Supranumele de orașul aurului negru i-a adus așezării ctitorite de Mihai Viteazu o faimă sinonimizată irațional și sălbatic de autoritățile comuniste cu un fel de grotă muncitorească, unde oamenii, mânjiți pe față ca africanii, munceau cu râvnă până la epuizare la sondele imobile precum lanul de porumb și al căror singur element de mișcare până la amețeală era „pompa canadiană” (deh! din păcate, era singura neautohtonă, dar fără ea, nu se scotea nicio picătură de „aur negru” din pământ!).
Cultura ploieșteană ar fi ajuns o dezonorantă „rămânere în urmă” (trebuie să știți că în regimul comunist – și mai ales când remarca era făcută de secretarul general al partidului – „rămânerea în urmă” era cea mai degradantă și rușinoasă pecete a lenei, a dezinteresului și a lipsei de patriotism, în orice activitate), dacă salvarea (chiar metafizică, am putea spune!) n-ar fi venit de la două mari nume de scriitori, doi monștri sacri ce au scos din țâțâni limba română și năravurile ei.
Fără Caragiale și fără Nichita, Ploieștiul ar fi rămas agățat de aceeași bătătorită legendă a lui Moș Ploaie cu fiii săi. (Aaaaa, ar mai fi ceva interesant: la Ploiești se juca, mai târziu, după conțina lui Nenea Iancu, deci, cam prin deceniile trei și patru ale secolului XX, se juca, așadar bridge. Incredibil. Joc deștept, ba chiar savant, nobil și aristocrat, pe care-l aduseseră cu ei inginerii englezi de la rafinăria Steaua Română de la Câmpina și de la Anglo-Americana. Când veneau weekendurile acelea umede, viermănoase și triste ca niște lieduri de Mahler – despre care cunoscătorii zic că, ascultându-le, te fac să te uiți cu jind și speranță la sertarul în care ții ascuns acel mic 6,35, model 1906, alintat prietenul de sâmbătă seară, băieții se suiau în jeepuri și într-o jumătate de oră ajungeau la Ploiești. Acolo, în locul lor bine știut, se apucau și jucau bridge, nonstop, până a doua zi. Atât de tare s-a implementat acest obicei al jocului acesta la Ploiești, încât profesioniștii spun că aici, la Ploiești, au fost aplicate principiile moderne ale jocului, în care o contribuție importantă a avut-o jucătorul american (născut în România) Ely Culbertson, cu a sa „deschidere” originală, regulă ce funcționează și astăzi.)
Sigur, nu mai amintim de deschiderea din anii `60-`70, când în Ploiești apar un Teatru (condus multă vreme de faimosul actor Toma Caragiu), apoi, o Filarmonică (ce poartă numele cunoscutului compozitor ploieștean Paul Constantinescu), după aceea, un club de jazz cu mare renume în țară, apoi, unul de bridge (firește, amândouă desființate de cenzura comunistă), Teatrul experimental Equinox, iar, pe lângă necesarele ediții ale „Cântării României”, și un festival internațional de poezie închinat lui Nichita Stănescu.
Mai târziu, un pic de vioiciune și un aer tineresc și nonconformist a adus și mutarea Institutului de Petrol și Gaze de la București la Ploiești, orașul „aurului negru” intrând astfel în circuitul învățământului universitar românesc. Mai mult, emblema de oraș muncitoresc, mahalagizat sinistru, încleiat în duhori de păcură și creolină și sufocat de blocuri de locuințe înghesuite ca niște dormitoare comune, începuse să ruginească. O nouă generație începuse să-și ridice vlăstarele.
Dar ceea ce lipsea în continuare acestui oraș a fost o publicație de cultură. O publicație-pattern, care să certifice originalitatea culturală a Ploieștiului. Iașiul avea Convorbiri literare, Brașov – Astra, Bacăul – Ateneu, Constanța – Tomis, Pitești – Argeș, Timișoara – Orizont, Arad – Arca, Oradea – Familia, Târgu-Mureș – Vatra, Alba Iulia – Discobolul, Sibiu – Transilvania, Cluj-Napoca – Steaua și Tribuna, Baia Mare – Nord și altele, care probabil au apărut între timp (Apostrof, Euphorion etc.). Ploieștiul a rămas din perioada comunistă cu o sechelă jurnalistică de tip județean, Flamura Prahovei, care între timp a dispărut, precum și cu pasagere și vremelnice publicații literare scoase de Casa de Cultură (de o calitate, din păcate, aflate departe de excelență). Poate acum, odată cu noua conducere a Casei de Cultură, să renască ideile și atitudinile axiologice veritabile.
Iată însă că, de curând, în urma unei reale atmosfere bouillonante de cultură autentică, a văzut lumina tiparului, la Ploiești, o revistă culturală. Mai întâi, cea dedusă din asociația culturală 24.pharte (este entitatea care ar trebui să primească toți laurii culturali ai Ploieștiului, prin ideea și insistența aplicării acesteia, în premieră la Ploiești, a Taberei internaționale de sculptură în marmură, a cărei a treia ediție s-a încheiat la sfârșitul toamnei trecute). Apoi, o alta, mai recentă, intitulată ATITUDINI și condusă de scriitorul și profesorul Dan Gulea.
Numărul din martie al revistei este dedicat aproape în întregime lui Nichita Stănescu, idolul poeziei ploieștene și naționale, de la nașterea căruia s-au împlinit, pe 31 martie, 88 de ani. Publicația are, în general, o rubricație clasică de revistă de cultură (istorie literară, critică literară, cu semnături prestigioase, apoi, producțiuni originale (poezie, proză), cronică de muzică, de arte plastice, de istorie și etnografie autohtonă și, în fine, câteva pagini comemorative, dedicate celui mai recent dispărut din lumea literară ploieșteană, poetul Martin Culcea (1955-2021).
Bref, ATITUDINI este o tribună convergent-valoroasă a unui veritabil reviriment cultural ce se simte în fostul posac „oraș al aurului negru”.