Titu Maiorescu, ministru al învățământului

Al doilea ministeriat: chestiunea socialistă

Al doilea ministeriat al lui Maiorescu¹ survenea în condiții speciale, într-un guvern constituit imediat după marea guvernare liberală (1876-1888); se poate spune și că marea guvernare liberală întrerupe primele mandate ale lui Maiorescu (1874-1876; 1888-1889) în calitate de ministru al Cultelor și Instrucțiunii publice.

Se produsese o distanțare de principiile conservatoare ale lui Lascăr Catargiu, manifestată la 1881 prin câteva poziționări publice ale junimiștilor, în special din cauza inacțiunii comitetului conservator, care respinsese propunerea lui Brătianu de a face parte dintr-un guvern de uniune națională la proclamarea regatului, printr-o atitudine principial oscilantă: „dacă te-ai hotărât într-un sens, nu poți merge cu celălalt, ci trebuie să mergi înainte în direcția în care te-ai hotărât. Trebuie să afirmi cât se poate de precis; nu poți lăsa lucrurile importante învăluite” – spune Maiorescu în discursul din Cameră de la 14 decembrie 1889².

Împrejurările constituirii guvernului Theodor Rosetti, primul guvern conservator după marea domnie a lui Brătianu, sunt speciale; de-a lungul lui 1887, Opoziția Unită (conservatori și dizidenți liberali, precum Dimitrie Brătianu) semnează mai multe apeluri, amenințătoare chiar la adresa regelui („Poporul Român, blând și lung îndurător, va arunca în fine răspunderea, nu asupra acelora ce înconjoară Coroana, ci asupra Aceluia ce o poartă!”). Maiorescu dezavuează un asemenea comportament, fiind unul dintre puținii conservatori care nu își pun numele alături de cele ale lui Lascăr Catargiu sau G. Vernescu.

Tensiunea va escalada în martie, o lună specială, când se aniversa și proclamarea Regatului (14 martie), Opoziția-unită ținând mai multe întruniri politice, care vor fi disipate cu armata, curgând sânge și incriminându-se deputații conservatori, fiind arestați N. Fleva (dizident liberal) și N. Filipescu; la 20 martie vor izbucni răscoalele țăranilor, în special în Ilfov, iar Brătianu, în „preziua izbucnirii, demisionează”.

Guvernul Theodor Rosetti câștiga așadar în fața grupărilor Catargiu, în special în fața regelui, consacrându-se în această perioadă puterea facțiunii junimiste; Lascăr Catargiu va face aproape totul pentru a împiedica acest nou guvern, demisionând chiar din funcția de președinte al Camerei, în ianuarie 1891; el nu va forma un executiv decât la sfârșitul lui 1891 (după ce va mai pica un guvern conservator, al generalului Florescu) – și atunci, cu concursul neîndoielnic al junimistului Carp.

Remanierea guvernului Theodor Rosetti din noiembrie 1888 se datorează noului Parlament rezultat în urma alegerilor din octombrie, mai multe curente conservatoare fiind acum reprezentate în guvernul Theodor Rosetti II, Opoziția unită primind satisfacția de a guverna, prin generalul Manu la Război, Al. Lahovary la Domenii (minister condus interimar de Maiorescu până în iunie 1888, apoi de Petre P. Carp până în noiembrie 1888) sau de dizidentul liberal G. Vernescu la Justiție³.

În acest al doilea mandat de ministru, Maiorescu deține ad-interim două portofolii: Domenii (23 martie-3 iunie 1888) și Justiție (30 iulie-3 septembrie 1888); la Domenii (denumirea completă: Agricultură, Industrie, Comerț și Domenii), Maiorescu se confruntă cu probleme deosebite, precum filoxera, insecta ce ataca vița-de-vie, fiind nevoit să ia mai multe măsuri, precum organizarea unui serviciu special de combatere a flagelului⁴. Mai modestă este activitatea de la Justiție, care asigură doar o funcționare pe timpul vacanței de vară a titularului, Alexandru Marghiloman.

