ADEVĂRATA ANVERGURĂ A PRIMULUI SIMBOLIST

Fără a fi nici până atunci uitat sau marginalizat, Ștefan Petică depășea cu adevărat statutul de scriitor minor odată cu Istoria lui G. Călinescu (1941), urmată la trei ani de aceea triumviră (Cioculescu – Streinu – Vianu). Cea dintâi recunoștea în el pe primul nostru simbolist „declarat” și surprinzător de modern, iar în analiza poeziei stăruia asupra modelelor și influențelor; cealaltă, în secțiunea Estetismul redactată de Vladimir Streinu, aprofunda și nuanța încadrarea în simbolism, identificând mai exact specificul vagului și al vibratilului din poemele definitorii și nota preluarea creatoare a eminescianismului, apăsând în final pe diversitatea și amploarea culturii celui dispărut la numai 27 de ani. Mai târziu, istoriile literaturii datorate lui I. Negoițescu, Nicolae Manolescu și Mihai Zamfir îi consolidează proeminența de poet, teoretician și intelectual de un excepțional spectru cognitiv. Pe acest parcurs al vocilor de maximă autoritate, un moment capital îl marchează apariția în 1970 la Minerva a exemplarei ediții critice întocmite de Eufrosina Molcuț, omul care s-a dedicat total punerii în valoare a scriitorului prin aducerea la lumină a operei, cu respectul rigorilor filologice ale editării.

Cele cinci volume pregătite de Nicoleta Presură-Călina și publicate recent de Editura Muzeului Literaturii Române¹ vin să continue lucrarea Eufrosinei Molcuț printr-o importantă lărgire a materiei. Astfel se și motivează prezenta cronică. Noua ediție aspiră la exhaustiv, altfel spus la „opere complete”, și de fapt, ea și împlinește acest deziderat, cu mențiunea că viitorul ar putea scoate la lumină două texte, considerate până acum pierdute: drama Păcatul strămoșesc, anunțată în 1898, și romanul Vis primăvăratec în versiunea lui integrală (ediția de acum reproduce doar câteva fragmente găsite printre celelalte manuscrise). Ideea de a împărți materia pe cele cinci secțiuni și de a rezerva fiecăreia câte un volum separat s-a dovedit inspirată. Căci dacă, așa cum speră Nicoleta Presură-Călina în fraza liminară a notei editoriale, noile Opere vor contribui la o „mai bună înțelegere a spiritului enciclopedic al primului nostru simbolist autentic”, faptul se datorează în primul rând acestei organizări a materiei, care pe de o parte etalează desfășurat vastitatea și varietatea paletei de preocupări, iar pe de alta le scoate pe cele filozofico-științifice din condiția de anexe ale celor literare.

Urmând ordinea secțiunilor, să vedem, în racursi, aportul de noutate al actualei ediții. La fiecare dintre volume, acesta e de căutat în partea lor finală, de inedite, reproduse după manuscrisele de la Biblioteca Academiei. Aceste texte nu sunt date cronologic – operațiune dificilă, nu însă și imposibilă: D. Murărașu ne-a demonstrat-o în cazul poeziei lui Eminescu, editorul mai și imbricând opera manuscrisă în cea edită, astfel încât să ne ofere imaginea integrală a evoluției poetului. Totuși o lectură atentă ar putea stabili o linie de progres, de la versurile vădit elementare și stângace, la cele mișcându-se mai degajat – chiar dacă ele sunt marcate apăsat de influența lui Eminescu sau, mai puțin, de a lui Macedonski –, iar mai departe la cele în care se vede cum motivele, atmosfera și ritmul proprii poemelor edite, definitorii, încep să se elibereze de presiunea influenței. Exemplificând: de la „Ah, mi-i visul o povară / Ce m-apasă-atât de greu / Când te văd cât de departe / Ești de mine, amorul meu”, la „Peste chipurile șterse trece grabnic vântul vieței / Aducând potop de gânduri peste visul tinereței / Și-l întunecă cu totul pe-acel vis așa chimeric, / Iar în juru-mi răspândeșe pânze negre de-ntuneric” și apoi la „Ieșeam din vechiul templu pe-o sară așa de clară, / Pe-un zid negrit văzusem un chip blând de fecioară / Cu ochii plini de visuri încet plecați în jos / Sub dulcea amintire a unui gând frumos”. (În privința pătrunderilor eminesciene, în opinia mea lucrurile sunt complicate de fapul că ceea ce pare influență este probabil fructul unei adânci, genuine înrudiri; al unei cvasiidentități de natură creatoare dintre cei doi poeți. Ne-o arată, între altele, paginile de publicistică în care, vorbind despre marele lui înaintaș, Petică o face cu o empatie ce nu poate fi explicată fără această congenialitate.)

