Viața Românească și-a construit, de mai bine de un secol, imaginea unei reviste serioase, conservatoare, chibzuite și cuviincioase, departe, foarte departe de a fi, doamne ferește, o publicație de scandal cu subiecte indecente, vreun oficios frivol al bulevardului sau, cu atât mai puțin, vreunul dintre „crucișătorii” presei senzaționaliste (ori, cum i se spunea odată în America, „presa galbenă”!). Deci, subiectul nostru rămâne în regula de aur.
Prin urmare, vom aminti doar în treacăt despre Basic instinct – filmul care a făcut o carieră nebună în anii `90, prin secvențele violente de crimă și sex (inclusiv celebra și mult discutata scenă în care Sharon Stone, protagonista feminină a filmului, își expune explicit, timp de o secundă, vaginul) – deci, vom aminti doar tangențial de pelicula lui Paul Verhoven, din 1992, cu Michael Douglas și Sharon Stone. Intenția noastră este de a face câteva comentarii despre o carte de memorii surprinzătoare, dacă nu chiar extraordinară, apărută acum câteva luni (martie, anul acesta!), în ediție franceză. Autoarea este chiar Sharon Stone, diva răsfățată o vreme a Hollywood-ului, acum trei decenii (între timp însă, în ciuda succeselor cu Casino – cu care a luat Globul de Aur – The Mighty, Last Dance și Gloria, a devenit ceea ce în jargonul meseriei se cheamă o actriță „box office poison”, adică, nerentabilă!). Iar cartea – voluminoasă considerabil – poartă un titlu un pic liric, La Beauté de vivre deux fois (Robert Laffont, Paris, 2021). Conținutul e însă departe de a fi o poveste poeticastră depre cum o femeie frumoasă a trăit frumos și s-a împlinit într-un destin dodoloț, ca într-un basm de acadea despre „american dream” devenit realitate.
Sharon Stone este o femeie inteligentă, drăcoasă, o irlandeză răzbătătoare și arțăgoasă, dotată cu amplitudinea unei minți sclipitoare, culturală, analitică, spiritualizată, introspectivă, raționalistă, dar și contemplativă (întâlnirea, de pildă, cu meditația de sorginte orientală și cu filosofia budistă va fi hotărâtoare în primenirea ei sufletească!).
Ajunsă astăzi la 63 de ani, ea face în acest mănunchi de memorii (foarte bine structurată cartea, pe principiile moderne ale narațiunii supraetajate și planurilor paralele, întrețesută cu raccourci-uri și flash back-uri astuțioase!) un compte rendu despre destinul ei, firește unic. Un destin cu relief când alunecos, când impetuos, cu suișuri și coborâșuri, dar, mai ales turbionar.
Un vortex creat, dincolo de bucuriile, iubirile, trădările sau eșecurile pe care le-a trăit, de două evenimente cardinale, definitorii.
Primul. În 2001, actrița a suferit un grav, extrem de grav accident vascular cerebral, ce a purtat-o aproape de iminența morții (frôler la mort, cum zice francezul!) și pentru remontarea urmărilor căruia au fost necesari 10 ani. Un deceniu, în care eforturile aproape supraomenești în lupta pentru supraviețuire, de refacere a circuitelor cerebrale, apoi tenacitatea, perseverența, firea aceea încăpățânată, tipică irlandezilor, au fost însoțite de exerciții de meditație, de chietudine spirituală, de curățire a întregului complex reticular sufletesc. „Eliberat, eliberat, eliberat. Eliberat, eliberat, complet eliberat. Iată iluminarea!” – îi repeta mereu prietenul său, Richard Gere. Și a reușit. Acum, după 20 de ani, a fost capabilă să scrie o carte; și nu o carte banală, dulceagă, pentru uzul coafezelor ambetate, ci una absolut particulară. („Vous êtes ma prochaine conteuse irlandaise!” – i-a spus râzând Sonny Mehta, fostul președinte al Knopf, unde a ieșit cartea în varianta sa originală. // Alfred A. Knopf, Inc. este o editură din New York, fondată de către Alfred A. Knopf Sr., în 1915. Și-a câștigat o reputație deosebită prin promovarea editorială a decenței și a bunului gust. A fost achiziționată de Random House, în 1960 și face parte acum din Knopf Doubleday Publishing Group. Sigla editurii Knopf este un câine borzoi și a fost proiectată de către cofondatoarea Blanche Knopf, în 1925).
Al doilea eveniment crucial. Apropierea de mama sa. Fluctuațiile destinului au făcut ca, după accidentul cerebral, Sharon să se apropie foarte mult de părinții săi, în special de mama sa. Această resetare sufletească a dus la dezvăluirea unor secrete în general inavuabile în orice neam și, astfel, la anihilarea unui veritabil blestem de familie, un fel de stigmat mai tare decât acelea din povestirile gotice ale lui Nathaniel Hawthorne. Bref, mama sa, Dorothy, a fost abuzată, de către tatăl său, încă de la vârsta de 7 ani. De aceea, la 9 ani, ca să scape de teroare, pleacă de acasă și se angajează servitoare într-o casă de oameni bogați. Iar la 16 ani se mărită. Femeia aceasta nu a cunoscut bucuria căminului familial. A ieșit dintr-o stare și a intrat în alta. Apoi, a ieșit și din asta și a intrat în familia pe care și-a clădit-o, rămânând gravidă cu primul copil (Mike), imediat după căsătorie. Au urmat două fete și încă un băiat: Sharon, Kelly și Patrick.
Dar viața avea să le aducă pe cele două fetițe (7 și 5 ani), ocazional, în casa bunicului matern. O fiară care avea să repete, și asupra nepoatelor, aceleași oribile gesturi comise față de fiica sa. Copilele vor ține însă ascuns în ele secretul teribil, pecetluit de frică, fără ca părinții lor să realizeze. Din fericire, în curând monstrul va fi fost atins de un cancer galopant și va muri. În sala mortuară, lângă coșciug, cele două fetițe, fără să fie auzite, se îndeamnă una pe cealaltă: „Pune mâna pe el, să vedem dacă e mort!… Nu, pune tu, că ești mai mare!”. Peste 40 de ani, mama și fiicele aveau să se elibereze de acest cumplit coșmar, mărturisindu-și suferințele…
Întorcându-ne la titlul cărții (ce cuprinde și alte amintiri, despre familie, despre lumea filmului, despre actori, despre acțiunile de caritate, despre #Metoo etc.), ne întrebăm de ce „…a trăi de două ori”? Pentru că – explică îndelung autoarea – o dată, după teribilul accident cerebral, realmente a renăscut și, apoi, a doua oară, șansa uriașă de a fi trăit o altă viață pe celuloid. A fost ultimul star al cinematografului analogic, pe film de 35 sau 70 mm. După ea, totul se va face pe computer. Începe epoca numerică. Unde s-a ajuns, nu are rost să insistăm.
Astăzi, se poate realiza Basic instinct și fără actori!