La Culte, Maiorescu se bazează pe membrii de orientare conservatoare din consiliul permanent al ministerului: Al. Odobescu, Dimitrie August Laurian, Iacob Negruzzi, conlucrând și cu membri de alte orientări, precum Hasdeu, V. Șiaicaru sau dr. Vitzu⁵. Eșalonul secund din minister, de extracție liberală, se retrage atunci când treburile ministerului vor fi efectiv conduse de noul guvern conservator; este cazul secretarului general al ministerului, Spiru Haret, care demisionează, iar Dimitrie August Laurian este numit în locul lui, pentru ca ulterior, în locul lui Laurian din consiliul permanent să vină Iacob Negruzzi – o schimbare petrecută la începutul ministeriatului, la 12 aprilie 1888. În al doilea guvern Rosetti, în locul lui Laurian va fi secretar general (doar „însărcinat provizoriu”) Ioan M. Melik, acesta demisionând la 25 octombrie 1888 și reluându-și postul de inspector general. În locul lui – Ștefan C. Mihăilescu, cel care va rămâne secretar general în minister și în noiembrie 1890, în timpul ultimului mandat de ministru al lui Maiorescu⁶.

Vechi tovarăși de idei, Dimitrie August Laurian, Ioan Mir. Melik și Ștefan C. Mihăilescu sunt oamenii care asigură funcționarea efectivă a ministerului.

Dimitrie August Laurian (1846-1906), fiul lui August Treboniu Laurian, latinistul indexat în În contra direcției de azi în cultura română pentru Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae romanae in utraque Dacia vigentis vulgo valachicae (1840), este un junimist de ultimă oră; după ce a fost surprins în „studiul de patologie literară” Beția de cuvinte (1873) drept autor al unui „lucru care nu prea are înțeles, dar cuvintele sună a ceva”, „junele Laurian”, conducătorul din 1877 al ziarului România liberă, ajunge în tabăra junimiștilor repede, fiind consemnat în „incitante discuții pe la 12 ½ noaptea”, la 1876, acasă la Maiorescu, alături de alți profesori, precum Ștefan Mihăilescu; în 1884 România liberă devenea și ea o tribună junimistă. Profesorul de filozofie și de latină a asigurat această interfață gazetărească importantă, România liberă transformându-se, din 1889, în Constituționalul – pentru a reprezenta mediatic gruparea junimistă, autointitulată „constituțională” – grupare care se va constitui, de altminteri, în Partidul Constituțional, începând cu 1891 și până în 1907, când se reîntoarce sub emblema Partidului Conservator.

Profesorul universitar de matematică de la Iași, Ioan M. Melik (1840-1889) este vechi junimist, de la 1865, administrator al tipografiei societății Junimea; „se zice că ar fi vorbit 23 de cuvinte de la începutul Junimii până la 1880”, spune malițios despre el Dicționarul Junimii. Rolul în minister al lui Melik este important, în calitate de secretar general și, mai ales, de inspector general, participând în mod consecvent la ședințele consiliului general de instrucțiune.

Educația avea drept priorități, în programul guvernului⁷, „îmbunătățirea soartei clerului de mir”, prin „monopolizarea în favoarea preoților mireni a producerei și vânzărei unor obiecte necesare cultului religios” și, în al doilea rând, „întinderea învățământului real”, vechi program maiorescian, pentru că „o asemenea direcție dată unei părți a învățământului public de la clasicismul exclusiv de astăzi spre studiile mai practice ne îndreptățește a spera accelerarea mișcării economice și industriale și înfrânarea tendinței spre funcționarism.”

Aceste principii se organizează în trei mari direcții: lupta cu inerția sistemului; continuarea reformei curriculare; lupta împotriva socialismului.

Lupta cu inerția pornește de la bază, de la stabilirea, prin ordin ministerial, a unui program de lucru clar pentru funcționari (de la 10 sau 11 a.m. la 6 p.m.) și prin organizarea consiliului general al instrucțiunii, numindu-se noi membri.

