Îi privesc fluturaşul de pensie. Un sfert din venituri îi intră la „reţineri”. N-am ce să fac, îmi răspunde, am girat pentru el. Şi cât de etic e oare să îți bagi picioarele efectiv, că nu mai poți suporta, mă-ntreb atunci, și să îl lași să se autodistrugă. Exact aşa cum pare că încearcă de ani de zile (sub bagheta fermecătoare a eternului datornic la bănci, frate-meu, care îl stoarce până la ultimii leuţi), da’ tu nu și nu, și nu îl lași, și te zbați, și faci și pe supăratul, orice, ameninţi, strigi, doar de-o înțelege că de 15-20 de ani îi fură întruna pensia, că nu se ține de cuvânt, că vine întruna să îi ceară şi îl caută doar când are nevoie, că nu se poate baza pe el la nimic, și tata știe asta, și când îi trage clapa, de fiecare dată, oare pe cine sună tata, pe cine, ca să se plângă? Daaa, și uite-așa trec norii frumos pe deasupra capetelor noastre, și se mai duce o zi, o lună, un an, și lucrurile continuă exact la fel sau chiar mai rău, pentru că tata e tot mai batrân, nu-i așa, şi viața lui ar trebui să fie alta la anii ăștia, să curgă liniştit şi senin şi calm, atât de cu totul alta, nu-i așa, dar obișnuiește-te cu ideea, însă tu – nimic și nimic -, tu nu poți, că tu visezi lorzi pe pereți, ce mândru o să fii dacă o să ai bani să îi dai și lui, și să îl rupi de lanțul ăsta și, dacă s-ar putea, să poată trăi undeva unde să îi asiguri tu tot necesarul, ca să nu mai fie pradă mai mult decât ușoară – o pradă inconștientă, de om prost, îmi vine a spune – acestei hiene, sau să îl ajuţi să se îngrijească, să reînveţe minimul necesar, să îl imbraci frumos, să nu mai trebuiască să te simți stânjenit uneori în public cu el pentru că nu se mai îngrijește ca altădată și nu mai dă bani pe haine ori mănâncă numai porcării sau resturi – pentru că de ani buni toți banii lui merg în buzunarul unui huligan după care i se înmoaie inima teleghidat, de la facerea lumii -, să te poţi mândri cu el la o nuntă, să îl duci să cunoască lume bună – lumea ta -, să creezi o ficțiune la urma urmei în care să vrei să crezi, dar nu și nu, pentru că tu nu ai suficienţi bani încât să îl poţi ține departe de sursa care îl distruge, mai mult, uneori chiar tu accepți bani de la el, atunci când ai momente mai grele, că asta e, nimeni în ţara asta care nu fură sau e din cercurile pe care le cunoști, de oameni normali, obişnuiţi, nu are suficienți bani, dar măcar tu ai grijă de el, și îl iubești, deși modul în care i-o arăți uneori nu are nici un efect pentru el, ca și cum el iubește parcă numai tensiunea și nervii, și îi duci adesea de mâncare de fiecare dată când poți, și când mănânci ceva bun te gândeşti la el și ai vrea să îi duci și lui, ai vrea să poți trăi acea plăcere orgolioasă de a-l ști rupt de sursa asta inepuizabilă de rău, dar nu se poate, și uite așa o iei de la început și te gândești din nou la ce poţi să faci, și îți dai seama că e fără ieșire, că nu știi cum să mai procedezi, pentru că ești pe deasupra și un sensibil, adică un fițos, și sărac și sentimental: no, asta da combinaţie. Și ce poți face, când, după ani de zile de chin pe tema asta, afli că, actually, tu ești de vină. Că mințitul și înșelatul, de fapt, pentru el nu contează. Aidoma corupţilor pe care îi votează, că las’ că ce dac-au furat şi ei, da’ ne-au dat şi nouă ceva la pensie. Și când nu îi convin argumentele, îţi inchide și telefonul în nas dacă vrea. Nu contează că ălalaltu’ îl lasă să moară acolo, să facă AVC, i se rupe de bolile lui dacă nu îi dă banii pe care s-a obișnuit lunar să i-i dea. Dar nu, tu greșești de fapt, tu, cu critica ta, tu. Tu, că iar faci scandal, cu critica ta de doi bani. Că el îl mai fură, și mai e uneori măgar, și îl injură, și-apoi se jură, şi-atunci îmi povesteşte mie că nu mai vorbește „în veci” cu el, că „de-acuma gata, am terminat-o”, „de-acu’ s-a lins pe bot”, dar tu ştii mereu că după două zile sau chiar după două ore îi trece, că nah, săracul e taximetrist și nu are bani, și asta e, deși îi plateşte din pensia lui, fără întrerupere şi de atâția ani încoace, împrumuturile la bănci, ratele pe care el nu le-a plătit, deşi uneori le ia pe numele lui şi apoi i-au pus poprire pe pensie, de mai multe ori, că a girat pentru el sau…, nu, nu, nu mai contează nimic. Eu, însă, daca mă enervez vreodată şi îi aduc aminte cum stă treaba și care e realitatea, și că toată lumea din jur vede, știe, aude și înțelege, numai el nu, nu mă mai sună două săptămâni. Da’ nuu, cu frate-meu, nuu, că e așa grea viața taximetriştilor, săracii, și vai, trebuie să plătească gazul la mașină, și mașina se strică, și stai că acum trebuie să plece iar la muncă în Viena și îi dă el toți banii, las’ aşa, să fie bine, nu contează că a mai fost acolo de zeci de ori pe banii luaţi de la el în numele nu ştiu câtor promisiuni, și n-a făcut nimic, numa’ s-a certat cu toată lumea – că, deh, oamenii normali se prind repede – , a stat ce a stat și-a venit înapoi când s-au terminat banii, care fiu risipitor, dom’le, arată-mi-l mie, că de-l văd, fac tumbe ca la circ, ba chiar, ultima dată i-am trimis eu bani să vină, la rugămintea tatei, care nu mai avea, i-i daduseră pe toți, că altfel nu ar fi avut cu ce să se întoarcă în țară. Şi apoi, uite-așa, el, tata, va trăi cumva cu 10 lei pe zi, după ce îi dă lunar cea mai mare parte din pensie, şi nu poţi spune că are o pensie mică, a fost inginer la viaţa lui şi a lucrat în siderurgie, printre furnale, sau va fi la mila lui, care, da-de da-de, îi va trimite un ban de-o pâine, că aşa ne place nouă, să avem viață de cerșetori, să depindem la nesfârșit de „circumstanțe”.
***
Dragul meu Bazil, îţi propun să nu ne formalizăm. Nici nu ne-am revăzut de curând, aşa că mi te imaginez stând rezemat pe un stog de fum alb şi râzând la vreo replică din Filimon sau din Caragiale. Umorul tău proverbial s-a datorat mereu şi propriului râs contagios cu care îl cuplai, altfel nu s-ar fi putut explica cum jumătate din clasă se distra la glumele tale învechite. Acuma iartă-mă, poate ar fi trebuit să te iau altfel, să te întreb cum te mai simţi, cum mai eşti cu durerile etc. Ultima oară când ne-am văzut, ţi-am spus că simt că totul are să fie bine. Sunt dificil de contrazis? Astăzi i-am vorbit de tine profei de literatură veche. Nu te cunoaşte, de unde ar fi putut… Cum e la tine acolo? Te-ai instalat, totul e în regulă? Trebuie să îţi mărturisesc că, tot scriindu-ţi aşa hai-hui, am început să mă gândesc mai des la ideea de copilărie.
