…timpul, care ne transformă în obiecte,
ne îmulțește singurătatea firească…
Derek Walcott
… spelling, please! English spelling
I (ai) = impostură, incultură, impertinență
M (em) = mediocritate, mistificare, maculare
„Care este strategia de supravieţuire a unei comunităţi omeneşti într-o condiţie de catastrofe înlănţuite – de catastrofă perpetuă? Şi ce anume rămâne valid dintr-o comunitate, dintr-o fiinţă omenească în momentul când încearcă să se adapteze apocalipsului – concedându-i statut de normalitate – când evenimentul stihial devine banal cotidian? Şi în general când anume băşcălia – iresponsabilitatea asumată, spiritul macabru al umorului, de care noi, românii, suntem atât de mândri, – încetează să mai fie un scut invulnerabil?”– se întreba creatorul Lucian Pintilie.
Sa pervertit înţelesul artei prin simplul fapt că au pătruns în teritoriul personalizat al creaţiei mulţi intruşi, săraci în substanţa lor interioară, fără adâncime afectivă, stingheri în cuprindere, dar îndrăzneţi în obrăznicie orgolioasă. Sunt puternici doar prin dimensiunea lor de serie uniformă şi searbădă, prin care se identifică… Cumul de titluri şi participări „prestigioase”… Sunt masteranzi şi doctori, informaţi în toate şi în tot, de cele mai multe ori de pe net,… câteodată şi din cărţi pe care le citesc cu o înțelegere banală şi le susţin apoi cu superficialitate diletantă împăunaţi fiind de un orgoliu fițos. Nu au cu arta vie decât un contact epidermic, nu pătrund niciodată esenţele, nu au în fiinţa lor nicio urmă de conţinut interior. Supuși de prostie, se cred misionarii unui teatru nou, modern, postmodern, postpostmodern. Aceşti regizori, actori, critici, manageri…, cu studii cu plată în ţară sau, mai ales, pe undeva pe afară, nu ştiu nici nu vor să afle că arta trebuie să sugereze, să nu stăruiască până la trivialitate în vizualizări kitsch shock. Nu intră în mintea lor cucerită de parvenire ideile care interesează cu adevărat… Neliniştea constituie prezența vizibilă a inteligenței.
Sunt prea siguri, câteodată fuduli şi impertinenţi fluturând gălăgios C.V.urile validate, dar fără acoperire, prin seminarii şi colocvii, workshopuri şi comunicări în care mulţi dintre ei, artişti fără carieră artistică vizibilă, fac figuraţie în public pălăvrăgind despre creaţii şi creatori… Nu explici universul marilor personalităţi inventariind opera lor, cărţile lor, gândirea lor. Ceea ce acolo este experienţă trăită, ardere, fiinţare pe care trebuie să o asimilezi cu umilinţă, smerenie şi curaj creator. Teatrul e o trăire personală şi nu se împrumută sau închiriază. Bifarea cu suficienţă abilă, mascată în paginile resuméului unei experienţe artistice nu este altceva decât un fals, o minciună nocivă…
Acest rang al imposturii a proliferat şi mistifică întreaga existenţă artistică. Care sunt sursele acestei malformaţii? În primul rând starea educaţiei şi culturii româneşti actuale.
Şcoala falsifică studiul vocațional, prin sistemul Bologna, impus fără discernământ în numele europenizării… Nu există competiție și selecție la admitere, predau profesori fără statut artistic valid, domină gustul îndoielnic și superficialitatea. Trebuie să spun din nou că lucrul cel mai activ şi, în acelaşi timp, cel mai dureros astăzi, la noi, este faptul că impostura slujeşte reforma… Reformă fără criterii şi fără implicarea valorii… Umor şi predestinare mitico dâmboviţeană…
În universul pandemic nesigur, ce nu solicită în mod real participarea, creativitatea şi responsabilitatea, trăim supuşi şi confuzi un timp al disperării, mediocrizării și mistificării prin tirania vociferărilor şi erupţiilor perfid-generoase… Măști și idealuri, monșer!
Trebuie să fim responsabili de adevărurile prezentului şi avem obligaţia să descifrăm incertitudinile viitorului pentru a realiza şi impune o existenţă demnă şi o creaţie cu amplitudini esenţiale, vie şi densă, românească, europeană şi universală deopotrivă..