În viziunea lui Maiorescu asupra sistemului de învățământ a intrat, întotdeauna, respectarea legii; demersurile sale privind situația suplinitorilor au fost făcute publice de la tribuna parlamentului: „Când am eu dreptul neîngrădit de lege de a numi suplinitori pe cine vreau, și când am dreptul de a casa concursul de câte ori vreau, și când tocmai eu ministru mă hotăresc a înfrâna acest arbitru administrativ, a scoate cât mai multe catedre suplinite la concurs, a nu casa concursurile și a micșora numărul suplinitorilor pentru a-i înlocui cu titularii recomandați de juriile profesorale după rezultatele concursurilor: atunci dau o dovadă că vreau să se respecteze spiritul liberal al legii instrucțiunii publice, să se respecteze descentralizarea și autoritatea juriilor corpului profesoral.”⁸ Pornind de aici, se poate citi începutul concursurilor naționale pentru ocuparea unui post în învățământ; conform legii din 1864, completată în 1879 și 1883, pentru fiecare post vacant de profesor se organiza un concurs, la care se puteau înscrie mai mulți candidați; concursul era costisitor, spune Maiorescu, în primul rând pentru candidați, pentru că se desfășura doar într-un centru universitar (București sau Iași), cu probe scrise și orale, vreme de mai multe săptămâni – dar și pentru sistem: „în 1888, după îndemnul meu, consiliul permanent, interpretând aplicarea legii din 1879 și din 1864 în spiritul lor, și ca să se facă întrucâtva corespunzătoare trebuinței, a formulat avizul că la un concurs pot izbuti mai mulți concurenți, cu gradarea meritului lor după notele totale obținute, indicându-se limita notei de succes. Prin urmare, la un concurs reușește ce e drept cel dintâi și este cel dintâi numit la catedra vacantă, pentru care a concurat; dar ceilalți nu trebuie să fie numaidecât toți căzuți, cum zice d. Teodorescu, ci dacă au dovedit, cu ocazia concursului, bune cunoștințe și bună aptitudine, rămân disponibili pentru numiri la catedre similare.”⁹ Durata valabilității unui astfel de concurs era de 1 an.

Discuțiile din consiliul general al instrucțiunii ilustrează lupta cu inerția sistemului; aici, Maiorescu susține notarea „nu cu cifre, ci cu cuvinte” (calificative), comasarea unor catedre („nică-eri [în lume] catedra de geografie nu e separată de istorie”), cu asigurarea că profesorii „cari vor rămânea, din această contopire, fără catedră (…) se vor întrebuința la alte școli.” Prin astfel de comasări, se continuă, de fapt, vechiul plan, de răspândire a învățământului real, Maiorescu punând orice resursă în sprijinul acestei idei, combătând totodată, în cadrul consiliului general al instrucțiunii, și „clasa advocățească”, principala bază de selecție a liberalismului: „numărul profesorilor din liceele nóstre este fórte mare în comparație cu liceele din alte țări, în comparație cu finanțele și facultățile intelectuale. Nu există liceu în lume unde să fie un profesor de istorie și altul de geografie. Asemenea nu este țară unde un profesorǔ să predea numai filosofia în lyceu. La noi îndată ce s’a prevăḑut în programă un objectǔ nou, s’a pus și un profesorǔ separatǔ, fie că acest objectǔ ar avea numai uă oră pe septemână, cum e filosofia, salariul lui s’a plătit ca și la cei l’alți profesori cu ore mai multe. Ei bine, acésta este o risipă în finanțele statului. În resumatǔ: Aparatul profesoralǔ prea mare trebuie întrebințat pentru alte școli noi, de exemplu pentru gimnazii reale. Și ast felǔ cu acele-a’și mijlóce bănesci și didactice poți ținea mai multe școli.”

Un alt element de continuitate, în afara propagării învățământului real, este susținerea elementului național-identitar; aici poate fi încadrată o lege prin care se achită costurile de edificare a Ateneului Român, dar și decorarea unor personalități reprezentative – de pildă noul director al Naționalului, Caragiale. În același spirit, pot fi citite și subvențiile pe care le acordă savantului Hasdeu, pentru reprezentarea României la congrese internaționale (un congres al orientaliștilor) sau profesorului Al. Odobescu (pentru a reprezenta Universitatea din București la al VIII-lea centenar Bologna).