Am crezut multă vreme că obiceiul – mort astăzi – de a ne trimite scrisori, telegrame, cărţi poştale, vederi din vacanţe ori călătorii datează din comunismul pe care, precum atâţia alţii, dincolo de crimele şi ororile lui, mi l-am înveşmântat inevitabil într-o aură inexplicabil de nostalgică. Ce judecată bizară: când spun „comunism” subînţeleg o lume damnată şi distrusă, faţă de care înţeleg să mă poziţionez distopic, iar când mă gândesc, însă, la te miri ce accesorii, nasturi, ace de siguranţă, insigne ori alte nimicuri pe care le foloseam atunci în viaţa de zi cu zi, devin cu precădere nostalgic. De fapt, asociez flagrant acest obicei al corespondenţelor „burgheze” comunismului prin care a trecut şi care l-a păstrat, încărcat poate de aura (pe atunci, oroarea) de a ajunge până pe mesele de anchetă ale Securităţii. Este astăzi un biet truism istoric că burghezia noastră a apelat la aceste mijloace minunate, pentru că pe atunci exista cu adevărat o distincţie între vacanţă şi concediu (s-ar zice că ultimul termen pare a căpăta rezonanţă doar dupa venirea comunismului), iar vacanţele adevărate, care durau câte două-trei luni, trebuiau marcate şi împărtăşite aşa cum se cuvine. Fireşte că „piaţa” boemă interbelică a fost spulberată de comunişti, însă e ciudat cum ceva s-a păstrat din toată acea epopee şi a ajuns cumva, ca o filă coruptă, ca o semnătură indescifrabilă, până la noi.
Pare că nu mai e timp de pick-up-uri, de gramofoane şi de scris cărţi poştale ori de compus scrisori, nici măcar din cele de amor; niciodată încheiate la toţi nasturii, ele ajung inevitabil pe Facebook sau pe alte canale prin care ne exportăm, ca într-o inflaţie fără precedent, subiectivităţile care ne locuiesc. Cine mai citeşte astăzi poezie, în lipsa unui agent de marketing inteligent? Cine îl mai citeşte azi pe Jules Verne, când lumea s-a plictisit deja de Harry Potter? Unde sunt bunevestirile de altădată, când ele pot fi substituite astăzi prin simpla apăsare a unui buton, în timp ce muşti dintr-un hamburger sau faci o sută de lucruri în acelaşi timp, doar zapând, doar bifând… Nu mai e timp nici măcar să ne amăgim, vorba cântecului Holografilor.
Mi-ar plăcea să cred că aceia care ne induc falsul sentiment că amintirile, nostalgiile, muzica pe care o ascultăm, colecţiile de jucării, de suveniruri, de CD-uri, de casete audio, de înregistrări vechi făcute noaptea pe Radio Contact, de timbre, de cărţi poştale, de vederi de la mare, de cărţi şi de reviste vechi ar aparţine altui secol, se înşală amarnic. Că e o capcană la mijloc, că ele trăiesc de fapt câtă vreme trăim şi noi. Poate că nu ar trebui să ne lăsăm induşi în eroare, să nu abandonăm patefoanele, gramofoanele, pick-up-urile, să nu credem în tot ce vedem. Să nu fim mâhniţi când surprindem imaginea roasă de purici a videoclipurilor de piese din anii ’70-’80-’90 pe youtube. În aceste condiţii, cd-urile, dvd-urile ori vinyl-urile originale pot deveni un bun aliat. Pentru a putea surprinde neschimbată calitatea sunetului, ar merita reparate vechile combine muzicale şi pick-up-urile, curăţate de praf, puse din nou în funcţiune, cât să ne putem iluziona, fie şi preţ de o secundă, că vom putea da timpul înapoi nestingheriţi şi că vom putea mâzgăli în continuare pereţii cu îndemnuri distopice.
Da, să nu râzi, poate că sunt mai bătrân decât tine. Nu ştiu de unde îmi vin imboldul ori plăcerea de a scrie scrisori ca altădată. Nu râde, tu ar trebui să ştii mai bine decât mine ce înseamnă asta. Uite, când am dat adineaori drumul la radio, m-a izbit sentimentul că, după copilărie, tot ce am trăit până acum ţine de un truc, de o fantasmă, de o i-realitate. Ascult Do you remember…, ştii, piesa aia a lui Phil Collins. Sentimentul lui But now it’s too late, al lui Now it’s over şi deasupra lor enervanta ȋntrebare: Tell me, do you remember… Sunt momente ȋn care nu mai ştiu cum să-mi rostesc umflătura dureroasă din piept. Da, am rămas pateticul pe care îl ştiai dintotdeauna. Mai ţin minte şi acum când ţi-am înmânat prima poezie, era despre Bunica, rugându-te sfios să-mi spui ce părere ai şi dacă are vreun rost toată povestea asta cu scrisul. Mă năpădesc amintiri pe care mi le privesc uneori cu mirare, un soi de membre pe care nu mi le recunosc, sosite dintr-o altă viaţă, aparţinând unei sosii care a trăit cu adevărat în locul meu şi aşa cum s-ar fi cuvenit, adică inconştient şi instinctual.
Am vocaţia nostalgiei, cred că am avut-o dintotdeauna, ȋncă de pe la patru-cinci ani. Nu excelam prin nimic, dar îmi descopeream farmecul personal atunci când mă aflam în compania unor reprezentante ale sexului feminin. Vecina de la parter, o tânără de vreo 12-13 ani, care venea în fiecare seară să-mi aducă pufuleţi, sau şefa de la Institutul de Chimie, unde lucra Bunica, o tipă divorţată, de vreo 30 de ani, cu bucle mari şi parfumate, erau doar două dintre tipele care mă provocau în cel mai înalt grad. Eram deja înamorat şi ridicol, gelos pe timpul care pleca ducându-mi cu el iubitele niciodată avute, unele aflate ȋncă ȋn starea de pudră, altele ȋn starea de cretă, ȋntinse şi răsucite pe asfaltul din faţa blocului de pe Albac 6. Ascuns ȋn spatele multiplelor scenarii pe care mi le clocea mintea, ȋn spatele şorţurilor, care de care mai colorate, ale Bunicii şi ȋn spatele păturilor de tăiţei, dansam la braţ cu Dumnezeu, mă ascundeam eu de El, nu El de mine… Îl trăgeam de moaţe şi dansam cu El pe Abba, Andante, Andante.
Cred, totuşi, că boala nostalgiei este un caz medical destul de complex. Cel mai grav simptom este senzaţia de fericire tâmpă de a putea trăi în trecut, în spatele acelor pături de tăiţei ale Bunicii, agăţate suprarealist într-o grădină cu brazi pitici. Salvarea vine, însă, ca întotdeauna, de unde nici nu gândesc. Mizeriile cotidiene (o să-ţi povestesc poate într-o bună zi…), perfecte în statornicia lor, ȋmi ȋntind mereu mâna lor scorojită şi ulcerată, pe care o prind, de cele mai multe ori, cu figura tâmpului care ȋnghite scârbit fiola de algocalmin cu privirea aţintită spre linguriţa de zahăr. Căci fiecare carte, fiecare melodie ori imagine, care mi-au fost cândva afine, dau buzna prin toţi porii şi mi se ȋmbrăţişează cu coastele, aproape de zona umflăturii dureroase din piept. Nu, niciodată nu mă ȋnţeapă cum o făceau altădată splina ori apendicele. Durerea lor e suportabilă şi încape într-o fiolă spartă, lichidul lor are mirosul sticluţelor de ciocolată de la „Feleacul” – mai ţii minte? – acelea umplute cu cognac şi glazurate pe dinăuntru cu zahăr, dizolvabile oricând în erotica pişcătoare a contracţiilor gurii. Cred că râzi de ultima mea expresie. Ai tot dreptul, câtă vreme mă ştii: la mine totul este despre lumea lui altădată.
