La două sute de paşi de la intrarea pe strada Cucului stau deschise larg, ruginite şi uneori chiar ieşite din vreo balama, parcă ironic-primitor, sau primitor-ironic (pentru că nu este acelaşi lucru, există o diferenţă de nuanţă), porţile cimitirului orăşenesc. Oraşul, unul mic, de provincie, fusese mereu caracterizat îndeosebi prin neschimbare și, totodată, prin legătura strânsă pe care a creat-o (asta dacă un oraş poate crea o legătură strânsă cu o stradă) cu strada Cucului şi cu locul care se află în celălalt capăt al ei.
În orice aşezare umană există anumite repere care intră în conştiinţa populară – o casă părăsită, spre exemplu, un vârf de munte, o culme de deal, un râu sau un lac. În nevoia lor de poveşti oamenii sunt în stare să se agaţe de orice le poate intra adânc în conştiinţă şi îi poate ghida pe calea unei anumite credinţe. O întâmplare poate să devină cu uşurinţă o poveste, iar povestea, în timp, cu sau fără adăugiri, ajunge să-şi lase amprenta în conştiinţa unei întregi comunităţi devenind sau superstiţie, sau simplă formă de exprimare.
Despre strada Cucului nu se inventaseră nici legende, nici povestiri. Comunitatea mică, de șapte-opt mii de oameni, se referea la ea fără teamă evidentă, dar cu un soi de respect cu care nu se vorbea niciodată despre nicio altă stradă. Nu de puţine ori, când doi cunoscuţi apăsaţi de ani se întâlneau cu sacoşele pline de cumpărături sau chiar numai la plimbare, o pomeneau legând-o automat de numele vreunuia dispărut dintre cei vii. „Ce face cutărică, nu l-am mai văzut de mult”? „Nu mai face, s-a mutat pe strada Cucului”.
În sensibilităţile lor sau în temerile lor, oamenilor li se întâmplă să evite să folosească numele morţii. Probabil să fie şi aceasta o superstiţie, o teamă că dacă rosteşti numele cuiva acesta s-ar putea să audă prin legături neştiute de nimeni şi să apară de undeva de după colţ. De aceea, în micul oraş străjuit de dealuri în care strada Cucului îşi câştigase respectul datorită cimitirului aflat în capătul ei, prea puţini erau cei care spuneau despre un altul „a murit”. „S-a dus, nu mai este printre noi, a plecat într-o lume mai bună, a mers la dreapta lui Dumnezeu, s-a mutat pe strada Cucului”, acestea erau formulele obișnuite şi acceptate de membrii în vârstă ai comunităţii. Iar ei, încă de copii fiind învăţaţi astfel de bunicii lor, îşi deprinseseră cu acest obicei şi fiii, şi fiicele, şi nepoţii. Dacă cineva ar fi privit în mod superficial din afară, în micul oraş despre care vorbim nu murea nimeni, oamenii doar plecau sau se mutau pe strada Cucului, iar Moartea nu era chemată niciodată.
Noaptea se lăsase peste oraş şi deopotrivă peste strada Cucului, îngheţată şi întunecoasă. Câteva stele răzleţe începuseră să lucească fără vlagă pe cerul alburiu de început de decembrie. Întunericul era străpuns pe alocuri de lumina palidă pornită din vârfurile stâlpilor de iluminare şi lucea pe stratul subţire de zăpadă bătătorită. Dacă cineva ar fi putut să vadă gerul, l-ar fi caracterizat ca fiind „lucios”, dar pentru că nimeni nu îl poate vedea, ci doar simţi, vom spune că era atât de puternic încât din gura unui drumeţ ar fi scos aburi groşi printre care, probabil, s-ar fi strecurat şi câteva mormăieli de nemulţumire la adresa lui.
Pe strada Cucului, de obicei liniştită la ora aceea, neumblată şi mai puţin luminată ca alte străzi, se puteau observa urme de paşi proaspăt imprimate în zăpadă. Ba chiar se auzea scârţâitul zăpezii sub picioarele care o striveau. În beznă se distingeau trei siluete – trei umbre care nu numai că îndrăzneau să înfrunte întunecimea, dar îi și tulburau solemnitatea înconjurătoare.
