţi. „În această opţiune a noastră, povesteşte Pericle Martinescu, acuzam semidoctismul, fanfaronada, morga, snobismul, hipertrofiile de vanitate, iar, când treceam pe lângă Capşa, întorceam capul demonstrativ, fiindcă – aşa ziceam noi atunci – puţea a cabotinism…”.
În vara lui ʼ36, a jucat pe Calea Griviţei, la Marconi, sub bagheta lui Sică Alexandrescu, în stagiunea estivală, care echivala cu retragerea teatrului din centru la periferie. Şi, doar un an mai târziu, câştigă o distincţie vitală pentru scriitori, Premiul pentru poezie al Editurii Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”, pentru un volum de neasemuit din literatura noastră, cu un titlu de neuitat: Întunecatul april.
La Teatrul Naţional, al cărui angajat avea să fie mai mult de două decenii, a debutat şi a fascinat pe dată în 1938, în Suferinţele tânărului Werther, după Goethe. Intuiţia lui Ioan Massof nu a dat greş. El a descoperit imediat „un temperament liric de o vibrantă sensibilitate, o personalitate – Emil Botta”. Au urmat roluri nenumărate, în piese canonice de Shakespeare, Claudel, Pirandello, Cehov, Ibsen, Hauptmann, dar şi în spectacole după texte recente de la noi şi de aiurea. A fost Oswald din Strigoii, succes de proporţii în ’43-’44, Pylade din Ifigenia la Delphi, de Hauptmann (alături de Oreste, interpretat de George Vraca), ducele de Cornwall din Regele Lear şi, mai târziu Othello, Ruy Blas în piesa cu titlul omonim, Verşinin în Trei surori (alternativ cu Nicolae Bălţăţeanu”), Astrov din Unchiul Vanea, Ion din Năpasta (păstrat în filmoteca TVR) ş.a.m.d. A vorbit şi mai ales a tăcut pe scenă zeci de ani, privind şi transmițând emoţie şi „dor fără saţiu”. Nu a etalat, ci a creat personaje, le-a adus de „dincolo”, dându-le formă şi conţinut.
În alchimia și liniştea înspăimântătoare a rolurilor sale, se presimțeau catastrofele, de unde și sentimentul tragicului care nu se putea constitui dacă nu era precedat de intuiţia valorii sortită disprețului, eșecului, exilului interior. O dovedește cu prisosință prezenţa lui Emil Botta în Unchiul Vania. Astrov – în persoana actorului moldav – era spectacolul tragic al unor forţe sufleteşti nepereche ce se irosesc înjosite în lumea în care el trăia.
Între timp, făcuse film, crezând cu tărie în arta cinematografică, şi scrisese mereu, făcând risipă de reverii, ascunzându-se în interior şi fugind de lumea din afara camerei modeste în care locuia, într-o casă de vizavi de Biserica Armenească. Pe peliculă, făcuse roluri singulare, în spiritul stranietăţii sale care sfida simţul comun, în Viaţa nu iartă, Erupţia, Când primăvara e fierbinte, Paşi spre lună, Răscoala, Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Ciulei şi Reconstituirea de Lucian Pintilie, în cea din urmă creând un Paveliu tulburător. Şi câte altele…
Iar moartea, ca tot ce i s-a întâmplat actorului şi omului Botta, a fost şi ea „de pe altă planetă”. Şi, astfel fiind, nu l-a speriat. Emil Botta s-a stins în dimineaţa zilei de 24 iulie 1977, duminică, la Spitalul Alexandru Sahia, din cauza unui stop cardiac. Şi-a dat sufletul liniştindu-l pe medicul Radu G. Ioan, care-i era aproape: „Mă simt foarte bine.”