Ştiu, am mai vorbit pe tema asta în noaptea aceea din timpul unei excursii cu clasa, când tu aveai un chef de poveşti ca niciodată, iar eu eram rupt de obosit după o zi întreagă de săniuş şi biruit de paharele de vin fiert pe care le-am stins împreună în zăpadă. Pentru mine, altădată e un cuvânt-ancoră, un cuvânt-scorbură, un cuvânt-necuvânt. O viaţă întreagă mi-am lipit urechea de zid, cât să prind ceva din Vocea care ȋmi şoptea, serile şi nopţile, că, deh, lacrimile sunt un dar de Sus, şi care mă răsfăţa ȋnainte să adorm cu harul vorbelor Sale. Numai că pe mine mă interesa, acum realizez după tot acest timp, mai degrabă „deh”-ul acela… De aceea m-am şi lăsat de teologie, bănuiesc că ai aflat între timp. Pe dinăuntru, pulsam ca o reptilă ȋn captivitate.
Cât de dureros şi cât de ȋncărcat ȋncepe Believe, piesa lui Elton John. Mi-ai spus-o, ştiu, nu îţi place măscăriciul ăla cu titlu de Sir, dar te rog, du-te acum, imediat ce citeşti, caut-o la fel cum ai căuta un poem şi pune-o. Ştiu că te-am bătut la cap cu muzica asta a mea şi nu ştiu sincer ce fel de muzică asculţi tu acolo, dar pune-te acum şi ascult-o. De câte ori nu m-a plictisit, copil fiind: adormeam, gândind la noile şi la vechile planuri amoroase pe care le încropeam şi le profeţeam şi la temerile plăcute care ȋmi frământau mintea de pe atunci, când ştiam să adorm, când nu eram nevoit să învăţ adormirea ca pe un proces, ca pe o ecuaţie capricioasă. Dar melodia din casetofon, ȋntotdeauna acolo cu mine, ȋşi ducea notele, grave şi ȋncărcate, mai departe şi mai departe. Şi pe cât de dureros şi de ȋncărcat ȋncepe Believe, pe atât de uşor şi de lin mi-aş dori, dragul meu Bazil, să înceapă şi povestea asta către tine. O injecţie pe care să n-o simţi, o usturime uşoară, preţ de câteva secunde.
***
Mon cher Bazil, intuiesc că nu eşti de acord cu mine, dar sentimentul că poţi renunţa poate fi, uneori, ȋnălţător.
Pe bune acuma, profesoratul, astăzi, pe un salariu de 6 milioane pentru un debutant, ȋl socotesc a fi o formă teribilă de manifestare a masochismului. Mai convenabil ar fi să ne biciuim singuri, o dată şi bine ȋn Piaţa Matei Corvin, cât să ne vindecăm de asemenea ispite, decât să inhalăm otravă 40 de ani de-acum ȋnainte. Te informez că printre noile măsuri pe care aud că le-au pus deja ȋn aplicare mai-marii noştri se numără şi eliminarea probei orale la literatură. Înlocuirea ei cu „tehnici de comunicare” sau cu „stiluri funcţionale ale limbii” îmi pare a echivala cu o mizerabilă măsură de mecanicizare şi de ȋndobitocire a individului, pornind de la nişte pretexte demne de premiul Nobel pentru demagogie. Evacuarea literaturii din anticamera probei orale de bacalaureat este sinonimă cu vopsirea ȋn alb a tuturor originalelor lui Dali. De parcă toată ţara asta ar trebui să scoată pe horn, de acum ȋncolo, numai şi numai agenţi de vânzări, iar ȋnvăţământul să propovăduiască doar tehnici de argumentare. Vând, deci exist. Până la urmă, mi se pare normal: cineva tot trebuie să se ȋngrijească de filosofia vânzării, cu tot cu haine. Vor să lasăm deoparte frazeologia şi să recunoaştem: totul e de vânzare şi oricine îşi are preţul său! Acum l-am aflat şi pe cel al educaţiei: un pumn de aur în buzunar şi unul în gură. Şi mai lăsaţi-ne, dom’le, cu Eminescu ăla…
Iartă-mă!… Ficatul, stomacul? Uit mereu să te întreb. Dar acceptă convenţia, fii amabil. Tu ştii că mă folosesc de corespondenţa asta spre a-mi deşerta nimicurile. Acum am înţeles că nu te mai doare nimic. Aşa am înţeles, dar poate că mă înşel. Te rog mult să îmi scrii, cum poţi, când poţi, când crezi tu de cuviinţă. Adevărul e că mi-e un dor teribil de tine, dar tu ştii asta deja. Aici e un octombrie colţuros, ploios şi rece. Îmi pică ochii, ȋn timp ce zapez plictisit, pe un meci de Divizia B, gen F.C. Braşov – Concordia, ȋncheiat 2-0, şi mă conving ȋncă o dată că Liga a 2-a de fotbal de la noi nu ȋnseamnă altceva decât o luptă surdă şi amară, un spectacol de erori şi de grosolănii fotbalistice. Mai ţii minte când completai de zor hârtiuţele cu pronosticuri 1 X 2, pentru Loto-Prono din cartier? Acum centrul marilor oraşe sunt pline de case de pariuri, iar canalele TV sunt burduşite cu reclame care le cântă în strună. M-am decis să renunţ la TV, măcar pentru un an. Nu zic, există, din când în când, şi surprize plăcute, pe lângă jalnicele concursuri de degajare primitivă a mingii ȋn pieptul adversarului: Liga Profesionistă a dispus, ȋn sfârşit, obligativitatea echipelor din eşalonul secund de a avea ȋn echipa de start cel puţin un junior. Ceea ce ȋnseamnă o palmă sănatoasă şi binevenită peste frizurile gelate şi peste obrazurile groase ale patronilor de sifon care ȋşi plimbă turmele şi balega prin fotbalul românesc. Dincolo, ȋnsă, de noutatea promovării juniorilor, lucrurile au rămas cum le ştii: eşalonul secund de la noi continuă să rămână acelaşi jalnic tablou al unui dinamism mimat, gol pe dinăuntru şi poticnit ȋn noroi, ȋn care doi urmăresc mingea şi, prin ricoşeu, niciunul nu o câştigă, ȋn care ȋntre forţă şi sclipire nu există probabil decât un singur secret: şmecheria.
Am rămas însă impresionat de o ediţie a emisiunii Replay, ȋn care unul dintre cei doi moderatori, Marius Mitran, altfel un tip sobru, se străduieşte, cu ochii umezi şi vizibil incomodat, să dea glas propriului său text compus pentru respectiva ediţie specială, pe tema fotbalului românesc al vremurilor apuse. Privind imaginile, omul are dreptate, deşi o zice patetic: am ajuns momentul când bunicii sau taţii noştri sunt la TV. Asta dacă mai sunt.
Mi-aduc aminte de acelaşi Mitran, cu altă ocazie, când era invitat la o emisiune despre starea actuală a fotbalului românesc, zicând ceva de genul: În ’98, când Hagi ne cerea statuie, România era pe locul III ȋn lume şi cap de serie la Campionatul Mondial din Franţa. Noi, ziariştii, zâmbeam ironic când Hagi ne avertiza că va veni o vreme când vom plânge. Acum suntem pe locul 65 ȋn lume şi ne luptăm cu Turkmenistan, Jamaica şi Burkina Faso. La cât l-am înjurat pe Hagi în ultimii ani, pe singurul om care investeşte în viitorul fotbalului românesc, nu crezi că ar fi trebuit printat citatul ăsta pe frontispiciile tuturor ziarelor, publicaţiilor şi televiziunilor de sport din România? Ca să ne aducem aminte de cine suntem, de cum suntem, de ce suntem. Vom fi văzut atunci că şi statuile vorbesc, cu atât mai mult cele neridicate ȋncă, şi vom fi înţeles de ce, realmente, nu merităm un Hagi. Da, sunt realmente obosit, ştii şi tu, când sunt obosit, începe să mă ia valul contestatar, ai observat chestia asta la mine încă din liceu, şi simt că nu-i mai suport. Nu voi putea avea niciodată calmul tău. Aş vrea să ne întâlnim acum într-un ghişeu de Loto Prono şi să mă întrebi din nou: ce avem noi astăzi? Atalanta – Roma X? Cesena – Bari X2?