Fragmentele inedite de la secțiunea prozei, mai numeroase, arată un mai mic écart față de poemele în proză edite. Unele, cum sunt Vae Soli! ori cele subsumate titlului Neînțeles, indică tentative de dilatare a cadrului și a formei către o epică mai amplă și mai complexă, de nuvelă sau roman. Cele de sub titlul Vis primăvăratec sunt desigur porțiuni din romanul omonim, considerat pierdut. O dovadă a apartenenței la acesta e lista personajelor („Persoanele la Vis primăvăratec”); o alta, un titlu-explicație: „În Vis primăvăratec. Cap. ultim (urmează după Seara dragostelor)”. Indicii sigure ale viitorului roman, să fie fragmentele în cauză și proba că acesta – anunțat de revistă – a rămas la stadiul de șantier? Poate că o continuare a săpăturilor în vederea reconstituirii constelației de texte înrudite (cum a procedat Petru Creția la Eminescu) ar putea aduce un spor de argumente.

Mai substanțiale în sine și mai edificatoare cu privire la disponibilitatea scriitorului pentru lărgirea paletei de specii dramaturgice sunt ineditele din finalul volumului III, Teatru. Mai întâi însă trebuie spus că interesul lui Petică pentru acest gen este asemănător celui al lui Eminescu și ne sugerează ipoteza că dramaturgia – ca și la autorul Luceafărului – este fenomenul originar al întregii opere a lui Petică, matricea ei generativă. Independent de asta însă, e de citat fraza lui Perpessicius, în fața unor excavări de arhivă din anii anii ’50: „Constanta și nemăsurata preocupare de teatru, ce se întâlnește în manuscrisele poetului, nu o dată te îndeamnă să adaptezi versul și să exclami: Quidquid tentabat scribere, tragoedia erat”. Oricum ar sta lucrurile, sigur este că între poezia și dramaturgia autorului există multe vase comunicante care, dincolo de convenția formală genuistică, arată ca fațetele unuia și aceluiași întreg. Preferința, foarte modernă în epocă, pentru sondarea nebuloaselor interioare, frecventa apariție a unor teme și motive din poezie, precum și asemănările de tehnică și dicțiune fac din numeroare replici poeme autonome. Pe de altă parte, fragmentele de text reproduse după manuscrise înfățișează deschiderea și aptitudinile lui Petică și pentru genul comic; mai mult, ele arată un câștig de autenticitate. Căci dacă, asemenea celor din Năpasta lui Caragiale, țăranii din tragedii vorbesc urban și intelectual, trăind în plus extazuri virgiliene în fața peisajelor naturale și a vieții la țară, în comedii ei… își vorbesc vorba și-și poartă portul. Dar manuscrisele înregistrează noutăți și în cadrul genului grav. De pildă scenele scrise pentru piesa Bisericuța anunțau un mister religios. Climatul de eresuri al satului bântuit de duhuri și de voci, încordat în așteptări nelămurite etc. anticipează lumea dramelor expresioniste ale lui Maniu și Blaga.

Semnificativ sub raportul redimensionării imaginii intelectualului de anvergură și sincronizare europeană este volumul al patrulea, cuprinzând „scrieri critice”. Nu e vorba însă doar de articolele de critică sau teorie literară, ci de un spectru mult mai larg, elocvent, dincolo de literatură, pentru preocupările de filozofie, sociologie, economie politică, critica și istoria artelor plastice, arhitecturii și muzicii – tot atâtea domenii pe care Ștefan Petică nu le abodează în amator sau veleitar, ci cu seriozitatea celui ce le deține fundamentele și cunoaște stadiul actual al cercetărilor. Criticii și istoricii literari au fost surprinși de informația à la page în materie de literatură și artă europeană a tânărului care citea curent în franceză, engleză, germană și italiană (exemplul dat cel mai des pentru această sincronizare perfectă e articolul despre Ruskin). Minte cu vocație teoretică și echilibru al judecății, Petică atacă chestiuni de maximă dificultate, cărora le propune o rezolvare ce-și păstrează și azi valoarea euristică, așa cum se întâmplă în intervenția sa privind „cosmopolitismul ” și „naționalismul”. Cât despre dimensiunea practic-aplicativă, este foarte edificator ce spune Angelo Mitchievici în admirabila lui prefață la volum: „Acest efort de a identifica utilitatea mizelor puse în joc de schimbul de idei la nivel european pentru propria cultură fac profilul indelebil al unei critici literare astuțioase”. Astfel înarmat, Ștefan Petică poate discuta și uneori polemiza total fără complexe, indiferent de apartenența culturală a preopinentului. Cu dezinvoltura dată de buna cunoaștere a lucrurilor, o face bunăoară cu Camille Mauclair, sumbrul vestitor al morții simbolismului. Încărcătura acestui volum cere însă un comentariu mult mai amplu.

Având meritul de a lărgi considerabil geografia operei lui Petică, cele cinci volume lasă de dorit la nivelul filologic și de tehnică a editării. Între neajunsuri, nu puține lecțiuni greșite (unele pot fi identificate de cititor prin colaționarea cu originalele facsimilate) și modernizări forțate, prin care se încalcă principiul inconturnabil al conservării formelor ce ilustrează o realitate fonetică. Întâlnim, apoi, numeroase amputări, marcate prin „croșetele” de tristă amintire și a căror prezență nu ne este explicată în vreun fel oarecare. Aparatul critic ne oferă trei prețioase instrumente de lucru: o cronologie a vieții și operei, bibliografia primară și cea a referințelor critice, plasate, toate, în finalul primului volum. Reținem de asemenea, pe lângă numeroasele facsimile, un bogat montaj iconografic.

__________________________