În cartea lui Erasmus de Roterdam, Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei, pe care a scris-o în jurul anului 1508, Erasmus face o personificare a prostiei, care povestește la persoana întâi singular, într-o descriere poetică deosebită de-a lungul a 68 de capitole, lauda prostiei și a nebuniei. Este un poem ce laudă și preamărește personajul principal, caracteristicile acestuia, de fapt importanța și influența pozitivă a nebuniei și a prostiei. În primul capitol, prostia calmează grijile celor ce ascultă, și insistă: „Să zică ce vor muritorii cei neobrăzați și inculți despre mine. Se știe că prostia și nebunia au o faimă proastă chiar și între nebunii cei neștiutori – și în ciuda acestora îndrăznesc să afirm că prezența mea dumnezeiască și doar numai aceasta, produce fericire oamenilor și zeilor. Iar dovada cea mai bună e că îndată ce am pășit pe scenă la acea mare adunare, oamenilor li s-au luminat fețele și au devenit deosebit de veseli. Cu toții au pășit înainte și din fiecare colț se auzeau voci și râsete puternice.” (Erasmus, Elogiul nebuniei, pag. 12, din ediția ebraică, Ed. Sifriat Poalim, în traducerea din latină a lui Hayim Halperin, 1966)
Am început cu un citat din cartea lui Erasmus deoarece acest volum i s-a dat lui Martin Breda, personajul principal din excelentul roman Femeia de marțipan de către Maraia, personajul feminin care și ea are un rol formativ și definitoriu în roman. Cartea lui Erasmus deschide o fereastră panoramică în romanul lui Țuculescu, nu doar pentru înțelegerea profunzimii umorului, limbii, stilului, a dimensiunii simțurilor, a înțelepciunii, libidoului și a sufletului ci și pentru a înlesni lecturile inovative ale majorității operelor autorului.
Îndrăznesc să afirm că mai intens decât în alte romane ale sale, autorul îndrăznește în Femeia de marțipan să dezvăluie structurile sufletești ce pun în mișcare personajele lui și cu ajutorul cărora Țuculescu ne deschide o fereastră aproape secretă spre lumea sa interioară. Doar un singur exemplu în acest sens, romanul debutează cu o declarație: „M-am hotărât să devin detectiv!… Dacă vrei să o faci la nivel înalt, profesionist, trebuie să trăiești cu ochii larg deschiși… să-ți ascuți simțurile și mintea pentru a trage concluzii surprinzătoare din cele mai banale… să te vâri în suflete ca un psiholog versat. Încă ceva! Un detectiv adevărat are în sânge și o sămânță de actor…” (pag. 9) Personajul acestui monolog este Martin Breda, al cărui nume va apărea doar în pagina următoare. De aceea nu putem face abstracție că naratorul știe totul, că, de fapt, pe parcursul întregului roman ne facilitează o privire, în și prin oglinda narațiunii, spre lumea lui, cu ajutorul eroului principal. În principiu ceea ce am afirmat despre eroul principal al romanului se poate afirma și despre autorul său. El însuși are nevoie de caracteristicile de detectiv arătate mai sus. Cunoscând bine cărțile autorului pot conchide cu certitudine că Radu Țuculescu este dotat cu acele însușiri. Dacă mai adăugăm trecutul său de muzician, de om de teatru și pantomimă, putem înțelege mai profund acțiunea povestirii cu toate aceste aspecte prezentate cu lux de amănunte în roman. Ceea ce apare mai vag în cărțile lui anterioare se desfășoară cu mai mare pregnanță în Femeia de marțipan folosindu-se de Erasmus, Johann Strauss tatăl și fiul, scriitorii Kafka și Bohumil Hrabal și alții. Este vorba de părerile autorului legate de convențiile sociale, de atitudinea sa față de concepțiile și modelele literare, față de analizele academice care adesea transformă viața și literatura într-un institut patologic pierzându-se astfel legătura cu viața însăși, cu momentele ei importante, cu prezentul, cu simplitatea și atingerea a tot ce este viu. Țuculescu nu este robul convențiilor. Dimpotrivă, tot ceea ce am spus că s-a pierdut în acest „institut patologic” găsim de fapt în romanul său din plin atât la „vedere” cât și în profunzimile paginilor.