– Andrei! strigă un glas de femeie în urma copilului de trei-patru ani, care, necunoscând înţelesurile ascunse şi înfiorătoare ale străzii pe care umbla, începuse să alerge râzând vesel. Vocea femeii repetă chemarea, mai poruncitoare şi atunci, copilul se opri, se întoarse înspre ea şi rămase nemișcat, așteptând, cu capul în pământ.
– Lasă-l în pace, ce ştie el! Lasă-l să se bucure de zăpadă şi de aerul ăsta curat. E copil…
Bărbatul păru că mai vrea să spună ceva, dar se răzgândi. Strânse braţul femeii sub al lui, parcă cerându-i în felul acesta ocrotire şi îşi continuă drumul, dar paşii îi deveneau tot mai şovăielnici şi părea că ar vrea să se oprească sau să se întoarcă din drum.
– Ai numărat? Am pierdut şirul… Of! Prostii! De unde să ştii tu despre numărătoarea asta? Nu ţi-am zis niciodată.
Ea tăcu şi îl aşteptă să continue, dar el se opri cufundat în gânduri.
– Îmi spui? îl întrebă ea după câteva clipe de aşteptare, aşezându-şi capul pe umărul lui şi atingându-i cu fruntea bărbia rece, proaspăt bărbierită.
El tresări.
– Da… Deşi am numărat atunci, demult, nu am putut să uit niciodată. Strada Cucului are două sute de paşi, de acolo, de la intersecţia cu drumul principal, până la poarta cimitirului. De la poartă până în dreptul mormântului sunt încă o sută cincizeci şi patru. La început, înainte să număr, ca să ştiu unde să mă opresc, îmi luasem un punct de reper. Pe dreapta aleii, este un brad înalt, după el mă ghidam şi după stâlpii de iluminare. După ce treci de al treilea, mai sunt încă… nu aş putea să spun câţi, mereu am uitat să număr. Nu mulţi, probabil vreo douăzeci. O să văd astăzi. Ca să ajungi la ea, trebuie să intri pe o cărare îngustă care începe din aleea principală a cimitirului – încă douăzeci de paşi. Trebuie să ai grijă, pentru că este o bordură, o treaptă de pe care cobori, apoi te întorci înspre dreapta şi mai înaintezi încă opt paşi. Am pierdut şirul, mă întreb câţi paşi mai sunt. Suntem cam la jumătatea străzii… să mai fi rămas vreo optzeci, nouăzeci până la poartă? Nu ştiu…
Tăcu şi oftă adânc. Aburul gros care îi ieşi pe gură se pierdu în întuneric.
– Îţi mulţumesc, spuse el. Nu am mai fost de atunci, de patru ani. Fără tine nu ştiu dacă aş fi îndrăznit să mă duc. În definitiv, nu este altceva decât un mormânt, un loc în care zac nişte oase, nimic mai mult. Iar culturile astea ale morţilor…
Vorbea rar, găsindu-şi cu greu cuvintele. Vocea i se poticnea şi devenea tremurătoare pe alocuri. Ea îl opri şi-l îmbrăţişă. Îl cunoştea prea bine ca să nu-l înţeleagă, să nu-i cunoască sentimentele care îl stăpâneau.
– Te ducem până la poartă. De acolo, mai ai o sută cincizeci şi patru de paşi. Apoi douăzeci, pe care îi faci la stânga – să ai grijă la bordură, încă opt la dreapta şi ai ajuns. Iar acolo…
– Da, o întrerupse el. Este mai bine aşa. Nu este nevoie să veniţi şi voi. Nu putem merge cu un copil noaptea în cimitir. Să mai crească, nu are rost să vadă acum ceva ce nu îi va face plăcere să vadă nici mai târziu. Mergeţi acasă, beţi un ceai. Dacă vrea să mai stea pe afară lasă-l, dar nu prea mult. De ce îţi spun eu ţie astea? Tu ştii mai bine ce să faci…
Ea îl privi zâmbind. Îi mângâie faţa cu mâna înmănuşată, îi sărută buzele şi îi şopti:
– Linişteşte-te. Trebuie să mergi să o vezi. După aceea o să te simţi mai bine. Te iubesc!
