– Ce au, domnule, cu noi? Ei sunt burghez-capitalişti, noi, socialist-comunişti!
Din principiu, nimeni din coadă nu lămuri aspectul şi parcă nu putea garanta că pe tipul ăsta nu îl mai văzuse; parcă o dată în faţa Tribunalului, era anul trecut, un august tot canicular, ca şi acum, pe acolo trebuia să treacă coloana cu maşini negre, spre a vizita cartierul ce treptat se transforma în ruine prin demolare; pufăind pe buze individul încercase să se răcorească fluturându-şi sacoul, ocazie cu care i se văzuse tocul pistolului, ca din neant apărând un alt individ la fel de cernit îmbrăcat, care-i fripsese victimei caniculei o viguroasă pereche de palme; şi tot pe dânsul parcă îl mai văzuse şi anul acesta cu puţin înainte de intrarea în vacanţa de vară, în vasta curte a şcolii, care era şi loc de trecere pentru pietonii ce voiau să ajungă din strada Antim în foarte scurta stradă a Emigrantului; şi parcă-l mai văzuse Tibi şi la locul de joacă, trecând pe acolo ca din întâmplare, pe vastul Deal al Arsenalului, paralel cu strada Uranus, pe care mai toţi copiii din cartier îşi făceau veacul în lungile zile de vară. În contrast cu colegii săi fictivi din colecţiile de cărţi de profil, toţi având chip teutonic pe coperţile tomurilor, figuri ferme, cu trăsături în unghiuri, bărbii secţionate, priviri albastre, vultureşti, acesta se remarca printr-o inexpresivitate antologică, greu de uitat, constituţie astenică, uşor adus de spate, cu ochii veşnic de om care plânge. Şi, rememorând frecvenţa cu care îl văzuse în preajmă, Tibi nu putu să nu fie săgetat de o bănuială, care făcea conexiunea cu familia sa maternă, unde bunicul din partea mamei fusese târât îndelung prin puşcăriile comuniste pentru vini ce nu putuseră fi niciodată dovedite, fratele acelui bunic lăsându-şi chiar osemintele prin acele închisori.
– De ce amplasează noi trupe şi arme în Germania Federală?… Ce le-am făcut noi?…
El, Tibi, personal, nu se simţea cu nimic vinovat de a fi provocat amplele precauţiuni ale acelor gealaţi, dar nu putea garanta că alţii nu comiseseră oarece, disjuncţie care nu ar fi funcţionat în cazul izbucnirii unui război – gloanţele, proiectilele şi toate celelalte neavând a se osteni a-şi alege victimele.
– Mai vine azi, dom’ Cáraiani, ce zici?…, întrebă moale un bătrânel ridicându-se anevoie de pe scaunul pliant de pescuit.
Cel interpelat lucra în incinta măcelăriei, dar pe post de vânzător la lapte. În fiecare dimineaţă sau la orice oră din zi ar fi binevoit dubiţa de profil, împărţea energic borcanele cu iaurt şi sticlele cu lapte, cu mimică impasibilă, cumpărătorilor mai mult sau mai puţin matinali, dimineaţa, când se întâmpla ca minunea să aibă loc prea în zori, pentru ca el să fie la serviciu, preluând din navete sticlele goale şi banii celor ce se sculaseră cu noaptea-n cap şi se autoserviseră fin din navetele abandonate de şofer fără a fi stat prea mult pe gânduri, culmea, niciodată neieşind în pagubă la sticlele refolosibile sau la banii totdeauna exacţi. Făcea asta de mai bine de douăzeci de ani, de când întreg complexul de locuinţe fusese dat în folosinţă, cu tot cu magazinele din dotare.
– Ce să zic, eu zic că vine, răspunse omul, impersonal. Da, da, să ştiţi că vine, e miercuri, totdeauna carnea vine sigur miercuri, căută el să ridice moralul celor de la coadă. După care, intră gânditor în măcelăria-lăptărie.