La începutul romanului, Țuculescu ne pune în fața a trei citate luate din operele a trei genii care au fost printre cei ce au influențat cultura europeană și implicit mondială. Primul citat este din opera filosofului, autorului, teologului și marelui învățat Erasmus din Rotterdam: „Viața e un joc al nebuniei.” Al doilea este un citat din Filipus Aurelius Paracelsus, alchimist vestit, astrolog și medic elvețian, unul din întemeietorii medicinei moderne (Pare-mi-se că Țuculescu aduce un omagiu și tatălui său care era doctor și care adesea folosea metode medicale neconvenționale pentru perioada în care trăia): „Cel mai eficient medicament este iubirea.” Al treilea citat este luat din afirmațiile lui Michel de Montaigne, filosof francez de origine evreiască din perioada Renașterii: „Moartea este sfârșitul vieții, dar nu țelul acesteia.”
Dacă ar fi să sintetizăm aceste citate am putea spune că romanul va atinge întrebările fundamentale ale vieții care se termină prin moarte, va mai atinge nebunia care ne distrează o viață întreagă, cu alte cuvinte, va atinge absurdul existenței. Răspunsul la absurd, așa cum reiese din citatele de mai sus, la durere, la viața sisifică, este în continuă căutare a sensurilor vieții, acesta fiind de fapt existențialismul. Dar aceste teme nu sunt noi. Literatura se preocupă de ele din timpurile cele mai tanathice până în prezent. Ceea ce m-a interesat în mod deosebit este cum tratează romanul acest subiect. El se deghizează într-un roman polițist aparent simplu. Dar ceea ce reiese din Femeia de marțipan este o adevărată bomboană cu multiple gusturi: umor, ritm, muzică, teatru, realitate fantastică, ruperea modelelor gândirii, text alchimist deosebit. Toate acestea transformă lucrurile simple precum nevoile fizice, banalitatea vieții, relațiile umane dintre cupluri, patologiile umane într-un carnaval adevărat.
Ceea ce m-a pus pe gânduri spre sfârșitul romanului au fost vocile logoterapiei puse la punct de Victor Frenkel ca alternativă la concepțiile lui Freud asupra existenței omului și motivele formative în viață. Concepția lui Frenkel subliniază puternic iubirea ca răspuns la golurile și suferințele umane. În existența adevăratei iubiri se află omul semnificând tot ceea ce creează aceste goluri și suferințe. În Femeia de marțipan, autorul creează o legătură între concepția lui Frenkel și a lui Freud asupra semnificației plăcerii și a libidoului.
O altă temă în acest roman provine din învățăturile lui Jean-Paul Sartre care, printre altele, a dezbătut umanismul existențialismului și, mai precis, responsabilitatea eului față de semeni. Subliniez că cele două teme, și anume iubirea și responsabilitatea față de semeni, sunt exemplificate în întregime, aproape utopic, între Maraia și Martin Breda, în romanul lui Țuculescu. Relațiile de prietenie, iar apoi de iubire ca-n povești, care, la început, a fost în întregime lipsită de sex, se împlinește în totalitate spiritual și fizic, unde Martin și Maraia se contopesc într-un singur trup, aproape androgin. Acest fapt se consumă doar la finele capitolului doi, când cuplul va ajunge la Basel, pentru a soluționa misterul crimelor în serie.
Pentru a nu uita nicio clipă imaginea acțiunii întregi, voi afirma pe scurt că romanul lui Radu Țuculescu este aparent unul picaresc, incluzând
într-însul o poveste polițistă detectivistă. La baza acestor tipuri de romane, se află un personaj erou sau anti-erou care pleacă într-o călătorie din patria sa pe căi diferite. Fiecare astfel de călătorie se auto-creează, ținând cont de tipul mijlocului de transport, de timp și de loc. Eroul principal ajunge astfel în diverse locuri, întâlnește persoane diferite, unele chiar cunoscute din viața lui. Interacțiunea cu acestea produce dezvoltări și rezultate neașteptate în roman, făcându-l să confrunte valorile și normele respectivei societăți, unde observăm că își va forma și stabiliza caracterul. La sfârșitul acestei mari și importante călătorii, eroul nostru se va reîntoarce la locurile de origine, dar fiind cu totul altă persoană, mai complexă, mai matură și mai experimentată.