Dacă reducerea numărului profesorilor putea fi justificată în diferite feluri, inclusiv prin dezvoltarea unui învățământ real, constanta împotrivire față de ideile socialiste reprezintă o evidentă trăsătură reacționară, ușor edulcorată de-a lungul timpului; Maiorescu a fost mereu atent nu doar la conduita profesională a profesorilor, ci și la cea morală – înțelegând prin aceasta din urmă neimplicarea în viața politică, în spațiul public. Discursul din 12 ianuarie 1889, răspuns al unei interpelări „despre profesorii socialiști și libertatea învățământului” expune câteva din aceste idei, pornind de la cazul lui I. Nădejde din 1881, care a fost exclus de la liceul din Iași, pentru că „propaga pe atunci convingerile d-sale de socialism, le propaga prin scrieri, și le propaga prin toate întrunirile ce le avea, poate și în cursul școlar sau cel puțin în convorbiri cu școlarii”. Se ajunge astfel în prezent, la cazul profesorului de franceză Teodoru, raportat de ministrul de interne către cel al cultelor, „și aci nu este vorba de libera cugetare a unui om care se gândește la idealul constituirii patriei sale – d. Teodoru a luat petițiuni scrise de la socialiști pentru țărani, tipărite în formular, pentru a cere pământ, și a adunat în sărbători țăranii din prejur la sine și le-a spus cum să agite pentru abțineri de pământ. / Și un fapt, care pentru mine este tocmai deosebit de grav, se mai zice, că acest profesor întrebuințează școlarii din gimnaziu pentru lățirea acestei propagande”¹⁰.

Concluzia ministrului se întemeiază pe existența unor fapte: „D-lor senatori, mai înainte de a avea o certitudine în privința chestiei de fapt, eu nu pot lua o măsură severă în contra unui membru al corpului profesoral. Am cerut dar informații, și dacă lucrul este așa cum s-a arătat, atunci voi destitui pe profesorul suplinitor Teodoru”¹¹.

Atitudinea lui Maiorescu este extrem de consecventă; într-o scrisoare din 1874 exprimă aceeași idee – atunci împotriva „clasei avocățești”, în speță a liberalilor – acum împotriva socialiștilor: „Eu sunt hotărât a nu tolera politica militantă din partea nimănui. Să voteze oricine cum îi place, dar să nu insulte guvernul prin petiții, jurnale etc.”¹²

Trecerea timpului relativizează componenta socialistă; în prefața la Discursurile parlamentare IV din 1903, regretând intervenția armatei pentru înăbușirea răscoalei din 1888, crede că „nu mai are importanță să cercetăm, cine au fost adevărații ei instigatori (…) nici dacă se amestecară socialiștii”¹³. O nuanță care se putea citi încă dintr-un discurs din 7 noiembrie 1888, când recenta alegere a socialiștilor Nădejde și Morțun era contestată: „fiindcă este știut că există în țară un număr de alegători în colegiul III [colegiul cu alegători primari și cu electori], cari sunt partizani ai ideilor exprimate de dd. Nădejde și Morțun; fiindcă este necontestat că asemenea idei au găsit o expresie sub forma alegerilor: ele sunt în drept să fie reprezentate în Cameră. Și eu voi adăuga: mai bine este să fie socialiștii reprezentați aici în parlament, decât prin agitări afară din parlament. (aplauze) Și de aceea vă rog să binevoiți a valida alegerile dlor Nădejde și Morțun”¹⁴. În cele din urmă a fost validat doar Nădejde.

Maiorescu era culant pe terenul adversităților politice, al egalilor, însă intolerant față de cei aflați în subordinea sa; de pildă, în ședința 14 februarie 1891, de susținere a proiectului său de lege, Maiorescu se pronunță violent împotriva agitațiilor socialiste, propunând măsuri ferme: „dacă ați ști scrisorile, raporturile revizorilor, numărul reclamațiilor, cari sunt în dosare în privința, de exemplu, a mișcării socialiste care a prins și printre mulți învățători; dacă ați avea dvoastră, cum le am eu înaintea ochilor, plângerile proprietarilor cari spun că învățătorul cutare și învățătorul cutare, cu ocazia alegerilor comunale, spune sătenilor că pământurile proprietarului au să le împărțească ei între ei: ați mai avea curajul să propuneți inamovibilitatea învățătorilor? Sau ați crede că în starea de față este necesar să se dea guvernului putința unei represiuni imediate și sigure a tot ce este abatere de la misiunea proprie a învățătorului, așa cum am indicat-o mai înainte, a tot ce este agitare a spiritelor în afară de interesul școalei? Proiectul guvernului se pronunță pentru acest control energic, și cred că prin aceasta asigurăm mai bine și mersul regulat al școalei și împrietenirea oamenilor cu propășirea învățământului.”¹⁵