Hamletianismul lui Emil Botta, de care s-a făcut atâta caz, nu e neapărat o poză. E, în ipostaza aceasta, naturaleţe şi adevăr al fiinţei şi al rostirii, o doză de îndoială şi de scepticism, este şi livresc, dar, în acelaşi timp, şi expresivitate studiată, toate acestea într-un amestec în care elementele componente sunt destul de greu de disociat. O tristeţe organică, am zice, cu ecouri metafizice, se insinuează în versurile sale, ca la Bacovia, în ciuda caracterului lor teatralizant, ori a aspectului de farsă al unor înscenări, fapt observat şi de criticul Ion Pop, care reliefează modernitatea unei asemenea poezii: „Conştiinţă acut modernă, Emil Botta face poezie „convenţională” împotriva convenţionalului, insinuând, încă de la debutul din 1937, cu Întunecatul April, necesitatea unei maxime libertăţi de mişcare a actului creator. Transformată în spectacol, lumea e pentru el o imensă magazie de recuzită la dispoziţie – decoruri, ipostaze, costume, gesturi; mod de a rosti o anume neîncredere în real, expresie a unui particular scepticism. Cele mai multe din vechile sale poeme ascund parcă, în adânc, ca pe o invizibilă coloană vertebrală, versul Glossei eminesciene: «Alte măşti – aceeaşi piesă».”
Plauzibilă este și o specie rară de „alexandrinism” pe care îl remarca Eugen Ionescu, alexandrinism materializat în cultul expresiei frumoase, în rafinamentul dicţiunii lirice şi fastul imagistic. Tot Eugen Ionescu făcea referire la teatralitatea funciară a poemelor lui Emil Botta, poeme în care eu-l e într-un perpetuu dialog cu sine, asumându-şi un rol, o mască lirică, și totuşi de o inefabilă autenticitate. Lirica lui Emil Botta se caracterizează, pe de altă parte, şi printr-un patetism oracular şi o frenezie imagistică de sursă romantică, printr-o ironie teatralizantă ce spiritualizează lucrurile şi făpturile, conferindu-le un contur himeric şi o deschidere spre fantasticul aspectelor umile ale existenţei. Poetul însuşi se închipuie, cum scrie Eugen Simion, în ipostaza unui El Desdichado, celebrul sonet al lui Rémy de Gourmont, aflat într-un univers marcat de semne hieratice ale extincţiei şi ale umbrei: „Singur umblam prin desime,/ prin a Rusalelor codru vestit./ Negru de tristeţe, tristeţii sortit,/ singur umblam prin desime./ Când auzit-am auzit/ glas ca de zimbri, metalic, ascuţit:/ Briareu!/ Aici în desime nu-i nime,/ doar păgânească treime,/ tăcutele doar elocinţi vegetale şi ziulica şi eu./ Ah, e codrul, titanul cu braţe o mie,/ strămoşul codru e Briareu./ Şi mi-a dat domnul neliniştea setei nebune,/ rubedenia vulcanelor crăpate de sete,/ simpatia stâncii, a focarelor bete,/ purtam pe buze munţi de cărbune!/ Ai băut a vieţii şi a morţii frumuseţe toată,/ codrule mare, Briareu!/ Dar gura mea e gură de cântec, fântână secată,/ gură de iad căreia îi e sete mereu”.
„Frigul,” „umbra,” „focul clipei,” „Himera” sunt figuri metaforice emblematice pentru lirismul lui Emil Botta, lirism impregnat de simptomatologia visului, dar şi de ecouri livreşti, precum și de obișnuita ipostază spectacular-fantezistă. Tema iubirii stă, la acest poet, sub semnul unei melancolii grele, difuze, sub apăsarea unui „dor fără saţiu”, dar şi sub amprenta nedesăvârşirii sentimentului, a indeterminării ce domină gesturile şi vorbele nerostite: „Tu erai apa care doarme,/ eram ţărmure înmărmurit,/ şi ce braţe de piatră avea/ stânca sciţilor, acel ţărmure scit!/ Şi mă făcui vultur pleşuv,/ pasăre de foc ce vultureşte căta,/ braţ de văpăi vultureşte îmbrăţişa/ apa, apa care dormea./ În rătăcire m-am rătăcit,/ în ceruri gigante printre nori./ Şi în rătăcire eram fericit,/ dând uitării acel ţărmure scit.”