Romanul începe în capitala Transilvaniei, orașul Cluj, iar în centrul povestirii se află Martin Breda, un om provenit dintr-o familie simplă. Martin își vede viitorul ca detectiv criminalist. După o oarecare prezență în diverse activități banale, îl vom vedea instalat în WC-ul public central din Piața Unirii, însărcinat cu biletele și aprovizionarea stabilimentului. Această activitate îi acutizează simțurile și cunoștințele asupra unui mare registru de persoane și personaje, care îi va fi de folos în viitor în profesiunea de detectiv. Țuculescu transformă spațiul unui WC public din fața Muzeului de Artă și lângă catedrala Sf. Mihail, inclusiv accesul spre acesta, într-un spațiu teatral, de carnaval, unde, printre altele, se desfășoară prezentări de modă. Aceste prezentări creează adunări neașteptate, dezordini publice, inclusiv demonstrații politice. Așa cum am mai amintit, întâlnirea cu Maraia va fi una care-i va hotărî destinul. De fapt, Erasmus amintea această „nebunie și prostie” ca un fapt pozitiv generator de viață. Maraia este tipul de femeie învăluită într-un nor de mister, ea se specializează în chimie, iar cercetarea ei se ocupă de structura lacrimilor. Ipoteza ei este că lacrima, asemenea amprentelor digitale, poate folosi la identificarea crimelor și a criminalilor. În plus față de amprente, lacrimile pot dezvălui starea sufletească a celui cercetat. După o despărțire de șapte ani (o cifră magică) și după studii și descifrarea unor crime, Martin Breda, sau Marti pe scurt, va călători aproape teleghidat de Maraia (un nume care poate fi un ecou al Sfintei Marii) și care îl absolvă pe Martin de virginitatea sa, ieșind într-o călătorie pe apă și uscat, în orașe precum Viena, Praga, Amsterdam și până la Basel. În acele locuri, cei doi întâlnesc persoane și personaje care trăiesc sau au trăit în trecut. Autorul însă îi trezește și-i aduce în prezentul său. Printre aceștia îi întâlnim pe muzicienii faimoși Johann Strauss tatăl și fiul, mari compozitori de valsuri nemuritoare. De asemenea, pe Franz Kafka, Bohumil Hrabal, Rembrandt și alții. Este important să subliniem că aceste personaje și locuri reprezintă lumea interioară a autorului, pe care, de fapt, a străbătut-o ca scriitor și muzician. La bordul vaporului care parcurge distanța dintre Olanda și Basel în Elveția, Martin va întâlni personaje pe care le cunoscuse deja în WC-ul public de la Cluj. Odată ajuns la Basel, Martin va descifra crimele unui psihopat impotent care obișnuia să lase pe trupurile femeilor ucise de el un obiect înfricoșător, o păpușă de marțipan întruchipând o femeie cu trăsături deformate și hâde, cu sâni foarte mari.
Aici de fapt se termină călătoria celor doi. Ca în alte locuri în acest roman, autorul introduce și alternează diferite elemente împreună cu cele picarești. Martin nu se va întoarce la Cluj, lucru interesant de notat. Vreau să subliniez că finalul romanului, la Basel, este semnificativ, iar dovada pentru aceasta e că mai mult ca orice alt loc pe traseul parcurs, Baselul este descris extrem de plastic, în mod special în culorile cele mai luminate, dar și cele mai estompate. Am avut impresia că eram prezent în Basel, pe străzile și aleile orașului, în cafenelele sale, în catedrale și mai tot timpul pe malurile Rinului. Baselul, aidoma Maraiei, este un adăpost prețios al dragostei în care Martin, dar și autorul își materializează fiecare destinele profesiei „destine pe care nu le poți cunoaște dacă ești îmbrăcat într-un costum de astronaut”. Fără discuție că relația autorului cu acest mare oraș este erotică și pur și simplu de dragoste.
