Volumul din 2012, Basarab Nicolescu, sub semnul septenarului, de Petrișor Militaru și Luiza Mitu, Editura Aius, Craiova, iese din tiparul clasic al lucrărilor de tip laudatio, semn al cumpătării autorilor, al nealinierii și al diversității compoziționale, în sensul investigării universului operei reputatului universitar din capitala Franței, cu focusarea pe anumite lucrări, cu descinderi abile în biografic, spre a evidenția patriotismul, perimat în alte cazuri, perceput ca un balast în afirmarea internațională. Nu mai aducem în discuție handicapul lingvistic, știindu-se că limba noastră, în pofida cantabilității, are o gramatică deloc facilă. Opul sus-menționat se înscrie pe traiectoria exegezelor complexe, scutite, detașate de tonul encomistic, cu atenția doar spre text și mesaj, pe sesizarea de aspecte esențiale, pe conceptele de transdisciplinaritate, terțul indus, nivelele de realitate și pe conectarea fizicii cuantice la filosofie, critica literară și hermeneutică.
Tehnica folosită este cea pluriperspectivistă, adunând/consemnând opiniile pertinente ale discipolilor, ale doctoranzilor în acest domeniu singular, ale altor intelectuali de marcă plecați nu de ieri-de azi în afară, iar structural, există 5 capitole, din care ultimul recreează privirea prin suita de fotografii expresive cu maestrul Basarab Nicolescu, alături de alți confrați ori studenți, masteranzi, discipoli merituoși…Volumul se deschide prin Autoportret nefragmentat, la care Ramona Vintilă oferă o imagine globală a Profesorului respectat și apreciat în doi timpi-deceniul 7, respectiv, anul acordării unei burse în Franța, sinonim cu începutul francofiliei, apoi, prezentul cu postura de dascăl la o universitate de prestigiu și, mai cu seamă, accentul pus pe vocația de întemeietor, transpusă faptic prin CIRET, adică Centrul Internațional de Cercetări și Studii Interdisciplinare, academician premiat de foruri științifice supreme de pe mapamond. Doar 4 conaționali (Carmen Sylva, George Bibescu, Elena Văcărescu și George Bengescu) s-au bucurat de laurii Academiei franceze. Dinamismul, voluntarismul și dorința perpetuă de a realiza ceva peren l-au condus la finalizarea a 14 monografii, (atenție!), nefinanțate de guvernul român. Tot în capitolul 1 se mai insistă pe relația oamenilor de știință de pretutindeni cu Parisul, garantul valorii, al autenticului, pe ancorele nenumărate cu patria-mamă, cu Napoca universitară, girată de un rector competent (Andrei Marga), ca și pe frenezia travaliului finalizat. Capitolul următor dezvăluie precocitatea unui adolescent (p.44) care spulbera totul la competițiile de fizică, matematică, limba și literatura română, cu momentul de vârf, în 1958, distins cu medalia de aur la Olimpiada de matematică, faza ultimă, aceea internațională. La amiaza vieții, Basarab Nicolescu a dobândit notorietatea, cu numeroase distincții pe străvechiul continent, dar și peste Ocean. Prin studiu, invenție, dăruire, visul s-a înfăptuit, iar o nouă disciplină captează mințile luminate. Sunt recunoscuți drept precursori Jung, Pauli, Lupasco, căci au vorbit despre isomorfism și focarul de distrugere a civilizațiilor (p.52), lumea cea rațională, cu cota ei de cognoscibil și incognoscibil-nu corelăm neapărat cu cele două cunoașteri blagiene de augmentare /potențare a misterelor, a necunoscutului. Ca izvor al Realității, Terțul Ascuns are și proprietatea de a se alimenta cu exteriorul nostru “într-o relație cosmică, ce ne include pe noi (muritorii) și universul.’’