– Mulţumesc, Ade.
Îi prinse mâna în a lui şi, oftând din nou, îşi continuară drumul. Copilul îi aştepta privindu-i curios şi, când cei doi ajunseră în dreptul lui, întrebă:
– Mama, de ce mergeţi aşa încet? Vă este frică să mergeţi la cimitir? Mie nu îmi este!
– Noi nu mergem la cimitir, Andrei. Îl conducem pe tata până la poartă, apoi mergem acasă.
– Tata, dar tu te mai întorci?
Bărbatul tăcu şi privi înainte absent.
– O să se întoarcă repede şi tata şi atunci, dacă eşti cuminte, o să faceţi om de zăpadă.
– Da! Tata, să te întorci repede! Vreau om de zăpadă! Vreau! Vreau!
– Andrei, nu mai striga aşa. O să mergem acasă, stai să te încălzeşti puţin şi apoi, când se întoarce tata… Haide, dă-mi mâna şi potoleşte-te.
Îşi continuară toţi trei drumul, înaintând înspre poarta cimitirului. Când ajunseră, el se opri. Se întoarse înspre ea şi o întrebă:
– Ţi-am povestit?
Întrebarea i se opri în gât. Ea se lipi de el și îl strânse în brațe.
– Chiar dacă mi-ai povestit, vreau să îmi mai povestești. O iubesc, deși nu am cunoscut-o. Acum liniștește-te, trebuie să faci asta. Vreau să o faci și vrei și tu.
Erau aproape de aceeași înălțime și în întuneric, cu privirile împletite – a ei încurajatoare și blândă, a lui puțin temătoare – păreau un singur trup.
– Crezi că o să mai găsesc ceasul? întrebă el, mai mult pentru sine.
– Ceasul? zâmbi ea.
– Da… când ți-am povestit despre el, am crezut că o să mă consideri nebun și că…
– Ei, haide, ai văzut că nu te-am trecut pe pastile. M-a impresionat, m-a făcut să te privesc altfel. Unii oameni sunt capabili de lucruri surprinzătoare nu numai în exuberanțe, ci și în suferință. A fost, probabil, modul tău de a încerca să întorci timpul.
– Să întorc timpul… să îl fi întors cumva, știind că nu trebuie să-l pierd, că unele lucruri trebuie spuse la vremea lor fără să fie amânate. Știind că o îmbrățișare trebuie oferită pe loc, că unii oameni sunt mai importanți ca alții și că, niciodată, nimeni, nu are la îndemână veșnicia.
– Nu te gândi la asta, nu acum. Sunt lucruri pe care trebuie să i le spui ei, nu mie. Când mi-ai povestit prima oară, ai reușit să zâmbești.
Căută copilul cu privirea. Îl văzu la câțiva pași de ei, așezat în genunchi, făcând bulgări de zăpadă pe care îi alinia într-un șir ordonat.
– Îți mai amintești?
– Mereu zâmbesc când îmi amintesc. Mă întorsesem acasă pentru Sărbători. Trecuseră trei săptămâni de la înmormântare și mă temeam. Mă temeam pentru mine, pentru ea, pentru lucrurile care aveau să urmeze. Îmi era teamă că nu voi face față regretelor și suferinței. Și îmi era teamă de timp. Mă temeam că o voi uita la fel de mult cum mă temeam că nu voi putea să o uit niciodată. M-am îmbrăcat și am plecat la ea. Chiar în marginea străzii, era o grămadă de pietriș. Am trecut de ea, dar după câțiva pași am simțit nevoia să mă întorc. Am luat de acolo douăsprezece pietricele și mi-am continuat drumul. De lângă poarta cimitirului, dintr-un copac scund, am rupt o ramură subțire. Când am ajuns la mormânt am rupt din ramura aceea două bucățele, una mai mare și una mai mică – limbile unui ceas. Am început să aranjez pietricelele, mai întâi în cruce – ora douăsprezece, șase, nouă și trei. Apoi, la distanțe aproximativ egale, toate celelalte ore, până când am terminat întregul cadran. Iar cele două limbi le-am asezat în centru. Opt fără zece. La opt dimineața am primit telefonul… Poate trebuia să îmi aleg altă oră, nu știu. Așa am simțit, să îmi las zece minute înainte de a se fi întâmplat. Nu știu la ce oră s-a întâmplat pentru ea, dar pentru mine a fost la ora opt. Uneori, mi-am spus că acele zece minute mi-ar fi fost mai importante decât întreaga eternitate. Nu pentru că aș fi putut schimba ceva, aș fi putut să schimb în alte moduri, dar… Nu. În acele zece minute, aș fi avut vreme să fac ceea ce nu am făcut în timpul pe care l-am risipit.