În concluzie, romanul pare a fi o poveste simplă, dar pe fiecare pagină a cărții și în fiecare episod vom găsi legături umane complexe, simboluri și metafore, structuri profunde care împreună creează o simfonie plină de armonie sau câteodată lipsită de armonie, cu pasaje captivante între părțile simfoniei, dar care este dirijată cu multă măiestrie de autor. Romanul a reușit să mă ducă spre o lume imaginară încărcată cu mister, teatru, dans, artă culinară, tensiune, umor, absurd, însingurare și poftă infinită de dragoste. În special, baza ficțională a romanului permite autorului și totodată cititorului să depășească limitele realului, ale imposibilului ca și cum „ți-ai călca umbra” – o expresie-cheie în acest roman. Toate acestea vor fi posibile numai dacă nu ținem cont de polițaiul numit Logică. Dacă vei fi gata să renunți la norme, la importanța sinelui, doar astfel vei putea participa la experiența aventurii, exact cum scria Erasmus, la plăcerea ce întreține viața. Și încă un lucru în plus referitor la plăcere în acest roman, descrierile senzuale ale mâncărurilor, muzicii și sexului sunt naturaliste și erotice și îl aduc pe cititor mai aproape de acestea. Sunt subliniate în special scenele de sex dintre Martin și Maraia.
Îndrăznesc să afirm că spre deosebire de alte cărți ale sale, Radu Țuculescu se apropie în acest roman de structurile adânci și fine ale omului, ale creatorului și ale existenței. În compoziția unui detectiv, autorul încearcă, și reușește, să depășească legile logicii și să se apropie de granița posibilului cu scopul de a atinge propria-i existență și în acest fel reușind „să-și calce umbra”. Femeia de marțipan este, la o primă impresie, un roman derutant. De fapt, este simplu în stil și limbaj, dar exact cum s-a afirmat deja și despre scriitorul belgian Georges Simenon, simplul este adânc și misterios, generator de plăcere, neașteptat, deștept și poetic.
În românește de Paul Farkas
_______________________________________
Profesor universitar, poet, traducător, editor, curator, actor de teatru și ornitolog, Moshe B. Itzhaki (n. 1951, Israel) este decanul Facultății de Studii Continue, la Colegiul Academic al Științelor Educației din Oranim. Trăiește la Ahuzzat Barak, lângă Muntele Tabor. A publicat nouă volume de poezii printre care: „Vremea nebuniei – Duet cu un pictor” (2010), „Purtat de vânt” (2011), „Corpul e un ecuator” (2014) și altele. În România, a publicat volumele: „Pasărea din urmă” (Ed. Galaxia Gutenberg, 2015), „Și vine ploaia” (Ed. Școala Ardeleană, 2019), în traducerea lui Paul Farkas. Împreună cu acesta, a colaborat și tradus în ebraică volumele: Ana Blandiana, „Refluxul sensurilor” și „Speranță sub un soare gri”, antologia poeziei echinoxiste „Apa strânsă-n căușul palmei”, Radu Țuculescu, „Trei în dormitor și alte povestiri” și Dinu Flămând, „Umbre și faleze”. Laureat cu premiul „Nichita Stănescu” la Desești – Festivalul Internațional de Poezie, Sighetu Marmației, 2017.
Paul Farkas (n. 1947, Beiuș, jud. Bihor) este filolog, ziarist, profesor de limba și literatura engleză și traducător. Din 1986, trăiește în Israel. Este absolvent al UBB Cluj. A obținut M. Phil în literatura engleză la Anglia Ruskin University din Marea Britanie și un doctorat în literatura engleză la Universitatea Babeș-Bolyai. Susține conferințe pe teme educaționale și pe tema Holocaustului Nord-Ardelean din anii 1940-1944, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.