Mai bine să îţi spun ce am mai citit: Irina Petraş (ştiu că îţi place de ea) ȋn Familia (nr. 1-2 / 2008), ȋl citează pe Marin Mincu: „Tendinţa supremă a oricărui critic este aceea de a ȋntemeia un sistem de semne acolo unde ȋn aparenţă nu există decât hazard şi a dovedi chiar sistematicitatea hazardului”. E clar: suntem condamnaţi la a produce sens. E un raport care nu mai ţine de litere, ci de teologie, cum ţi-am spus-o de atâtea ori, deşi te-ai abţinut să îmi spui părerea ta pe tema asta. Tot ȋn Familia (nr. 7-8 / 2009), surpriză: Grigurcu ȋi cheamă la apel pe cei trei „maeştri ai citatului asumat” din eseistica românească, iar aceştia sunt Călinescu, Negoiţescu şi Steinhardt. Era şi firesc pentru trei cavaleri ai gândirii disjunctive, zic. Marino, pe care eu, totuşi, îl respect profund pentru biblioteca umană care a fost, în ciuda acrelii pe care a ajuns să o instituţionalizeze de-a dreptul în cultura română, s-a înşelat în privinţa lui Steinhardt: o fi fost bătrânul „critic împănat cu citate”, însă acestea sunt în mod cert asumate.
Nu ştiu dacă ţi-am povestit până acum de întâlnirea mea cu Dan Ciachir. Da, acel Dan Ciachir, de la Săptămâna… Scrisesem o recenzie prin Renaşterea, cred, despre un volum al lui de memorialistică, mi-a plăcut volumul, şi omul mi-a trimis un semn de mulţumire şi o invitaţie să ne vedem la Bucureşti. Am fost împreună la restaurantul acela cu specific pescăresc de prin zona Universităţii, aveam ceva bani la mine de la meditaţii, a fost OK, dar per total a făcut el cinste. M-a atras felul său neconvenţional de a face apologia bisericoşilor de la noi în timp ce sorbea câte o gură de whiskey şi povestea despre Ioaniţoaia şi despre maşini de lux. Mi-a plăcut şi că puteam povesti practic despre orice cu el, nu avea prejudecăţi în privinţa temelor, deşi celor care le-am povestit ulterior despre el mi-au spus să mă ţin departe, că omul e pătat bine. I-am luat un interviu pe reportofonul pe care mi l-a lăsat Cosmovici – îl ţii minte, cel mai bun prieten al meu din adolescenţă – şi apoi l-am rătăcit nu ştiu pe unde. Uitasem să îl mai caut, dar astăzi am întâlnit următoarele rânduri pe spatele unei cărţi, aparţinând mult hulitului: „Credem că recitim autori sau cărţi. E o eroare. Ne recitim pe noi ȋnşine, fiindcă numai noi ne schimbăm, ȋn vreme ce operele respective rămân identice cu ele ȋnsele”. Ciachir rămâne, înclin să cred, un autor pe care ȋl poţi citi cu interes, chiar şi atunci când nu eşti de acord cu el. Ideea de mai sus am auzit-o pentru prima dată la tine, nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte, era o zi de vară şi mă uitam pe fereastră la veveriţele care urcau metodic în brazii din curtea şcolii. Tu povesteai calm şi rar, în stilul tău caracteristic. Din cartea lui Paul Cornea despre teoria lecturii – apropo, tipul îţi seamănă bine, fizic, şi nu doar în modul în care îşi dă pe spate părul, adică aţi putea fi uşor de confundat dacă aţi trăi în acelaşi oraş – am aflat că gândul i-a preocupat şi pe (mulţi) alţii. Se mută ȋntreaga responsabilitate a semnificării asupra cititorului şi se contestă cu tărie orice obiectivitate a conţinutului textual. Şi uite cum filiera kantiană şi postulatul „lucrului ȋn sine” revin la nesfârşit, punându-ne cu botul pe labe: nu suntem capabili, frate, a cunoaşte realitatea obiectivă, doar o experimentăm ȋn funcţie de echipamentul biologic cu care suntem ȋnzestraţi. Cu alte cuvinte, suntem naufragiaţi pe bune. Hoinărim degeaba aşteptând ca regizorul serialului Lost să apară şi să strige: Cut! Thank you! Stai aşa: tu nu ai văzut Lost? God! De mâine dimineaţă, de cum mă trezesc, o să încep să îţi fac o listă de vizionare, cu filme şi seriale, aşa cum îmi desenai tu lista cu lecturi de vacanţă. Mi-aduc aminte că aşa am citit întâia oară Enigma Otiliei… Btw (asta înseamnă „by the way”, adică un fel de „apropo”), am cetit recent ceva fain despre Otilia lui Călinescu, în Modernismul retro de Paul Cernat, mă rog, nu neapărat original, dar cât se poate de fain. Zice aşa omul: „Otilia este indicele de modernitate artistică al romanului şi centrul luminos al lumii acestuia”. Cred că îţi place formula, parcă ar fi ieşit din gura ta: te prinde. Cu alte cuvinte, modernitatea provine din chiar faptul că habar n-avem cine e Otilia cu adevărat şi că probabil nici nu o să aflăm niciodată. Întemeindu-şi romanul chiar pe fluiditate, pe modelul ȋntrupat de capriciosul personaj feminin, pariind pe o variabilă şi pe o necunoscută, Călinescu a riscat enorm. (Sau n-a riscat deloc? Nu-mi spune că ştia sută la sută ce face, că nu te cred). Otilia e relativismul ȋnsuşi, e f(x), ȋn care „x” sunt pe rând: Pascalopol, Giurgiuveanu, Aglae, Felix, Stănică etc. Există, ȋn cartea lui Paul Cernat, foarte multă dorinţă, acea intenţionalitate prevăzătoare, de a scrie altfel despre un roman uzat de clişeele criticii. Excepţia care confirmă regula: ȋnspre asta bate, până la urmă, vânătoarea după originalitate. Altminteri, o carte solidă, binevenită, excelent scrisă, necesară pentru aerisirea pivniţelor mucegăite ale criticii pe segmentul unui balzacianism călinescian predat alandala şi cât se poate de la kilogram ȋn şcoală, ba exclusiv ca modernism, ba exclusiv ca realism. Ce mai contează: punem rigla, aşezăm materialul clientului pe cântar şi rotunjim. Rotunjim ȋn neştire, tăind ȋn carne vie. Despre intenţionalitatea autorului, ȋnsă, adesea dejucată (ȋntr-un sens anume, chiar trădată) de către propriul construct, ar merita scrisă o carte separat, doar pe tema aceasta. De la Odobescu citire până la Rebreanu şi de la Călinescu până la optzecişti. Vezi teza lui Gaëtan Picon despre decalajul dureros dintre intenţii şi creaţie, îl discută şi Mircea Martin în Geometrie şi fineţe…
Să-ţi fac o mărturisire: aproape de fiecare dată când mă gândesc la tine, îmi vine în minte Sir Anthony Hopkins ȋn „Meet Joe Black”. Pelicula aia s-ar putea subintitula „Despre lucrurile nespuse”, ȋn deplin acord cu mesajul extraordinar pe care ȋl transmite. Un scenariu foarte riscant, care putea la fel de uşor să alunece ȋn melodramă ori ȋn kitsch, dar care porneşte, totuşi, de la teribila ȋntrebare: Ce faci când nu poţi rosti adevărul, chiar dacă ajungi să-l cunoşti şi să-i dibuieşti neverosimila carcasă? Ce faci când trebuie să mergi mai departe, să păşeşti mut şi absent şi să păstrezi taina? Şi vezi tu, asta mă duce mereu cu gândul la tine, la legătura dintre noi doi, la cât de rapid ai dispărut ultima oară, la cum ai apărut în viaţa mea, la misterul ăsta enorm şi enervant care pluteşte deasupra ţestelor noastre ca o ceaţă ivită în glumă. O glumă proastă, fireşte… Nu, nu, poate că nu e aşa, puţin credincios ce sunt, poate că nu e aşa. Gata, tac. Unde rămăsesem?