Ea îl mângâie pe obraz și își apropie buzele de ale lui. Îl sărută, apoi se desprinse de el.
– Du-te. O să vezi ce bine va fi. Îl iau pe Andrei și te așteptăm acasă.
Chemă copilul și se îndepărtă cu el de mână. Bărbatul rămase o vreme privindu-i cum dispar în întuneric, apoi trecu de poarta cimitirului. Trase adânc aer în piept, privi în jur, privi cerul și începu să înainteze numărându-și pașii. Înainta căutându-și reperele, călcând tot mai hotărât. Zăpada îi scârțâia sub picioare, parcă gemând dureros sub hotărârea lui. Știuse în toți anii care trecuseră că va trebui, cândva, să se înfrunte pe sine, să înfrunte o noapte geroasă în care să ajungă în fața lespezii de mormânt care, nu de puține ori, îi lăsase impresia că îi strivise și lui ființa.
Se opri în fața mormântului răsuflând greu. Inima îi bătea în piept cu putere și privirea îi căuta în jur un punct de sprijin. Se uită lung la crucea albă de marmură și simți cum lacrimile îi inundă ochii. Își sărută vârfurile degetelor, se aplecă, așa cum făcuse cu multă vreme în urmă, și le presă pe lespedea rece, apoi o mângâie, abia șoptind un salut. O vreme tăcu privind în jos, cu mâinile împreunate și cu capul plecat. După câteva minute, cu voce tremurată, rosti:
– Să mă ierţi.
Inspiră adânc, să prindă curaj. Cu ani în urmă, avea obiceiul de a vorbi mormântului. Se oprea în fața lui, își săruta vârful degetelor pe care apoi le apăsa pe lespede și, după câteva clipe de reculegere, începea să vorbească. Cuvintele i se rostogoleau în valuri, uneori fără noimă, alteori pline de sentimente, de gânduri, de reproșuri, căutând să cuprindă tot ce i se părea lui pe moment că rămăsese nespus. Se oprise în așteptare, urmărind absent aburul care-i ieșea pe gură. Parcă se temea să mai vorbească așa cum o făcuse demult. Deodată, împreună cu lacrimile care porniră să-i curgă pe obraji, începu să vorbească.
– Să mă ierţi, aşa cum ai făcut-o întotdeauna, indiferent dacă ţi-am greşit sau doar ai crezut că ţi-am greşit. Ştiu, este doar diferenţă de nuanţă, o diferenţă care de fapt nu se observă şi nici nu contează. Să mă ierţi pentru toate celelalte pe care le-am făcut, pe care le-am crezut, pe care m-am pierdut ca să le împlinesc, uitând de ceea ce era mai important. Am învăţat că nici cenuşa turnată în cap, nici izolarea, nici minciuna în faţa sinelui nu pot şterge unele lucruri. Iubirile nu sunt şterse de asemenea gesturi inutile, nici de sticle de băutură, nici de femei uşoare. Iubirea, ca noţiune abstractă, poate fi revărsată asupra oricărui lucru, asupra oricărei fiinţe. Dar, în răstimpul ăsta în care m-am îndepărtat de tine, am învăţat că nici sentimentul, nici intensitatea lui nu contează, ci recipientul în care este revărsat.
Se opri pentru câteva clipe. Își scosese mănușile din mâini și cu o mână înghețată își șterse obrajii uzi. Cuvintele continuară să i se rostogolească șoptite, aproape neauzite.
