Sub un titlu mucalit, La spartul tîrgului, Niculae Gheran își trece în revistă întreaga existență de nonagenar. Începînd cu copilăria petrecută, vorba romanței, „la margine de București”, în pestrițul Obor, nașterea fiindu-i marcată însă de-o împrejurare care ar putea fi socotită de rău augur, „fiindcă, peste două săptămîni, avea să vină «vinerea neagră» de pe Wall Street, care a declanșat prima criză mondială ce-a devastat întreaga economie occidentală și a sateliților din jur”. Natură vitală, cu rostirea debutonată, înclinată vîrtos spre pitoresc, extravertit, socializînd cu prisosință în diverse medii, personalitatea d-sale vădește și o compensatoare trăsătură, cea a obîrșiei transilvane. După cum ne informează, numele familiei paterne e răspîndit în teritoriul dintre Arad și Oradea, ceea ce îl face a crede că „un străbun a trecut munții cu oile, uitînd să se întoarcă acasă – mai ales de va fi fost să dea de-o fată frumoasă (ceea ce, peste generații, aveam să pățesc și eu)”. Astfel încît scriitorul înfățișează fără complexe o mixtură de „meridional” și „nordic”. Pe de-o parte temperamentul solar, perpetuu furnicat de neastîmpăr, nu în ultimul rînd unul verbal, pe de alta disciplina, truda perseverentă. Gena transcarpatină ar explica orientarea etică a lui Niculae Gheran. Biografia și-o concentrează în pilula unei caracterizări de sine: „am practicat filologia, de la tinerețe pîn’ la bătrînețe, în sectorul editorial, parcurgînd întreaga ierarhie profesională, de la soldat la general. Salariat am fost, slugă niciodată. Nici în politică…”. Realizarea de căpetenie a acestui optimist dîrz, de-o vigilență fără pauză a conștiinței, o constituie, evident, monumentala ediție a operei lui Liviu Rebreanu. E adevărat, inițiată cam fără chef: „Pilotat de profesorul meu, Alexandru Piru, m-am înhămat, fără apetit, la exegeza operei lui Liviu Rebreanu, soldată cu apariția a peste 5.000 de pagini de studii în volume independente, prefețe, note, comentarii, variante, articole în presă ș.a.”. Dar dispoziția adecvată lucrului la care s-a angajat a venit din aproape în aproape, extinzîndu-se pe un imprevizibil răstimp semisecular. Totul mărturisit cu o bonomie ce se mulțumește a puncta discret cazna intervenită, reluînd satisfacția de străveche nuanță rurală a datoriei ajunse la împlinire: „Nici măcar n-am scuza că nu știam la ce mă angajez. (…) Tempi passati! Numai pentru apariția celor 23 de volume ale ediției critice mi-au trebuit patru decenii, la care se adaugă anii premergători și cei necesari pregătirii corpusului de documente și publicării unor volume de corespondență și de istorie literară. Ca și cum m-ar fi asigurat Cerul că trăiesc 100 de ani”. Avem a face cu un succes unic în literele noastre, atîta vreme cît anterioara ediție exemplară, cea a operei lui Eminescu, la care s-a angajat Perpessicius, n-a putut fi dusă la bun sfîrșit. Inconstanța vremurilor istorice i-au pus criticului interbelic piedica finală. Nu fără ca oficialitățile avare să nu fie pedepsite pentru reauavoință arătată acestuia, după cum precizează chiar Niculae Gheran: „Cu ce a primit la volumul 6 de Opere abia a izbutit să acopere remunerația ucenicilor încredințați spre instruire, între care și Eugen Simion. Disperat că trebuie să-i plătească din buzunarul său, s-a adresat Comitetului Central al PMR, anunțîndu-l că, în asemenea condiții, este obligat să lase condeiul jos. După moartea sa, un întreg colectiv, în cap cu Petru Creția și Dimitrie Vatamaniuc, s-a străduit să-l înlocuiască, statul cheltuind de zece ori mai mult decît i s-ar fi cuvenit eruditului eminescolog”. Dar rămîne încă incompletă și ediția rebreniană a infatigabilului Niculae Gheran. E vorba de apariția proiectată a patru tomuri conținînd corespondența primită de autorul lui Ion, din care, în pofida unui veritabil război purtat de d-sa cu „forurile competente”, a fost tipărit doar unul. Rămîne încă un bogat zăcămînt de materie prețioasă, „circa 2.000 de epistole primite de la confrați, artiști, oameni politici ș.a., de un volum «Intime», cu vreo 500 de misive ale soților Rebreanu, precum și de o serie «Opera magna» (10 tomuri) ale aceluiași scriitor, însoțite de comentariile autorului despre propria creație”. Perdantul editor găsește de cuviință a-și tempera decepția printr-o mirifică analogie: „Ar fi un novul în materie editorială. Închipuiți-vă cum ar arăta o ediție de scrieri ale lui Blazac, Dostoievski sau Thomas Mann, prezentate de ei înșiși!”.