Şi totuşi înlocuim cu tâmpă seninătate necesităţi stringente de atitudini şi acţiuni cu sloganuri, tabuuri, …şi mimetism slugarnic. Aceşti membri de onoare ai imposturii se lăfăiesc în superficială și constantă suficiență. Da, mi-e frică de proștii răi… – I.L.Caragiale
Climatul moral, lipsa exemplarităţii, calitatea vieţii, laşitatea, toate vorbesc despre căderea valorică. Voci distincte şi distinse odinioară nu mai au puterea mesajului, iar trâmbiţaşii bolnavi de parvenire sau aşezat făloşi în primul rând la comanda accelerată a surpării valorilor.
Identitatea – un moft… Gândirea – o relicvă… Prezentul – un bâlci.
Experienţele altora, cunoscute după ureche, devin automat obiectivele noastre, ţeluri, ţinte de implementare fără însă a le înţelege şi a le aprofunda măcar la un prim prag de onorabilitate şi decenţă profesională.
Deceniile actuale cultivă întâmplător sau conştient, fariseic sau interesat, în cârdăşie sau naivitate, proliferarea structurii de mediocrizare.
Democraţia, reforma, economia de piaţă, justiţia, autonomia, restructurarea, creaţia liberă etc., etc… devin – din nobile cerinţe obiective ale dezvoltării – „chestiuni arzătoare la ordinea zilei” şi alibiurile imposturii.
Chiar și pe scenă avem din nefericire o descifrare înceţoşată a viitorului…
Teritoriul vocaţional nu mai poate săşi acorde nicio perioadă de relaxare în ceea ce priveşte perspectiva menirii sale.
Semnalul de alarmă a fost tras, de mult… şi…nimic… Indiferenţă… tăcere…
„Arta nu este o necesitate imediată pentru societatea umană, iar artiştii vor fi veşnic nişte excepţiuni […] Generaţii după generaţii de imense majorităţi se vor strecura fără să lase în urma lor ceva deosebit, una pentru gândirea alteia; cu păstrarea patrimoniului de gândire şi cu continuarea speculării lui, vor fi însărcinaţi întotdeauna numai câţiva, un foarte restrâns număr. […] Cu cât mai târziu a venit artistul sau gânditorul pe lume, cu atât îi trebuie mai multă originalitate şi mai mare putere de concepţie, pentru a covârşi capitolul din ce în ce mai sporit de gândire umană şi pentru a găsi forma nouă”. (I. L. Caragiale)
Onestitatea şi performanţa creatoare nu se mai susţin pe măiestrie, judecată analitică și har. Gândirea e doar o înșiruire de cuvinte. Arta interpretativă e năucită de lipsa de rigoare şi profunzime, de penetrare ideatică sordidă, de partizanatul din înăuntrul grupărilor solidare ce se susţin dincolo de bine şi rău… Avem vedete, staruri, VIPuri, dar nu mai avem talente certe, constituite organic prin rigoare şi demnitate, prin menire şi muncă, prin disciplină şi modestie nobilă… Polemica e necesară şi binevenită, când este o moștenire și se susţine pe idei, pe viziune, pe concept. Cât de departe sunt toate acestea de noi astăzi. O degenerare, o oboseală şi o destrămare a vitalităţii teatrului înrădăcinat cândva în fertilă creativitate.
Actul de creaţie e la îndemâna tandemului I&M având ca scutier prostia îmbibată de grandomanie suficientă ei însăşi, impulsivă în obţinerea unui statut privilegiat, ucide, sterilizează tinereţea şi prospeţimea celor care, cu ingenuitate, candoare şi sensibilitate îşi doresc un destin artistic şi vor să lupte pentru a se impune ca personalităţi ale unei noi generații.
Rădăcinile îndoielii pe care le-au avut marii artişti ai teatrului românesc sunt și au fost la fel de adânci ca şi cele ale certitudinii. Astăzi, îndoiala este rară şi luciditatea la fel. Ne ameţesc vertijurile şi simţim tot timpul o surpare a reflexiei.