… simţi tâmplele zvâcnindu-i. Nubila, mai mare cu trei-patru ani decât el, îl privea din nou insistent şi cu interes, parcă cu un început de zâmbet în colţul gurii. Stătea sprijinită de gărduleţul kaki al spaţiului viran ce-l avea în spate şi, în răstimpuri, apuca cu vârful buzelor câte o sămânţă pe care o spărgea între dinţi fără grabă, întorcându-şi capul, scurt, cât să scuipe coaja pe pământul uscat ca piatra din spate. Îi remarcă roşeaţa din obraz şi respiraţia grea, pe care inabil încerca să şi-o mascheze. Cu o mişcare pe spate a capului, fata produse ondulaţii ca de valuri ale coamei ce-i sclipea ca antracitul, comiţând gestul neterminat al aranjării părului în coadă. Apoi, cu un gest aparent neglijent, îşi aranjă tricoul maroniu şi înflorat, producând învolburarea sânilor cărnoşi.
– … îţi spun eu, domnule, dacă Hitler şi-ar fi văzut de domeniul lui, meşteşugul zugrăvitului şi i-ar fi lăsat pe generali să hotărască, anglo-americanii ar fi fost azvârliţi în mare! Debarcarea din Normandia s-ar fi încheiat cu un eşec!… Este lucru sigur!… Războiul s-ar fi prelungit până în 1949-1950, ar fi fost deci necesară încheierea unei păci de compromis!…
– Domnule profesor, este greu de presupus că anglo-americanii ar mai fi putut să fie înfrânţi în iunie 1944!… Şi nu uitaţi, aveau un atú, bomba atomică!…
Domnul distins, trecut probabil de şapte decenii şi jumătate de viaţă, cu rame de ochelari fine, din al cărui buzunar se vedea ieşind de la vestă lanţul gros al ceasului, dădu a lehamite din mână:
– Cu două proiectile atomice nu puteau câştiga războiul în Europa!… Iar cadenţa cu care se puteau fabrica, era prea mică pe atunci, Reich-ul nu era chiar la capătul puterilor, cum era Japonia în august ’45, nu s-ar fi intimidat generalii Wehrmacht-ului dintr-atât, oricât de spectaculară ar fi fost scena distrugerii unei mari părţi dintr-un oraş, cu un singur proiectil!…
Interlocutorul tăcu, cugetând adânc. Argumentele profesorului parcă venit dintr-un alt secol, erau greu de combătut. Apărătorul socialist-comuniştilor de canibalii burghezo-capitalişti se apropiase şi el, ascultând argumentaţia cu ochi albi şi gura căscată. Nu pricepea o iotă. Doar cuvântul Omaha îi făcuse o puternică poftă de mâncare axată pe o omletă cu ciuperci, pe care se gândea să o comande consoartei acasă, dând un telefon de la un aparat public. Sau totuşi să se servească de futuristul walky-talky pe care-l avea în borsetă?…
– Priveşte şi dumneata, domnule!…, reîncepu ciceronele înflăcărat, începând să-și manevreze bastonul cu măciulie de argint, fixând un prim punct imaginar pe asfalt. Aici a avut fixaţia Hitler să ţină regimente întregi, mecanizatele şi o grămadă de artilerie, o abundenţă de muniţii, aici, în Pas de Calais!… În timp ce generalii lui erau aproape siguri că debarcarea va avea loc aici, fixă un al doilea punct imaginar – plaja Omaha!… El nu, şi nu, a ţinut-o ca orbul de trunchi. Aliaţii vor debarca sigur unde vrea el, în Pas de Calais!… A fost cum au zis generalii, care nu s-au lăsat amăgiţi de ploaia de manechine pe post de paraşutişti, lansaţi de Aliaţi în apropierea Calaisului! Şi, când nerodul şi-a dat seama că ofiţerii lui au avut dreptate, era prea târziu, armada Aliată apăruse deja în largul coastelor din Normandia! Nu i-a fost destul o prostie, a mai comis-o şi pe a doua, în zorii zilei de 6 iunie, ordonând trupelor din Pas de Calais ca, însoţite de toate rezevele, să se deplaseze spre locul adevăratei debarcări! Vă daţi seama că s-a petrecut o tragedie, aviaţia aliată a intrat în acţiune şi toată acea coloană ce se deplasa pe şosea a fost făcută chisăliţă. Păi se poate, domnule?, trase el înfierbântat cu vârful bastonului o linie imaginară între cele două puncte. Imaginaţi-vă că noi am fi atacaţi la Mangalia şi am ţine toate trupele în Constanţa, deplasându-le pe faleză imediat după producerea atacului, în plină zi! Închipuiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă toate acele rezerve s-ar fi aflat din timp pe Omaha şi aşa, Aliaţii, luptându-se cu nişte divizii de instrucţie insuficient echipate, abia au răzbit, cu pierderi incredibile! Alta ar fi fost soarta războiului!…
Îşi deschise tabachera de argint, aprinzându-şi preocupat o ţigară.