Abia după ce încheie în linii mari sisifica trudă la ediția rebreniană, Niculae Gheran își îngăduie a se apropia de „dragostea dintîi: proza satirică”, producînd tetralogia Arta de a fi păgubaș. Se află în chestiune o creație de-o particulară factură, căreia autorul ezită a-i spune „roman, povestiri sau memorii”, fiind în fapt un melanj al acestora. Incastrarea unor „pagini întregi de istorie sau economie politică”, astfel cum constata la Balzac, i se pare inadecvată, drept care își dorește „ca eposul preluat din realitate să-și păstreze valoarea de document, fără floricele pe de lături”. Să ne reamintim cumva, pe tărîmul autohton, ciclul lui Constantin Stere, În preajma revoluției? Și aici ne întîmpină o autobiografie de amplitudine, pe un background istoric, dar cu un diferit timbru expresiv. În scrierea lui Niculae Gheran întîlnim un stil mustos, țîșnind pururi spre persiflare, pornit de jos, din mediul Oborului natal, „o zonă marginală a urbei, la granița socială dintre sat și oraș, cu virtuțile și păcatele respectivelor așezări, cu plusuri față de zona rurală și minusuri citadine. Prin extensie, se asociază cu vulgaritatea și grosolănia”. Drept scuză pentru posibile inserturi specifice e menționat Arghezi, care a trăit în același Obor, „e drept, mai spurcat la limbă, dar și Heliade Rădulescu, ori Camil Petrescu, croiți mai altfel. Nu-i putem socoti mahalagii. Că stilul buruienos al pamfletului arghezian își mai poate afla obîrșia și în frecventarea periferiei e altă problemă”. N-am putea vorbi de existența unui mahalagism sublimat? Neîndoios, Niculae Gheran nu e doar prin limbaj un megieș al autorului Florilor de mucigai. Condiția polemică mereu prezentă constituie un instrument oportun al d-sale pentru a duela nu doar cu trecutul totalitar, ci și cu actualitatea pe care o măsoară cu o conștiință civică îndelung experimentată. Dacă unii scriitori dovedesc o vocație juvenilă pînă la sfîrșit, cel aflat în discuție ne-a înfățișat de timpuriu una a senectuții. Cu o patriarhală gestică îndrumătoare se adresează contemporanilor. Epoca dramatică pe care o are în vedere își prelinge pînă la noi șuvoaie de lacrimi și sînge, impunîndu-ne obligația unei atitudini. „La capătul unei vieți mă întorc după 50 de ani la punctul de unde am plecat. Paguba nu-i personală, ci a unei întregi generații, considerate «de sacrificiu». Generație sacrificată pentru ca viitorul unui întreg neam să fie mai bun, ajuns astăzi în sapă de lemn. (…) Ca majoritatea eliberaților de glorioasa armată sovietică, în tinerețe, nu ne-am dat seama că, trași pe sfori, jucăm într-o piesă regizată de «sfînta treime» – Churchill, Roosevelt, Stalin – vînduți ca sclavi pe 50 de ani. Cei cărora le-au putrezit oasele în temnițe ce să mai spună? Și-atunci ce mă face să cred că alături de Teheran și Yalta nu există și alte localități, ca să nu le spun convenții”.
Nu e lesne a te orienta nici în imediat, dă de înțeles Niculae Gheran, uneori simpla succesiune de imagini fidele se dovedește mai indicată decît un excurs analitic: „Prezentul e tulbure, imaginile se mișcă, greu de surprins, atîta timp cît nu mă folosesc de instrumentele fotografului”. Unor contemporani, autori ori politicieni, li se ia imaginea spre a li se aplica lovituri la palmă, altora pentru a fi gratulați. Atrag mai cu seamă atenția calificările negative, deoarece, în paginile de față ca și în altele anterioare, acestea se referă la nume pe care critica îndeobște le ocolește, dar față de care Niculae Gheran nu dă nici un semn de sfială… Europenism sau naționalism? Ar constitui și n-ar constitui soluții în situația în care ar apărea în exces. Limbajul tradițional revine în forță, cu sapiențiala-i tăietură spre a pune totuși accentul pe factorul etnic. O prudență elementară cere conservarea acestuia. „Metaforic, eu răspund: respect și întrețin ulița pe care stau, să fie cît mai frumoasă, pavată și curată, dar în casa mea-s stăpîn; lasă-mă să-mi așez lucrurile după placul meu, nu mă învăța dumneata cum să-mi tai porcul de Crăciun, dacă nu vreau să-l împușc. Și cum să nu mai zic mamei mamă, ci «părinte unu» și tatei tată, ci «părinte doi»?”. Și chiar cu o sfidătoare licențiozitate: „La vremea respectivă, apăruse zicala «rușii ne iau grîul, iar noi le dăm în schimb petrolul», pe cînd acum, în urma noilor tocmeli, profiturile zboară în afara granițelor, iar nouă, în urma muncii prestate, ne cresc datoriile externe cu noi miliarde. Vulgar spus: «Și f…, și cu banii luați!»”. Remarcăm o caracteristică situare a acestui nărăvaș „păgubaș” între gravitatea depoziției și vorba pe șleau, cum un veșmînt temperamental, cu stilistic dichis asortat. Toate sub semnul unei necesare, însă departe de-a fi frecvente „independențe” morale, într-o epocă a tuturor compromisurilor: „Răspund de toate afirmațiile relatate pe baza celor văzute și auzite cu ochii și urechile mele. Cînd le coroborez cu spusele altora, am avut grijă să declar sursa. Mai sunt și alți martori. Desigur, unii au văzut Epoca de aur mai ceva decît platina; alții de tinichea. Fiecare cum l-a lăsat Dumnezeu și tovarășul Marx. Nu oblig pe nimeni să gîndească la fel cu mine”. La o încă mai lungă viață, domnule Niculae Gheran!
Niculae Gheran, Virgil Rațiu, La spartul tîrgului.
Interviuri și 75 de dedicații de la Arghezi la Zub,
ediție îngrijită de Rodica Lăzărescu, Editura Școala Ardeleană, 2020