„Teatrul îndeplineşte într-o cultură o funcţie de sinteză pe care niciun alt gen nu şi-o poate asuma. El reprezintă punctul direct de contact a unei culturi cu publicul. El mai reprezintă laboratorul în care sensibilitatea unei epoci îşi găseşte, îşi formulează, îşi legiferează conştiinţa de sine. Toate drumurile de artă se întâlnesc în teatru şi numai prin teatru ele îşi pot stabili unitatea spirituală… Teatrul ajută circulaţia valorilor, limpezimea lor, selectarea lor. Când teatrul abdică de la această chemare, el anulează o întreagă funcţiune de cultură”. – Mihail Sebastian
Teatrul oferă spaţiul în care creaţia se poate mişca liberă între lumea din afară şi lumea dinăuntru. Puterea şi miracolul textelor se nasc din faptul că ele prezintă omul în toate aspectele sale deodată. Principalul mijloc de expresie este tăcerea din cuvânt şi cuvântul cuprins în tăcere. Tăcerea conţine înţelesuri în prag de mărturisire… Totul reprezintă, nimic nu e…
Teatrul nu are ceva definit o dată pentru totdeauna. E experienţă continuă… Simultană cu trecerea spre şi înspre moarte. Realitatea e că textul poate cuprinde într-o frază atât de multe înţelesuri diferit posibile, încât adesea adoptăm un punct de vedere simplist al siguranţei şi evidenţei şi suferim pierderi esenţiale, atât la nivelul seducţiei şi atracţiei plurale, pe care am putea-o câştiga, provocând potent contradicţiile ce-i întreţin vitalitatea ambiguităţii. În teatru, cuvântul, atât de prostește vitregit, este labirint iluminat în interpretare, este imagine și densitate. El călăuzeşte necunoscutul prin mărturii vii. Nu are astâmpărul unei certitudini. Este plurifocal înăuntrul unei identităţi virgine care conţine puncte de reper ale psihologiei, acţiuni de toate felurile, o zugrăvire a scenei şi o zugrăvire a timpului, încât dacă faci într-adevăr muncă de forare şi cauţi toate filoanele tăinuite în el, te alegi cu o cantitate uriaşă de mici reprezentaţii în desfăşurare, care întreţin veşnic un spectacol ascuns, dar viu şi agresiv.
Jocul se descifrează prin jocul secund.
Teatrul e o acţiune impură raportată la timp, la inevitabil; e o soluţie pentru cine vrea să fie… Oamenii se dăruiesc teatrului, artişti şi public din imposibilitatea de a privi realitatea în faţă fără să o descopere – irealitate.
Veşnicia capătă sens în durata de timp şi spaţiu a unui spectacol.
Existenţa se reduce la alternanţa dintre plictiseală şi „activitate”. Spaima de ireal e motivul ultim al actului. Căci orice actualizare ne umple de iluzia existării. Acţiunea raportată la timp ne seduce, ne orbeşte şi ne împiedică astfel să ştim că e înşelăciune. Nimic nu e mai întăritor decât să aderi la o ficţiune, nimic nu e mai plăcut decât să zvâcneşti ca înfrânt teoretic al unui destin pe care nu-l cunoşti niciodată.
„Epocile mari nu se măsoară după idei, ci după pulsul ce le agonizează triumful, durerile sau laşitatea.” (Lev Şestov)
Happy end-ul e întotdeauna teatralitate ironică, speranţa dezamăgirii virtualizată de iluzie. „În orice nefericire nu există decât o primejdie; când cel ce suferă nu vrea să creadă că nefericirea este fericire.” (S. Kirkegaard)
Teatrul te obligă să accepţi existenţa ca pedeapsă suportabilă prin histrionism, viaţa ca eroare, dimensionată în temei poetic. „Omul se rostogoleşte de la Copernic încoace din centru spre necunoscut. Lipseşte răspunsul la întrebarea De ce ? – dar răspunsul e chiar acurateţea întrebării.” (Nietzsche)
Amăgirea prin joc, jocul ca dublură a înţelesului existenţei de neînţeles devin spectacolul ei de sens. Poate ascuns, sigur tăinuit în tăcerea care gândeşte…
Teatrul stopează risipa de energie vitală, transformând-o în stare emoţională dilatată excesiv în comuniunea de grup a trupei. Mulţi şi singuri, singuri şi mulţi. Împreună. Destinul unei seri de spectacol este redarea vitalităţii extenuate de existenţă printr-o imagine caleidoscopică ce luminează un întuneric ştiut şi neştiut de întreaga comunitate. Să dai totul şi să nu primeşti nimic este noua provocare a speranţei pe care reprezentaţia de destin a artei teatrului o tăinuieşte în scenă.
Iluzie şi utopie deopotrivă.
Teatrul este o incandescenţă ce ne continuă întru desăvârşirea sfârşitului. Nu scapă nimeni de viaţă!
„Nu credeam că după secolul XX va veni secolul XI” – Amos Oz