Imponderabile şi vizionare, poemele lui Emil Botta se regăsesc sub semnul unei atracţii către adâncurile insondabile ale fiinţei, către himerele cele fără chip şi corp, către care eu-l poetic se simte atras implacabil („Vine un chip fără chip,/ vine o voce fără voce,/ un sunet fără sunet,/ vine o faţă fără faţă,/ vine canalia cea luminoasă,/ cu aripi mii./ Şi ce ţesătură,/ ce scriere cuneiformă,/ ce misterioasă,/ ce ţepi de arici/ în fluturare hidoasă!/ nu mă lupt cu tine/ ca Iacob cu îngerul,/ nu mă cosi, nu mă secera,/ nu mă cheamă Iacob,/ sunt altcineva./ Făpturile visului meu/ sunt preacurate,/ mâinile mele sunt ostenite,/ la piept aşezate./ A sunat stingerea/ şi se lasă linişte, linişte./ Şi numai cristali/ şi doar minerale/ în spelunca din vale”). Pusă sub semnul vizionarismului crepuscular şi al fanteziei onirice, poezia lui Emil Botta are ţinuta orfică a creaţiei cu virtuți ontice, în care făptura poetului se confruntă cu propriile-i himere şi cu abisurile lumii.
Acum, la 110 ani de la nașterea lui Emil Botta, este tot mai limpede că poezia lui are un caracter cu totul aparte, o individualitate incontestabilă în contextul lirismului interbelic. Întunecatul April, volumul său de debut din 1937, a fost primit de critica literară a vremii tocmai în sensul „semnelor noi de lirism” pe care le aducea cu sine. Vladimir Streinu observă, într-un articol de întâmpinare, intitulat chiar „Semne noi de lirism”, mărcile specifice ale acestui volum, stabilind şi anumite filiaţii: „Volumul său de versuri Întunecatul April înnoieşte lirismul nostru cu un timbru grav ce se înalţă din vecinătatea umorului negru, cu o intensitate emotivă împerecheată deseori cu luciditatea propriei luări în derâdere; ne primeneşte gustul literar cu o sinceritate către care suntem bucuroşi să observăm că poezia noastră, după atâtea voite sterilizări, se îndreaptă din nou, dar mai ales cu o figuraţie, deşi simplă, puternică şi originală. Încât, chiar de la începutul carierei poetice a d-lui E. Botta, am putea vorbi despre o interesantă identitate lirică (…). Cum nu stăm acum să stabilim filiaţiuni certe, ceea ce ne apare ca indiscutabil în legătură cu Emil Botta este că poezia sa reprezintă la noi un ultim filtraj al toxinelor lui Edgar Poe, trecute mai întâi prin şirul poeţilor francezi de după Apollinaire.”
Poemul Ordin are toate conotațiile unei ars poetica emblematice: „Să mă refugiez în cortul pădurii,/ Întunecatul April e pe urmele mele,/ zornăitoare lanțuri târăște/ și un cuțit în mâini să mi-l înfigă în coaste//. Cai verzi, purtați-mă repede ca fulgerul,/ izbăviți-mă de rău, de harapnicul groazei,// mi s-a făcut părul măciucă, pielea e o năframă de sânge,/ fuga, fuga/ prin ploaia de sânge, ud leoarcă,/ doar voi ajunge la sfântul așteaptă.// Ia-mă la tine în trib,/ îi strig ca din gură de șarpe,/ dă-mi simbrie amară, amară,/ fă-mă calfă de înger, zelosul tău scrib.// N-am defăimat niciodată amurgul și tăcerea// care sosesc hămesite din peșteri, din grote,/ dar acum le insult și iară și iară le strig:// Vulpilor, vreți să-mi las pielea pe-aici amanet?// Și Întunecatul April se face mai subjugător, mai tiranic,/ acum mă va lua în primire năstrușnicul alai,/ acum îmi va săgeta cu o floare umărul/ și-mi va porunci laconic: stai!”