Documentele referitoare la atitudinea față de socialiști arată înlăturări din învățământ pe baza agitațiunilor socialiste, raportate de inspectorul școlar (de pildă, de cel de Ilfov). Doar recomandarea profesională îl putea salva pe cel în cauză – recomandare care putea fi făcută tot de revizorul școlar care cerceta pricinile.

Cel de-al doilea ministeriat se încheie la 29 martie 1889, premierul Theodor Rosetti depunându-și demisia din cauza unor manevre ale lui G. Vernescu (numiri la Curtea de Casație fără știrea prim-ministrului), un liberal-conservator introdus la Justiție de gruparea Catargiu, în remanierea din toamna lui 1888, tocmai cu scopul de a demantela guvernul junimist.

Addenda

Cuvânt de deschidere a sesiunii Consiliului General de Instrucțiune din 1888

MCIP dosar nr. 206 / 1888, f. 48

Domnilor membri ai consiliului general al instrucțiunei,

În conformitate cu art. 25 din legea instrucțiunei publice, v›am convocatǔ în consiliul general spre a ve cere lămuririle dobândite prin experiență, în privința unor cestiuni ce intereséză îmbunătățirea învățământului publicǔ.

De câți-va ani funcționéză uă șcólă de institutori care nu are încă uă programă bine și în regulă stabilită. D-Vóstră ați mai discutat-o și în sesiunea trecută. O reluare a desbaterilor acelei programe ar fi de multǔ interesǔ pentru organizarea șcólei de institutori.

De altă parte, s’au ridicat multe critice în privința încărcărei programei de studii din liceele și studiele clasice. Ministeriul în consiliul permanent a lucratǔ un proiectǔ de modificare a programei în ființă, pe care îl supunem deliberărilor Dv.

Cu occasiunea cercetărei acestor cestiuni, se potǔ ivi propuneri noui cari să intereseze învățământul nostru. Voiǔ priimi cu mulțumire desbaterea unor asemenea propuneri, având credință că cu toții doriți a vedea cât mai bine mergând șcóla românéscă.

Declarǔ dar în numele legei deschisă sesiunea consiliului generalǔ a anului 1888, comunicându-Vă în același timpǔ că delegații permanenți ai Ministeriului, luați din consiliul permanentǔ al instrucțiunei, sunt pentru această sesiune dnii Al. Vitzu, Iacob Negruzzi și V. Șiaicaru.

Ministru

Decorarea lui Caragiale, director al Naționalului

MCIP dosar nr. 174 / 1889, f. 15

Nr. 39044 din 16. XII. 1888

Carol I

Prin grația lui Dumneḑeu și voința Naționale

Rege al României

La toți de faciă și viitori sănetate

Asupra raportului Ministrului Nostru secretar de stat la departamentul Cultelor și al Instrucțiunei Publice sub no 17067

Am decretat și decretăm:

Art. I Se acordă medalia Bene Merenti clasa I Domnului I.L. Caragiali pentru lucrările sale literare și maestrului cavaler Cima din Milan pentru meritele sale artistice și sprijinul dat artiștilor români.

Art. 2 și cel din urmă. Ministrul Nostru secretar de stat de la Departamentul Cultelor și al Instrucțiunei Publice este însărcinat cu esecutarea acestui decret.

Dat în Bucuresci la 15 Decembre 1888

Carol (ss)

Ministru Cultelor și al Instrucțiunei Publice

T. Maiorescu (ss)¹⁶

(Din volumul Titu Maiorescu, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (acte și documente), ediție de Dan Gulea, în curs de apariție la Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2021)

_________________________