Capitolul 3 reține gândurile unor experți precum Andrei Șerban (Basarab Nicolescu asigură liantul armonios dintre știință și artă, religie), Solomon Marcus (revelează un om providențial, academicianul Alexandru Rosetti, care l-a sprijinit/i-a facilitat mai tânărului coleg răsplata/șansa perfecționării peste hotare), George Banu, cel ce a lansat antonomaza/sintagma „Pico della Mirandola ploieștean’’ sau Simona Modreanu, cu referiri stricte la omul sociabil, nesofisticat, galant, altruist, posesor al unei enorme capacități mentale, gata a culisa/naviga lejer de la limanul fizicii, al științelor exacte la cel artistic, reflexiv. La Universitatea Pierre și Marie Curie, el, românul ce nu a abjurat niciodată de la proveniența sa, a dobândit și un doctorat în fizică, în 1972. Într-o altă formulă inspirată aparținând Magdei Stavinschi, savantul româno-francez are „suflet de poet și gândire de filozof’’, cu alte vocabule, „cultura română are nevoie ca de aer de oameni’’ (p. 60), aidoma domnului Nicolescu. În celălalt capitol, discipolii aduc un prinos de recunoștință și afectivitate, începând cu Mihai Cristian Ene (Basarab Nicolescu rămâne un cercetător riguros al miracolelor – pp. 72-74), continuând cu Emanuela Ilie-care l-a întâlnit de două ori, în 15 octombrie 2009, la Iași, la un colocviu pe tema Eugen Ionescu, apoi, la Gaudeamus-ul bucureștean, 27 noiembrie 2009, un fascinant partener de dialog, fără morgă, de o curtoazie rarisimă (pp. 80-81), Adina Sorohan (la Centrul de Cercetare a Imaginarului Cluj), și craiovenii Gabriel Nedelea (centrul vital în transdisciplinaritate este terțul trăit, p. 89) și Petrișor Militaru – frumosul și fizica și-au dat întâlnire la Paris, grație lui Brâncuși, Ionescu, Brauner, Lupasco… Volumul preferat al recenzenților: Noi, particula și lumea, Junimea, 2007. Pompiliu Crăciunescu face diferența între Terțul inclus lupascian și cel ascuns al lui Nicolescu (p. 102). Radu Constantinescu reiterează legătura știință-religie, în vreme ce Petre Răileanu se oprește la noțiunile de nivel de realitate și terțul ascuns, ca și la rolul contradicției în progres, element sesizabil la artiștii Salvador Dali, H. Michaux, Breton-suprarealistul, adept al miraculosului. Emanuela Ilie revine la perechea epitext vs.peritext (în accepția lui Genette) – p.140, Irina Dincă, „neostenitul Căutător de Adevăr’’- pp. 151-156, Raluca Bădoi-recursul la Heraclit, Plotin, Hegel, Kierkegaard… – p. 158, cu punctul comun mirarea, oglinda, eul – p. 161. M.C. Ene decelează semnificațiile pluridisciplinarității (studiul unui obiect, fenomen de către mai multe discipline, p.163), comparativ cu transdisciplinaritatea – o soluție la criza actuală a umanității (p.163). Același Gabriel Nedelea, detectând 2 perechi conceptuale-actualizare-potențializare, omogenizare-eterogenitate, se lansează într-o paralelă B. Nicolescu vs. Stefan Lupasco. Tot o lectură contrastivă propune și Petrișor Militaru, dar cu termenul de comparație schimbat (Jacob Böhme). În schimb, Ștefan Bolea în Epistemologia cuantică și metodologia transdisciplinarității lămurește cauzalitatea prin fundament al realismului clasic, dependentă de rațiune, iar continuitatea subordonată organelor senzoriale (p. 176). Realul este ceea ce este, palpabilul, vizibilul, iar realitatea e legată de rezistența în experiența noastră umană (p. 176). Dacă Luiza Mitu dezbate cartea Știința, evoluția și sensul, cu reperul Jacob Böhme, dimpotrivă, obiectul de studiu se schimbă, el numindu-se În oglinda destinului, Editura Institutului European, 2009. G. Nedelea mizează de data aceasta pe ecourile fizicii în literatură, filosofie, antropologie, iar Emanuela Ilie surprinde plăcut prin darul ei – o monografie „scrisă cu mare finețe’’, după cum s-a exprimat un comentator. Nu este omis criticul Basarab Nicolescu și al său studiu șocant despre Ion Barbu, iar la final se emite verdictul că Transdisciplinaritatea ar constitui apogeul construcției științifice… (p.194).