…Spuneam că e un scenariu riscant, dar cu Hopkins şi cu Brad Pitt (ultimul, excelent şi ȋn „Fight Club”, surprinzător şi ȋn „Inglorious Bastards”), rezultatul e remarcabil. Originalitatea filmului, dincolo de inevitabila telenovelă ratată, constă şi ȋn ideea unei misterioase subversivităţi: toată lumea ȋncepe, treptat, să ȋnţeleagă cum stau lucrurile, să afle adevărul pe care, ȋnspre final, nimeni, absolut nimeni, nu ȋl mai rosteşte. Şi nu pentru că ar fi interzis, ci pentru că nu mai e nevoie. Îţi sare ȋn ochi imposibilul care devine posibil şi suntem foarte aproape de versurile lui Henri Michaux şi de concluzia uneia dintre anti-predicile lui Steinhardt: De ce vă miraţi? Eu sunt Imposibilul care vă priveşte. „Meet Joe Black” este unul dintre cele mai interesante producţii dedicate tăcerii. Însăşi Moartea ȋnvaţă ce e tăcerea. Tăcerea Mare ȋnvaţă ce e tăcerea mică. Învaţă, altfel spus (ȋntorcând sintagma prietenului tău, V. Fanache, în marginea poeziei lui Blaga), despre chipurile tăcute ale ne-veşniciei.
Oare îţi sar şi ţie toate astea în ochi sau e doar impresia mea?
Uneori filmul ăsta îmi aduce aminte şi de Pavel, nu ştiu dacă l-ai cunoscut deja, l-am visat şi azi-noapte, îl tot visez, de fapt, de câteva nopţi. Era cu chipiul acela al lui, ca un căpitan la 15 ani, trecut în rezervă. Avea faţa atât de curată, pielea atât de elastică. Zâmbea, părea fericit şi sorbea dintr-o doză de bere. L-am ȋntrebat tâmp, înainte să-l îmbrăţişez: Dar tu cum mai eşti? Bine? …Sigur eşti bine? Şi mi-a răspuns cu r-ul lui graseiat: Fireşte! Absolument! Foarrrte bine! Ca şi cum nimic rău nu s-ar fi ȋntâmplat. Nu ştiu dacă ai fi bănuit, interpretase magistral, cu două săptămâni înainte, partitura scenică a personajului principal din „Omul-Pubelă” al lui Matei Vişniec. Pentru el, cărasem cu noi pe tren, până la Mangalia, o ladă de gunoi imensă, adusă de la firma unuia dintre părinţii copiilor, şi care întreţinea în jurul ei un miros… îmbietor. Aceeaşi mireasmă o degaja şi controloarea C.F.R., care ne-a somat să deschidem pubela şi să-l scoatem afară pe cel pe care l-am ascuns acolo, crezând că ne batem joc de ea. În ladă, însă, nu numai că nu era nimeni, dar nici nu avea să mai fie…
Arta cere sacrificii, zic oamenii înţelepţi. Pavel trebuia doar să respecte convenţia: avea de supravieţuit acolo, după intrarea pubelei în scenă, încă un minut pe dinăuntru, înainte să „erupă” dansând, conform regiei, pe muzica îndrăcită din Pulp Fiction-ul lui Tarantino. Când am avut premiera, i-a cucerit pe toţi. La cei 15 ani ai săi, era cel mai tânăr membru al trupei noastre de teatru. Apoi a venit rândul accidentului aceluia blestemat, pe drumul spre Fălticeni, unde ne aşteptau, la un festival internaţional de teatru, Draga Olteanu Matei, Radu Beligan şi Maia Morgenstern în juriu. Pavel zăcea pe marginea drumului, ieşit pe jumătate din maşină. Costumul îi era în continuare impecabil. Chipul i s-a dilatat şi i s-a albit dintr-o dată, de-abia mai încăpea pe dinăuntru. Asistenta m-a rugat să-i aprind lumânarea. De acasă au început să sune telefoanele. L-au ridicat ca pe o păpuşă în frac, aşa alb şi dilatat cum era. De abia a intrat în sicriu. Undeva în zona frunţii îi apăruse o pată neagră, însă purta în continuare costumul acela impecabil. Era desculţ. Am dat o fugă până la un supermarket să îi cumpăr nişte sosete negre. Pe când m-am întors era prea târziu. Cred că înţelegi ce s-a petrecut acolo. Telefoanele răsunau din minut în minut. Părinţii erau îngroziţi. Presa, inspectoratul, poliţia… Eram singurul adult. Eu şi studenţii. Toată lumea avea nevoie de un ţap ispăşitor, cineva trebuia sacrificat, măcar de ochii lumii. Şi uite-aşa m-au dat afară de la Şcoala Cambridge. Aş fi plecat şi singur, dacă nu aş fi avut impresia – venită de habar n-am unde – că plecând, îl trădez pe Pavel.
Pubela a rămas goală până astăzi, nu am mai returnat-o firmei şi şi-a pierdut menirea iniţială. Înăuntrul ei, mai adăpostim câteodată bucăţi din recuzita trupei: ziare, rochii, lumânări, fotografii.
***
Măi, am discutat într-o seară cu Pătrăţel, poate ţi-a spus Roberta. M-am mirat să o descopăr mai subtilă decât pare, cu vreo zece grade. Aşa deci, mă bucur. Da, şi spune-i lui Muzicesco să descarce şi să ne trimită fotografiile alea făcute la Rohia în vară, eu m-am apucat de citit Zigu Ornea, Anii treizeci, nu mai vin în oraş, bătrâne, traversez o perioadă mai grea spiritual, dă-mi puţin timp, o să revin curând, sunt la Dej. Eu sunt pe tren, mă întorc de la Bucureşti, recitit Păltiniş & Co., dacă e musai, vin să bem o bere, eşti un lord, Andescule, măi, eu m-am tot bucurat ieri de Verso, primul număr a ieşit chiar mai bine decât visam, ehe, bucuria învierii, daa, eram în imponderabilitate, ieri am plutit! Dacă ai un drum prin Dej, dă un semn, încurajările tale chiar ar ajuta mult, la Felix a contat enorm umorul vostru molipsitor, m-am simţit atât de bine cu voi, puteam oare să nu râd din suflet când l-am urmărit pe viu pe Latuvio schimonosindu-se în fel şi chip la mimă, pe tine decepţionat de slănina cu gust de Palmolive, pe Roberta jucând atât de bine şi cocoloşindu-te ca nimeni alta ori, în fine, pe mine făcând trenuleţul cu fetele prin toboganul destinat juniorilor sau strigând, ca-n copilărie, hepa! la aterizarea în apă? Vă rog să nu uitaţi că aţi câştigat în mine un prieten devotat. Iar tu eşti unul dintre puţinii oameni – trei sau patru – datorită cărora de-acum înainte întreaga viaţă eu voi scrie cuvântul Prieten, cuvântul Prietenie cu majusculă, indiferent de situaţie, nu, Andescule, nu te simţi copleşit, n-am făcut decât să-ţi împărtăşesc cu luciditate o convingere, o concluzie la care am ajuns, deşi m-ai omorât cu Joan Baez asta, toată ziua bună ziua merge la mine No woman no cry şi-apăi canta conmigo una canción de Bob Marley şi-apăi everything’s gonna be allright, hehe, mă bucur, face bine spiritului, ne vedem vineri atunci, recitesc textul despre Muthu şi ţi-l trimit, scoatem numărul 2? Sunt nerăbdător.
