Strania piesă a lui Pirandello, Șase personaje în căutarea unui autor, a fost reluată la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, dar tot online. Pentru că online-ul coexistă, deocamdată pașnic, cu spectacolul pe viu. Și ca orice online, senzația de artificialitate, pe care oricum acest text îl dă spectatorului sau cititorului său, mai crește cu un grad. Și asta în ciuda faptului că toată trupa și-a dat, vorba ceea, silința să iasă cât mai bine. A ieșit, dar atât de bine pe cât se poate cu un asemenea handicap, de fapt dublu.
Luată drept o artă poetică a teatrului, această piesă tulbură apele unui conflict dramatic clar, punându-i față în față pe oamenii vii cu actorii care-i vor interpreta, la cererea celor dintâi. Sigur, de obicei într-o piesă de teatru te aștepți să vezi situații verosimile și deseori chiar le vezi. Aici e cu totul altceva, oamenii vii apar într-un teatru, chiar în timpul repetiției cu o altă piesă, nenumită, cerând imperativ să fie luați în seamă și să devină personaje. Problema este între persoană și personaj, atâta doar că, atunci când, finalmente, actorii încep să interpreteze rolurile celor prezenți alături de ei, aceștia din urmă sunt nemulțumiți de felul cum o fac, de superficialitatea trăirilor jucate. Deci, oamenii vii, persoanele vor, dar de fapt nu vor să devină personaje. Poate că ăsta e unul dintre mesajele piesei, ascuns bine în interiorul acestei așa zise „arte poetice”.
Nu voi face apel la eterna dedublare a omului, dar totuși, nu pare aceasta o preluare artistică a tezei lui Carl Gustav Jung, care-și descoperă încă de tânăr două personalități în sine însuși, descoperire ce-l va duce la teoria asupra conștientului și a inconștientului? Pare și nu pare, pentru că tocmai asta e problema pirandelliană, a fi și a nu fi în același timp, fără sau-l shakespearian de la mijloc.
Regizorul Tudor Lucanu a preluat textul și a înțeles situația, dedublarea de fapt a omului, a oamenilor, prezența, parcă, a unei oglinzi deformatoare între grupul viu și celălalt, viu și el, dar minat de ticurile inerente artei scenice. Cum își joacă rolurile și unii și alții, asta e o altă poveste. Directorul-regizor e Matei Rotaru, unul dintre cei mai versatili actori actuali ai naționalului clujean, el este „sincer” exasperat de ceea ce i se întâmplă, adică această situație nemaiauzită, așa cum e și pentru spectatori. În plus, este singurul personaj important din piesă și spectacol, fără un model viu, cu care să fie în permanență confruntat, așa cum li se întâmplă celorlalți. E agitat, dar de la un moment dat înainte consimte la noua posibilitate, încercând să facă din ea o poveste dramatică.
Actorii sunt separați, chiar fizic, pe scenă, un timp de oamenii vii, sunt ei înșiși spectatori ai dramei celorlalți, dar încet-încet se apropie unii de alții și grupurile se întrepătrund, semn că viața începe să intre și în cei deprinși să o imite doar. Cei vii – cum altfel să le spun? – nu sunt deloc mulțumiți cu ceea ce văd, atunci când primul actor (Cătălin Herlo) se apucă să joace rolul tatălui (Dan Chiorean), acesta din urmă mult mai patetic și mai natural mobil, celălalt mai cu știința scenei în sânge, ceea ce nu e un merit în ochii persoanelor. Dar cea care se opune cel mai vocal, până la țipăt, interpretării date de prima actriță (Sânziana Tarța) este fiica vitregă, în persoana Alexandrei Tarce, rolul cel mai dramatic, împins până la limita tragicului, chiar dacă finalmente victima nu e ea, ci persoana numită „băiatul” (Radu Dogaru), rol mut dar care ar fi putut să fie, poate, mai explicit condus spre deznodământ. Mama-persoană, Irina Wincze, e expresivă, ea e cea care trăiește tragicul situației din viața lor, aceea că una dintre fete, cea vitregă, ajunge să fie întâlnită de „tatăl” la bordel. Ceea ce se adaugă pierderii destul de recente a soțului său.
Și până la urmă ce se întâmplă, te întrebi la finalul spectacolului, intră persoanele în personaje sau personajele preexistente preiau din drama celorlalți, fără însă a o trăi cu maximă intensitate, așa cum li se și reproșează la un moment dat actorilor de către cei vii. Și, de fapt, aceasta este și problema teoretică pe care o pune piesa: până unde pot pătrunde, ca profesioniști, niște actori în viața care va fi fost la originea textului pe care-l joacă, în dramele personajelor care au fost cândva oameni vii. Chiar așa, până unde?
Regia a găsit o soluție finală, în care scurte scene sunt jucate în duet de persoană și de personaj. Poate că ar fi trebuit prelungit acest moment, pentru a deveni mai convingător mesajul.
Spectacolul de la Cluj, în care mai sunt prezenți cu prestații mai ample sau mai reduse: Cosmin Stănilă (fiul), Madama Pace (matroana bordelului, o prezență mai mult simbolică: Angelica Nicoară), Ramona Dumitrean (Duena, cea care ar trebui să preia rolul mamei), Diana Buluga (Ingenua), Miron Maxim (Junele prim) Ruslan Bârlea (regizorul tehnic), Adriana Băilescu (sufleurul), Patre Băcioiu (recuziterul), arată foarte bine, așa, pe sticlă. Aș fi curios cum ar, sau va arăta în direct.