– Dacă o iubire îneacă o altă persoană, dacă sufocarea intervine fie prin prezenţă, fie prin absenţă, înseamnă că ceva nu este în regulă şi trebuie schimbat. Nu m-ai învăţat asta, poate nu ai ştiut, poate nu ai vrut, ca să mă fereşti de gustul amar al deziluziei, ca şi cum ai fi ştiut că deziluzia întotdeauna lasă un gust amar. Nu, nu te-am invidiat niciodată, consideram că nu am pentru ce, atâta timp cât lumina ochilor ţi se aprindea în faţa ochilor mei, când zâmbetul îţi mângâia buzele sub atingerile mele şi, dacă fericirea a fost prea puţină, deşi eu am crezut-o mereu completă, să mă ierţi din nou. Aşa cum ai mai făcut-o de atâtea ori, mai ales atunci când vinile îmi erau mari şi importante. Să mă ierţi că nu te-am ascultat de multe ori şi să mă ierţi că în unele nopţi, închipuindu-mi că mă sfătuieşti, am eşuat în încercări fără folos. Mereu mi-ai spus că iubirea nu trebuie manifestată între sticle şi femei uşoare, mereu mi-ai spus când ar fi trebuit să renunţ şi nu te-am crezut, mereu mi-ai purtat grija şi m-ai iertat atunci când am respins-o. „Ce ştii tu”! îţi spuneam, în faţă sau în gând, uitând că mereu mi-ai îndreptat paşii către un bine universal…
Se întrerupse, căutându-și cuvintele. Ezită câteva clipe și continuă suspinând.
– Da, un bine universal, pentru că atunci când sunt liniştit şi nu se nasc în mine furtuni, eu nu urăsc. Poate ar trebui să mă ierţi şi că am uitat să fiu bun, că m-am complăcut în noroaiele în care îmi târam paşii, ornându-mi vise nebune cu minciuni numite speranţă. Le spun vise, deşi, în realitate sunt deliruri trimise ca de la un nebun către altul, chiar dacă destinatarul delirurilor mele era doar închipuirea, doar ecoul sufletului meu. Pentru asta să nu mă ierţi, poate doar pentru că mi-am demonstrat că mai am o fărâmă de suflet în absenţa ta, în loc să te păstrez martor aşezat la loc de cinste la izbânda mea asupra împietririi. Să mă ierţi că râdeam când îmi ziceai „eşti o piatră” – râdeam bezmetic, negându-mi evidenţa, deşi tu nu mai încercai decât să-mi deschizi ochii. Tu ştiai… ştiai că orice piatră are un nume şi că, dacă ai chema-o şoptit, ar răspunde, indiferent de cât de calcaros îi este miezul. Şi ai reuşit imposibilul sau, dacă nu imposibilul, ceva ce numai în basme se mai întâmplă – să storci apa dintr-o piatră seacă. Nu doar apă, râuri, fluvii, până când zăgazul a fost pus în mod ticălos şi denunţător, nu pentru că trebuia, ci din slăbiciune, pentru că totul părea mai uşor. De asta nu am mai venit să te văd. Pentru asta să mă ierţi, că nu am îndrăznit să îţi duc până la capăt izbânda – izbânda asupra pietrei, că nu ţi-am învăţat ultima lecţie pe care mi-ai predat-o, că iubirea trebuie protejată, nu târâtă în mocirlă şi risipită aiurea pe câmpuri aride în care nu cresc nici buruienile. Să mă ierţi…
Începuse să tremure și suspinele îl înecau.