***
Dragul meu Bazil, înainte nu le ştiai, acum le ştii pe toate. În scrisoarea anterioară te-am îmbătat de cap cu tristeţile mele amare. Poate că sunt, pe deasupra, şi un resentimentar de meserie, care se ascunde sub masca de nostalgic. Uite, adineaori, o ascultam pe Shania Twain: nu mi-a plăcut niciodată de ea, pe când eram mai mic o detestam de-a dreptul, îmi ţineam pumnii strânşi să „cadă” în top. Musai, să-i recunosc, astăzi, unele calităţi, precum spontaneitatea aceea specifică doar naturilor superioare şi siguranţa de sine, pe care le afişează neostentativ şi cât se poate de elegant. Dar nu îi agreez defel vocea dizgraţioasă şi nesigură (da!) din piese ca I’m Gonna Getcha Good sau chiar Don’t Impress Me Much (mai nou, piesă-cult la radio şi la TV). Eu, care sunt feminist, famelia mea, zic că femeia face prozelitism pe bune. Excepţia e, totuşi, primul ei hit, Still the One. Acolo mi se pare cu adevărat feminină. În rest, aceeaşi voce sârmoasă, al cărei reflex douămiist – nici pe asta n-o ştii – este nimeni alta decât Katy Perry, încă o voce care-mi displace profund. E adevărat că tipa are succes şi ştie exact cum să prindă tren(d)-ul de azi. Cu tot ce are el mai respingător, fireşte. Mi te imaginez cum râzi. Zici: omul ăsta e dus cu sorcova; eu aştept de la el cărţi, comentarii şi impresii culturale şi el o dă cu MTV-ul.
Păi stai aşa, nu te mânia, ci stai cu binişorul, că n-am terminat. Tot din cutia cu resentimente – hai că pe-asta o ştii! – merită să te mai frec la cap cu încă o menţiune specială: Mariah Carey, fosta Otilie a lui Tommy Motolla (un fel de Pascalopol mult mai bogat decât toate personajele lui Călinescu la un loc). Carey a fost campioana curvăsăriei post-maritale, sindrom, vai, des ȋntâlnit la multe dintre vedetele feminine ale anilor ’90. Cum apărea ea ȋn Without you (piesa aia cu „can leeeeeeeeee”, pe care prin ’93 o ştiau – depun mărturie! – până şi babele de la munte, care pe atunci nu ratau niciun episod din „Beverly Hills 90210”), de ne vrăjea pe toţi cu inocenţa ei, ca mai apoi, câţiva ani mai târziu, plinuţă cât o văcuţă Milka, să insiste să se dezbrace cu orice chip pe ecranul MTV-ului, într-o veritabilă apariţie macrantropică de divă nereuşită. Ohoo, cum ȋncerca ea să-l seducă, vezi doamne, ȋn videoclipul unei piese teribil de comerciale, pe ochelaristul ăla cu faţă de Clark Gable, care, măcar că o imita pe Cheeta la tot pasul, tot era mai convingător decât diva. Mai că o vezi lingându-se pe buze ca vampiroaicele expirate din videoclipurile lui Meat Loaf. Mă întreb unde era, oare, timida de altădată, roşiuţă ȋn obraji, „făptura eminesciană” cum ai spune tu, cu părul ei buclat, dând emoţionată din mânuţe sau bătând cu piciorul ȋn podea la refren, căutând ritmul, Muzica. Roberta, care te salută – i-am povestit nu prea multe despre tine, dar a înţeles repede –, îmi atrage atenţia că, ȋn ultima vreme, tipa s-a cam dat pe brazdă de la asemenea practici şi s-a apucat din nou de muzică adevărată. Sper, altfel n-ar mai avea multe şi ar risca să coboare până la nivelul unor gagici de videoclip românesc gen anii ’90 (alea – care se lăsau admirate pe postul „Atomic TV” – de dezbrăcat se dezbrăcau, numai că uitau să mai şi cânte; eu zic că mai bine s-ar fi dezbrăcat de tot şi am fi ştiut atunci ȋn ce categorie să le integrăm). Uite, altceva, cu totul altceva e Sophie B. Hawkins: ai văzut cumva dacă au acolo „Right beside you”? Sigur trebuie s-o fi auzit deja. Chimie mai bună ȋntre piesă, poezie, interpretare şi videoclip nu cred să fie uşor de găsit ȋn muzica anilor ’90. E o modă acum să spui că nu îţi place să te uiţi la TV. O spun tocmai eu care sunt tentat să îl arunc uneori pe fereastră, cum ameninţă tata de fiecare dată când firma de cablu TV îi întrerupe telenovelele turceşti d’après-midi. Eu sunt, însă, mai mereu cucerit atunci când mă reîntâlnesc cu femeia asta, indiferent în ce context: fie pe MTV sau pe VH1 Classic, fie seara, în maşină, sau în întunericul camerei, stând singur, până la dimineaţă. Combina, cumpărată de Bunică-mea şi plătită în rate din pensia ei mizerabilă, îşi face treaba, conştiincioasă. Uneori mai agaţă CD-ul, alteori uit eu să o şterg de praf. A fost, pentru vremurile acelea pe care tu le cunoşti mai bine decât mine, cel mai frumos şi cel mai scump cadou al adolescenţei mele întârziate.
Însă cea mai sexy dintre tipele astea e una, Gwen Stefani, aşa mai blondină ea, o combinaţie de adolescentă drăcoasă şi deşteaptă. Nu excelează în privinţa bustului, ba chiar dimpotrivă, dar, în ceea ce mă priveşte, în afara chipului, posteriorul şi picioarele mi s-au părut dintotdeauna esenţiale la o femeie. În rest, vorba lui Caragiale (devenită recent şi titlu al unui concert de Tudor Gheorghe): Nu se poate cu de toate. Pentru asta, însă, Gwen Stefani n-are de ce să-şi facă griji: ea şi fundul ei pot trăi bine mersi. Am mai întâlnit una între timp. Pe asta o cheamă Lana del Rey. O lostriţă de femeie, cu o voce somnoroasă, care m-a fermecat instant, de am şi uitat, o bună bucată de vreme, de mai vechile mele amante, Patricia Kaas şi Mylѐne Farmer. Nu mai voiam altceva decât acalmia bizară şi lascivă pe care o lăsa în urmă vocea domoală a americancei. Am ascultat o lună întreagă doar albumul „Born to die”, pe care mi l-am cumparat din Paris, asta după două săptămâni în care fredonam deja întruna, în maşină, „Blue Jeans”, „Video Games” şi „Summertime Sadness”. Înnebunisem de-a binelea. Roberta, însă, prevăzătoare, mi-a pre-comandat restul albumelor care îmi lipseau din colecţia UB40, prin intermediul tatălui ei care lucrează în Anglia – firma „Amazon” nu face livrări în România din motive care mă depăşesc –, CD-uri pe care le-am primit în pachetul de ziua mea deschis tocmai la Muşca, în munţi, unde mi-am sărbătorit şi ultima zi de naştere alături de Bunica. Aşa că, după o vreme, mi-am mai revenit şi, având cu ce, am dat-o din nou pe Bob Marley & Regatul Unit al UB40/Aswad/Inner Circle, adică pe singurul gen muzical comercial care te eliberează de orice metafizică.