– Ultima şansă a unei păci de compromis a fost ratată în 20 iulie, când a eşuat atentatul de la Rastenburg. Ştiţi ce a zis iresponsabilul, sculându-se dintre resturile barăcii unde, dintre toţi, el a fost sigurul supravieţuitor?…
– Ce?, se interesă interlocutorul, vădit curios.
„Ah, pantalonii mei cei noi! Nu-i am decât de ieri!…”
… cu tâmplele pulsând, se îndreptă spre gărduleţul kaki, trecând pe lângă gitanca ce îl privea zâmbind, curioasă. Îl trecu şi, după ce ocoli construcţia de cărămidă lungă şi rectagulară ce adăpostea o conductă de gaz, se aşeză în unghiul mort, pe vine, cu faţa spre strada pustie, a cărei imagine o zărea prin desişul gros al tufelor. Cu pas uşor, fata ajunse lângă el, aranjându-şi pe coapsele generoase fusta largă, după care se aşeză la rându-i pe vine.
– Stai… stai, stai cuminte…, încercă să facă faţă asaltului buzelor ce-i umeziseră lateralele gâtului.
– Cuminte… cuminte… diseară… ne vedem pe deal, da?, îi desprinse ea mâna care i se priponise în bluză, ca un cleşte de rac. Hai, gata… du-te înapoi… tu primul…, mai oftă ea sacadat.
– Îmi las şi eu rând aici, spuse interlocutorul profesorului, mă duc puţin, soacră-mea este singură cu domnul Gigi de la etajul 3, domnul Gigi electricianul, ştiţi, eu m-am mutat de o săptămână, l-am rugat să-mi monteze lustra în sufragerie, am vrut să-i dau şi ceva bani, dar m-a refuzat. Doamne, ce om cumsecade, aşa ceva mai rar, a spus că între vecini nu se face, că mi-o montează el gratis!…
Cineva se desprinse încet din coadă şi se apropie de el, zâmbind mefient:
– Pe cine zici că ai rugat să…?
– Pe nea Gigi, de la 3!… Ce, nu ştiaţi că este electrician?…
– Ăla?… Ăla, electrician!?… Ăla-i de profesie nebun, domnule! Are bara roşie lângă poza din buletin! Dacă ţi-o coace, Miliţia şi Justiţia prea multe n-au ce să-i facă!… De ăştia se tem, îi respectă!…
– Dar el zicea…
– Fugi, domnule, de aici, cu ce zicea!… Dă o fugă până acasă, până nu iese lată, dar ştii, lată rău!…
Palid la faţă, celălalt dispăru ca şi cum n-ar fi fost.
Parcă cunoscuta dubiţă albă cu capotă albastră întârzia cam mult astăzi, mai ales că era zi de miercuri. Dar oare chiar o veni?, întrebă cineva.
– Ce să facem doamnă, asta e, zise o altă femeie cu zăduf. Pe vremea ailaltă pe firmă scria „La Gogu” şi intrai şi luai carne; acum scrie „Carne” şi intri şi îl iei pe Gogu…
Omul-victimă a pacienţilor neinternaţi dar cu bară roşie doar la poza din buletin, revenise.
– A scos toate firele din braţele lustrei, masa din sufragerie să zici că e plină de maţele cu care faci cârnaţii de Crăciun, începu dânsul pe ton plângăreţ. Când am ajuns, era foarte necăjit că nu le poate scoate şi pe alea din corpul lămpii şi, cu glas molcom, aşa cum îi este felul, m-a întrebat dacă nu am o daltă şi un ciocan; i-am mulţumit frumos, l-am lăudat pentru cât de bine a montat-o şi ce estetic stă lustra atârnată de tavan – şi l-am rugat să se ducă, fiindcă se vede cât este de obosit după atâta muncă… îi dau şi bani, numai să plece… mi-a mulţumit frumos, a refuzat din nou zicându-mi că între vecini nu se face – dar că se mulţumeşte cu soacră-mea, pe care o vrea de nevastă… rămas mut, am mai avut puterea să-i spun că în acel moment nu se poate, soacră-mea fiind ocupată să facă o mămăliguţă în baie, sub duş, dar le aranjez eu o întâlnire spre a avea posibilitatea să se cunoască mai bine şi să o ceară, fără să ştie socrul, plecat cu daraveri în provincie. Până la urmă l-am convins şi am reuşit să-l scot din casă, iar pe soacră-mea din baie, după ce am izbutit să-i desprind degetele de pe elemenţii caloriferului de care se crampona, urlând disperată!…
Celălalt zâmbi dezolat.