– Să mă ierţi că am ajuns să-ţi cer să o faci, deşi cândva, dacă ți-aș fi cerut iertare pentru ceva, pentru orice, ai fi rămas uluită. Omul care îşi cere iertare admite că a greşit, îşi admite natura umană, îşi admite slăbiciunile – slăbiciunea de a nu fi fost capabil să procedeze corect şi slăbiciunea de a nu putea să îşi îndrepte eroarea. Unele greşeli nu se pot îndrepta, se acoperă doar cu scuze, în speranţa că vor putea fi uitate. Şi să mă mai ierţi că ţie nu ţi-am mai vorbit de mult. Să îmi ierţi uitarea, de mine şi de tine, să îmi ierţi pierderea, risipirea în toate cele patru vânturi. Să îmi ierţi transformarea din piatră în nisip numai bun de călcat în picioare. Dar ştii şi tu, tălpile lasă urme mult mai uşor de şters decât faptele tălpilor… Să mă ierţi că mi-am stins dorul înlocuindu-l cu altul mult mai puţin funebru, că am îndrăznit să privesc curcubee care răspândeau miros amplu de furtună, minţindu-mă că inspir parfum aromat de trandafiri. Singurul trandafir pe care l-am văzut vreodată, în vreo oglindă, am fost eu, înţepător-atrăgător, dar înveninat, pentru că trandafirii, ca simbol al iubirii, înveninează mereu sufletele incapabile să le reziste. Oh, şi câte au fost! Să mă ierţi şi pentru ele, şi pentru gesturile de dispreţ făurite din mâini atunci când îmi reproşai că din trandafir mă transform în şarpe. Să mă mai ierţi că mi-am luat libertatea de a te părăsi. Să mă ierţi că ţi-am impus să mă aştepţi, atunci, când abia plecaseși, în timp ce te ştergeam din mine ca să-mi eliberez sufletul pentru înfăptuiri pe care le credeam mai importante. Ce putea să fie mai important decât apropierea?! Şi totuşi, în locul apropierii, eu ţi-am impus aşteptarea, poate în mod laş, egoist, temător. Se înrădăcinase prea mult în mine credinţa că nu vei sta departe de mine – niciodată nu ai stat atât de departe de mine ca acum, dar în sinea mea îmi spuneam că este ca de obicei, o îndepărtare, o absenţă mai îndelungată care ne va apropia ca să avem ce să ne povestim. Aşa îmi închipuiam – tu m-ai fi învăţat astronomie, să zbor printre stele, iar eu doar ţi-aş fi povestit. Poate nici nu ar fi trebuit să îţi povestesc pentru că ai fi ştiut, văzându-mă luminos. Şi gândul celălalt, cel nebunesc… m-am temut că te vei supăra dacă vin în grabă. Pentru întârziere mă voi ierta eu, la fel cum am făcut-o, cu uşurinţă, pentru timpul pierdut, pentru rele, pentru sentimente şi speranţe întrerupte şi reluate fără noimă, fără şir, fără fundament, doar pentru a le împinge, dispreţuitor, cu piciorul în moarte. Să mă ierţi că încă nu am învăţat să ascult şi să mă ierţi dacă nu voi mai avea timp să învăţ. Să mă ierţi că te-am lăsat atunci când ţi s-a făcut frig. Şi să mă ierţi că atunci când te-am încălzit la piept, când puteam încă, nu am lăsat căldura să înflorească întreagă, să rodească în flori de formă neştiută, pe care să ţi le ofer zâmbitor. Poate ar mai fi multe pentru care ar trebui să fiu iertat. Poate eu însumi nu am reuşit să mă iert pe mine, deşi de cele mai multe ori condamnările sunt inutile – ele nici nu şterg greșelile, și nici nu le îndreaptă. Sunt doar răspunsuri la o anumită atitudine, la anumite acte, la anumite suflete care se pot pierde de sine, indiferent de natura sau de aplicarea pedepsei. Aş mai fi spus… Ar mai fi multe de spus, dar avem tot timpul din lume. De acum, voi veni mai des. Sunt legături indisolubile care parcă se întăresc odată cu venirea nopţilor lungi şi a frigului. A nopţii lungi şi a frigului, aşa cum a fost demult când ţi-am şoptit ultima dată. Să mă ierţi…
Cuvintele i se stinseră pe buze ca înghețate. Ochii înlăcrimați se pierduseră departe într-o lume a gândului, în amintirile ce reveneau, lăsând impresia că îl apasă tot mai mult. Mângâie din nou lespedea rece a mormântului, salută și, după ce îl mai privi lung încă o dată, se întoarse și porni către casă.
Fragment din romanul A murit Larisa