Bine, hai, gata cu prostiile. Se face lumină în cameră. Înainte să bată clopotul de la biserică, observ prin fereastra aburită câteva siluete neclare, care se silesc ca nişte melci înfăşuraţi în paltoane lungi să-şi croiască drum prin noroiul unei duminici mohorâte. Am oprit de tot muzica. Lucrez la o schiţă pentru studiul introductiv al unei ediţii critice. Deşi mi s-a recomandat să fiu cuminte şi să lucrez pe materialul vechi, nu-mi văd de treabă şi tot aruncând un ochi spre unul-altul dintre manuscrise, mă ȋmpinge dracul să descopăr, ȋn cele din urmă, două (de nu chiar trei!) variante ale romanului Călătoria unui fiu risipitor. Mai bine nu găseam. Maximă bătaie de cap atunci când te îngrijeşti de seria de Opere a unui autor: prima dactilogramă, tipărită la o editură absconsă din Bucureşti, s-a pierdut. Şi pe deasupra, ceva ȋmi spune că omul nostru nu şi-a definitivat nici una dintre variante (nu degeaba au stat 50 de ani ȋn manuscris) – nici naraţiunea subiectivă, nici cea obiectivată – aşa că e minunat. Bate-ţi capul, amigo. Vorba lui Eugen Simion, invitat fiind la Centenarul de la Bistriţa: „Ce mai tot publicaţi atâtea manuscrisuri de Steinhardt, toate mărunţişurile?…”. Mda, dar eu am faţă de bătrân, cum bine ştii, nişte datorii. Nu doar morale. Creştinismul lui e liber, natural, dezinteresat şi, mai presus de orice, viu, cu un background dintre cele mai interesante. Un fel de mutare zburdalnică, prelungită şi dezordonată, cu cărţi şi foi scăpate pe jos, a unei biblioteci imense, înăuntrul unei catedrale, unde să poată sta adăpostită de prigoana fanaticilor piromani. Iar atunci când lumea sedusă şi abandonată a Bibliotecii ȋntâlneşte şi ȋmbracă ȋn formele ei zvăpăiate şi incongruente creştinismul unui călugăr nebun, poate că se schimbă ceva ȋn sistemul solar. Nebunia şi zburdălnicia devin expresia unei lucidităţi fără seamăn. Din punctul ăsta de vedere, oameni ca Steinhardt se nasc rar. Iar ȋn spaţiul carpato-danubiano-pontic par de-a dreptul neverosimili. Să nu ne mai mirăm, aşadar, că Biserica Ortodoxă nu l-a valorificat niciodată aşa cum ar fi meritat. Prin urmare, integrala Polirom-Rohia funcţionează şi ca o compensaţie a acestei situaţii, pe segmentul relaţiei dintre religios şi estetic, unde, după cum vezi, dacă le vezi, lucrurile nu s-au schimbat prea mult: tot acolo continuă să se afle şi astăzi cheia marilor complicaţii social-politice. Ei bine, acolo experienţa subiectului tezei mele este cutremurătoare: „europeanul” Steinhardt (apud George Ardeleanu) devine de-a dreptul universal.
Dat muzica la maxim în cameră. E Jesus to a child, piesa lui George Michael. Cel mai frumos bărbat cântat de cel mai frumos bărbat: nu cred că trebuie să mai adaug nimic. Îi urmează acum anamneticul Children al lui Robert Miles. Cu siguranţă îl asculţi şi tu acolo, dar probabil nu îţi dai seama că e el. Să fi văzut şi videoclipul: e superb. Superb nu doar năsucul fetiţei lipit de geamul aburit al maşinii, luând aminte la miracolele naturii, sălbatice ori citadine, din jurul ei, ci şi suprapunerea armonioasă a ritmului piesei cu imaginile desprinse dintr-un road-movie nostalgic. Vremea afară e mohorâtă, plouă şi pe parbriz se preling picuri. Dar în spatele lor, năsucul turtit de geam şterge orice urmă de umbră.
A ieşit soarele. Un soare neverosimil. Trebuie să fug, sunt deja în întârziere. Am repetiţii şi o să mi se reproşeze că mereu întârzii. Sunt mândru de trupa mea de teatru, devenită, în toţi anii aceştia, cum s-ar zice, prin jocul destinului, mica mea familie mare. Poate că ne-ai urmărit. Mi-i amintesc şi acum pe copii cum erau la început, acum au mai crescut, ieşind parcă din pământ, ca o creaţie ex nihilo, ca o gloată ludică, alergând ȋn neştire pe maidane, prin şcoli, prin parcuri, prin peşteri. Iar eu, cu un handycam Sony, ȋncercând, şi uneori reuşind, să ţin pasul cu ei. Am fost, la rândul meu, aşa cum m-ai cunoscut, un copil mai mare, care a crescut târziu, ajuns acum alături de nişte adolescenţi mult mai dezgheţaţi decât ar fi putut fi el vreodată. Privindu-i pe copiii aceştia, am uneori senzaţia aceea despre care se spune că apare atunci când ai viziunea unităţii. Crăciunuri, Revelioane, Paşti, aniversări, spectacole la teatru, vacanţe – toate petrecute ȋmpreună. Copii, elevi, studenţi, aleşi nu doar de mine, ci şi de sfântul hazard. Atât de diferiţi ȋntre ei: unul nu seamănă cu altul. Şi, totuşi, un singur cer deasupra lor.
Pregătim de zor repunerea în scenă a piesei „Omul-Pubelă” a lui Vişniec, scriitorul preferat al lui Pavel. O am alături şi pe Alina, profa’ de desen, scenografa de nădejde a trupei, care, ca şi mine probabil, ȋşi retrăieşte alături de copii propria adolescenţă. Deşi avem aceeaşi vârstă, ea e infinit mai matură şi mai aşezată decât mine. Asta nu o opreşte, ȋnsă, de la a zăbovi cu noi până la două noaptea ca să punem la punct decoruri, costume & Co. Şi, totuşi, Alina e un artist de talie internaţională, îmi cântăresc bine termenii, ştiu ce spun. Îşi expune lucrările în cele mai tari expoziţii din Europa, în plus, mai şi predă la Universitatea de Arte şi Design. Avanpremiera spectacolului e la Cinema Mărăşti, te aştept. Adu-l şi pe Pavel, te rog…
***
Sunt sincer impresionat de planul de structură al tezei tale. În plus, nu cred să ţi se potrivească ceva mai bine decât tema asta despre canon, curată amplitudine, bănuiesc că vei avea mult de lucrat şi pe autori străini, mulţumesc bătrâne, mă bucur că spui şi crezi asta, e încurajator, eu am de completat rapoartele lunare pentru bursă şi susţinerea noului proiect, la finalul lunii ajung şi eu la Bucureşti, am vorbit la telefon cu Muzicesco şi mi-a zis că se înscrie şi el la doctorat, am ceva probleme cu netul, hai, bagă mare cu Verso-ul să îl putem avea la târg, am vorbit deja şi e la tipar, nu mi-ai trimis o poză să o ataşăm la redacţie, că ai destule, Allah fie binecuvântat, ia de-aici, bonus pentru posteritate. Măi, zi-mi dacă ai primit scurtmetrajul unui elev de-ai mei, extrem, extrem de înzestrat, aşa e, se vede că are ochi buni băiatu’, lucrez la site acum, dar am aşteptat textul lui Antohi, bine bine, dar textele astea n-ar trebui să fie cumva mai scurte, totuşi, da’ de unde, ce crezi tu, Andescule, că Verso e Tribuna? aici intră cine vrea, rămâne cine poate, cum e de la Majorescu încoace, da’ ia spune, noi cum facem cu căminul?