– Lasă, lasă, vin eu şi te ajut!… Să nu atingi nimic de pe masă, vin eu, repar, şi montăm lustra. Nu-s electrician, da’ mă pricep foarte bine!… Dumitale nu-ţi iau nimic, ai pătimit destul – şi suntem vecini, ce Dumnezeu!… şi când zice nea Gică ceva, vorba-i vorbă!…
– Aoleu, nu-mi iei nimic?… Şi te cheamă tot…
– Da, dar Matei e numele meu de familie, îl linişti celălalt, vorbindu-i molcom. Îmi face soacra o cafea gingirlie – şi consideri că m-ai plătit…
În acel moment, se petrecu neprevăzutul: dubiţa mult-aşteptată apăru făcând un viraj periculos, iar şoferul opri brusc lângă magazin, cu gestul unui ins ce conduce o maşină plină cu mafioţi care acum-acum irump în stradă, spre a produce o hecatombă cu pistoalele lor cu amortizor. Coada se cutremură şi reconfigură, de parcă ar fi fost lovită de un trăsnet.
– Dumneata?…, întrebă aspru distinsul exeget într-ale istoriei contrafactuale, pe cel căruia cu atâta ardoare îi explicase toate boacănele lui Adolf, din Al Doilea Război Mondial.
– Păi, domnule profesor…
– Care profesor?… Nu vreau să ştiu de niciun profesor!… Eu nu te-am văzut stând la coadă! Marş la rând, în spate!…
– Ba a fost, domnule profesor! Nu aţi vorbit dumneavoastră cu dânsul despre Debarcarea din Normandia, despre…
– Care Normandia, care debarcare!?… N-a fost aici, şi pace! Ştii ce? Eu nici pe dumneata nu te-am văzut! Ia duceţi-vă amândoi în spate!…
– Domnule profesor…, îndrăzni un altul.
– Nici pe dumneata!… Hai, în spate, luaţi-vă de mână toţi trei şi treceţi la urmă!…
Undeva, mai în faţă, se formase un alt cuib de viespi:
– Cum poţi să spui, cucoană, că nepotul meu nu a fost aici? Nu ţi-e puţin ruşine obrazului?… Ba chiar au fost ambii nepoţi, uite-l că vine, hai, Stelică, treci în rând!…, căscă ochii cât cepele apărătorul eticii universale.
– N-au fost, domnule, n-au fost, da’ hai, treacă de la noi, ce subţire era coada asta, iar acum s-a lăţit ca o deltă!…
– … e dreptul meu, daţi-mi voie, e dreptul meu!, se repezi peste rând expertul într-ale războiului mondial, agitându-şi bastonul cu măciulie de argint, în timp ce lanţul gros al ceasului antebelic i se agita frenetic.
– Ce faci, domnule?, şuieră cineva, intrigat.
– Lăsaţi-l, spuse milos o femeie din coadă, are Alzheimer, lăsaţi-l să ia prin faţă şi să plece, mare lucru dacă mai ştie să ajungă acasă la nevastă, încheie dânsa onctuos, plecând cu el spre casă. După colț, imediat suferindul scoase din sân cu gheare de uliu cele două pachete de carne din magazin, deoarece dânsa era chiar nevasta, cu alte două pachete de carne în plasă.
– La şapte, da?, reaminti gitanca ora întrevederii. Chiar la începutul dealului. Acolo ne vedem, mai zise dânsa desprinzându-i cu greu mâna din pliurile bluzei şi buzele de pe umbrele gâtului.
După încă o sărutare lipicioasă pe gât, fata se desprinse brusc, plecând fiecare în sensuri opuse, spre casele lor.