***
Mon cher Bazil,
Cum se văd oare lucrurile de la tine? Ţi-ai păstrat obiceiul de a zăbovi la fereastră ore în şir, urmărind cu privirea lumea care trece grăbită? Au rămas multe lucruri nepovestite între noi. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nu ştiu mai nimic despre tine. Nu îmi permiteam să te întreb chestii din astea mai delicate. Aveai aşa o grijă, sau poate mi se părea mie, ca lucrurile şi discuţiile să nu treacă niciodată de un anumit prag. Aşa e, întrucâtva, şi profa de literatură veche: de fiecare dată când zâmbeşte (rar), se aude tramvaiul trecând pe strada Horea, şi în sala Coşbuc a facultăţii pătrunde instant soarele, cu razele lui matinale. Am cules date statistice în acest sens.
Să fie oare şi pentru tine amorul, mai ales de ieri încoace, singura secundă care stă în loc, singura certitudine, singura instituţie, singura revoluţie? Nepatetica, năstruşnica şi obraznica Dragoste? Nu cumva restul sunt orgolii, iar scrisul, reflexul celui mai mare orgoliu, un şir lung de parastas cu măşti? Poate îmi spui de exordium? De modestia scriitorului? De pluralul autorului? Astea sunt, iartă-mă, poveşti de adormit copiii. Totul e orgoliu. Până şi politeţea funcţionează ca o mască necesară a orgoliului: dacă nu putem fi buni sau sinceri, atunci măcar politicoşi să fim. Prima sau a doua oară când te-am văzut, în clasă, te-am înjurat, fireşte tu nu m-ai auzit. Asta nu se cheamă că am fost politicos, că am scăpat şi că tu nu m-ai recepţionat. Sincer nici nu mai ţin minte cu ce anume m-ai fi putut enerva. Cred că era doar un teribilism ieftin. Stăteam în spatele unui coleg şi te înjuram, îţi imitam vorbele, clămpăneam şi bombăneam. Era şi puţină gălăgie în clasă, nu mă puteai auzi sau distinge între celelalte voci. M-am simţit prost la capitolul ăsta şi am vrut să îţi mărturisesc. Nici nu ştiu dacă între timp ai şi aflat lucrurile astea, sau tu stai în continuare cu aceeaşi bună părere despre mine, pe care ştii că n-o merit. Sunt o chenoză neterminată, nereuşită, Bazil, şi care a dat eroare pe ecranul unui monitor vechi, murdar şi virusat, o chenoză aşteptată ȋn zadar pe un peron de haltă şi care nu mai vine. De asta îţi şi scriam întruna poezii bacoviene. Puteam să te vizitez cu duiumul după ce am intrat la facultate, şi nu te-am mai căutat decât aşa, sporadic, inconştient. La fel cum intru mai nou şi în biserici, rarisim şi mereu ca un rod al hazardului. Iar scrisul meu acum, ca alteori, e un soi de failure notice, o cafea peste care torni trei litri de apă clocită. Orgoliul scrisului meu nu are limite. Şi totuşi, şi totuşi, şi totuşi!… Uite, am citit recent ȋn România literară un interviu cu Mihai Zamfir şi realizez câtă dreptate are atunci când repetă şi pentru babele surde ca mine: Filologia, Literele (înţelegînd prin asta literatura, istoria limbii, artele plastice, filozofia, reflecţia istorică etc.) posedă faţă de toate celelalte ramuri ale ştiinţei un specific magnific şi uluitor: nu servesc unui scop concret, nu ne fac viaţa materială mai uşoară, nu ameliorează organizarea socială. Literele servesc doar Fericirii. Reprezintă o şcoală de fericire, de intrare în contact cu ceea ce minţile luminate care ne-au precedat au produs de-a lungul istoriei. Iar fericirea are ideea de gratuitate ȋnscrisă ȋn codul ei. Literele nu produc bunuri materiale, dar îi fac pe oameni să se simtă mulţumiţi de ei înşişi, oferindu-le superfluul de care, chiar fără să-şi dea seama, toţi avem nevoie. Majoritatea fiinţelor umane nu realizează că fericirea ne trebuie la fel de mult ca hrana, ca locuinţa, ca asistenţa medicală, ca mijloacele de transport: nimic din toate acestea nu se poate construi durabil cu oameni nefericiţi. O fărâmă de fericire personală rămîne datul indispensabil oricărui inginer, savant, medic sau agent imobiliar. Or, Literele sunt specializate în producerea fericirii, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă…
Şi totuşi… degeaba, degeaba. Literatura şi Fericirea? Cine-ar crede? Unde mai pui că literatura şi scrisul sunt mai degrabă aduse de nenorociri, decât de bucurii. Nu ştiu dacă pot să mă ȋncred ȋn soluţia lui Zamfir, nu ştiu dacă ficţiunea literară ȋmi mai poate aduce Fericirea (cândva, totuşi, după cum îţi povesteam, i-a adus-o unui adolescent care stătea ȋntr-o vană cu apa până-n gât, citind Jules Verne până dimineaţa – îmi vine să mă privesc acum de sus, m-am căţărat ȋntr-un colţ ca gândacul lui Kafka –), dar un fapt mi-e sigur: dezastrul e cel care naşte literatura, marea literatură, care o provoacă, care o hrăneşte. Alergăm la pansat, ȋnăuntru ȋn cort, ca nişte soldaţi răniţi, iar acolo, după ce intrăm, nu e decât un gândac imens şi burtos care râde ca un apucat, ȋn timp ce sângele ni se scurge, ȋncheieturile ne trosnesc, durerea de dinţi sporeşte. Simţurile, ȋnsă, simţurile se ascut. Din clipa aceea, ȋn care suntem ţintuiţi de un pat de lut ca de spinarea unui paianjen-ȋn-cruce, ca un extaz dureros ȋncepe, mijeşte Literatura. And then nothing else matters, vorba metallicilor.
Poate, totuşi, ȋncă ceva: umflătura dureroasă din piept. Ca o căţea plouată şi murdară, holbându-se de jos, cu doi ochi de mură ȋnsângerată, ȋmpleticindu-mi-se ȋntre picioare, neagră, neagră şi scurtă. La fel de scurtă ca acea cafea pierdută în trei litri de apă clocită. Neagră şi atât. Scurtă şi neagră. Ah, uite-o: căţeaua asta plouată, Credinţa, ar vrea să se abţină de la urinat, măcar. Ochii ei ȋnsângeraţi ȋmi cer ȋncuviinţarea de a urina. Nu se mai poate ţine. E de la bătaie. Au bătut-o alţii sau am bătut-o eu, nu mai ţin minte. Visul a fost prea lung şi nu, nu a durat trei zile.
***
Seara bună, bătrâne, toate-s la locul lor? da’uite aşa şi-aşa, final de semestru, lucrez la Verso şi la doctorat, am primit dirigenţie la a noua de filo, am de completat fişe de termeni pentru dicţionar, văzut ceva filme, Hitchcock, Chaplin, ioi ce te-aşteaptă, fugi, ascunde-te, orice, dar numai dirigenţie să nu iei, mai bine iei hepatită, puii mei, oi face cumva, eu nici pe la consilii nu dau, i-am zis că semnăm un act şi renunţ la o cotă din salariu şi nimeni nu e supărat, da’ numai să nu fac serviciu pe şcoală şi să nu particip la consilii, hai atunci să pregătim un dosar despre domnul T. ca eminescolog, ar fi o bombă cu fitil împotriva I. B., nu că aş avea ceva cu ea, dar adevăru-i că el e urmaşul Ioanei Petrescu, mi-e dor să stăm la o cafea, hai la Bucureşti, fac eu cinste, să fie cu noroc, mi-a plăcut mult mailul tău adresat redacţiei, nu-s cu totul de acord, dar îmi place, măi, femeile astea, cum revin ele la Monroe din timp în timp, ca la mama Omida…