NICHITA STĂNESCU, TEORETICIAN ȘI CRITIC LITERAR

Strălucit practician al versificației, Nichita Stănescu s-a manifestat și în alte domenii ale literaturii fără ca acțiunilor și opiniilor sale să li se acorde o atenție comparabilă cu cea acordată realizărilor practice în creația poetică. Domeniile cele mai nedreptățite, după opinia noastră, sunt traducerile, teoria și critica literară. Înfăptuirile cele mai însemnate ale lui Nichita în sectorul traducerilor literare sunt cele din literatura sârbă. Tratarea acestui subiect nu intră în intenția noastră acum.

Pornind de la propria experiență în creația poetică, Nichita Stănescu ne împărtășește modalitățile de lucru folosite într-un moment sau altul al evoluției sale literare.

În ceea ce privește tehnica de creație poetică, Nichita Stănescu o tratează sistematic axându-se pe produsul final, poezia, pe care o clasifică în trei tipuri, în funcție de procedeele tehnice folosite în creație: poezie fonetică, morfologică și sintactică.

Poezia fonetică, susține Nichita, „își sprijină efortul semantic pe efectele fonetice (pe melos)”, folosește „limba de tip fonetic”, limbă ce „coafează limba vorbită”. Și dă ca exemplu versul: „Prin vulturi vântul viu vuia”, din poezia lui George Coșbuc, Nunta Zamfirei.

În această categorie intră și „Ideea de sonet și în general orice formă fixă, rima de orice natură ar fi (asonantă sau rimă regală)”¹.

Nichita asociază termeni cu forme apropiate generând un sens atractiv pentru a obține un efect de sonorizare și un spor de poeticitate. Iată dedicația oferită de el Doinei Ciurea, cea de a doua soție a sa, pe volumul Epica magna, în 1983, la X ani de la divorț, despărțire încă neconsemnată în acte: „Doinei, Doamna, toamna mea”.

Același efect îl obține prin repetiție, folosind termeni cu forme și sens identice, ceea ce generează o sonoritate armonioasă: „mai foarte alte animale,/ mai foarte alte plante”; „deltele mai suse/ mai smulse”; „foarte, alte, plante”.

Poezia fonetică este preocupată de cultivarea esteticii folosind figuri de stil specifice precum aliterația, asonanța, afereza etc. prezente și în creația lui Nichita Stănescu. Totuși Nichita consideră că acest tip de poezie „este o poezie primitivă, incantatorie și evident inferioară”².

Poezia morfologică exprimă sau creează starea lirică, provoacă fluxul emoțional, rațional sau metafizic prin folosirea efectelor regulilor morfologice, prin modificarea formei cuvintelor în diferitele lor întrebuințări. Pentru Nichita, poezia morfologică este cea de tip arghezian. „Morfologia dă lustru și luciu” poeziei³, scrie el.

Nichita nu a detaliat concepția sa privind poezia morfologică, dar ea poate fi cercetată și dezvăluită din modul în care a aplicat-o.

Poetul a fost preocupat de folosirea adecvată a termenilor-cuvintelor limbii române în funcția morfologică adecvată care să le pună în valoare maximă conținutul estetic, rațional, emoțional, metafizic. Pornind de la rădăcina cuvântului, el îi dădea/alegea forma adecvată de substantiv sau, dacă era cazul, substantiv adjectivat sau verbalizat etc., pentru a avea efectul rațional, emoțional etc., urmărit și a servi totodată ca element estetic.

Poezia morfologică ar fi cea care contează pe efectul emoțional, rațional ori metafizic al folosirii, utilizând în locul cuvântului natural al limbii un cuvânt de altă formă dar cu același sens, ori un cuvânt cu alt sens dar aceeași formă. În poezia Colinda colindelor din volumul Epica magna aflăm asemenea exemple. „Pun mâna pe zăpadă și se stinge”, scrie poetul, vers în care fiorul liric este alimentat/provocat de înlocuirea termenului natural „se topește” cu „se stinge”.

Efectele poetice ale acestui tip de poezie, efectele poetice morfologice, se pot obține prin operarea/manipularea cu nuanțele de formă și sens ale unui cuvânt (colinda colindelor) ori ale termenilor din cadrul familiei de cuvinte: „sunt din ce în ce mai greu și mai greoi,/ cum grea greoaie este turma peste oi”. În primul caz, procedeul de schimbare a formei cuvintelor se bazează pe declinare sau conjugare (la adjective prin gradele de comparație). Limba română are un număr mare de conjugări și declinări, ceea ce înseamnă că este adecvată pentru scrierea de poezie morfologică. Acțiunea poate fi mai complexă prin jonglarea/operarea cu trei termeni concomitent, lerui, pierde, rămâne: „Lerui ler, pierdeți, pierdeți/ ca să vă rămâneți/ Lerui, ler, pierde-m-aș pierde/ ca să-mi rămână singurătatea/ mie”.

Un alt procedeu al poeziei morfologice este asocierea de termeni cu forme diferite dar/și sens apropiat pentru a accentua, prin cumul, o anume senzație sau idee: „gând de alb/ duce în brațe un fulg uriaș de zăpadă”.

În creația poetică a lui Nichita Stănescu se află numeroase elemente de poezie morfologică în aliaje cu cele fonetice și sintactice. Una dintre puținele poezii, dacă nu cumva singura poezie integral morfologică este Pușca din volumul Operele imperfecte (1979). Se folosește aici un ingenios procedeu constând în permutări și combinări a trei expresii, „partea de sus”, „partea de mijloc” și „partea de jos” a puștii.

Poezia sintactică operează cu funcțiile informativă, afectivă, estetică ale cuvintelor. Rostirea ori scrierea cuvintelor într-o anume topică are capacitatea de a face mai clară ori mai obscură o informație, o comunicare, are capacitatea de a ne emoționa ori nu, are calitatea de a înfrumuseța ori a da un aspect inestetic acelei comunicări. Așezarea, într-o anumită ordine, a cuvintelor potențează valoarea informativă, afectivă și estetică a unei propoziții. La aceasta contribuie și alegerea cuvintelor potrivite, ca formă și sens, scopului urmărit.

Ordinea sintactică normală, conformă reglementărilor gramaticale, a cuvintelor în propoziție asigură deplinătatea înțelegerii, claritatea, limpezimea perceperii și înțelegerea ideilor exprimate în poezie. Măsura în care această ordine este încălcată, dezvăluie gradul de ermetism al poeziei, fiind unul dintre procedeele ermetismului. „Tot la Arghezi vom găsi indicii (de poezie sintactică, n.n.): <Trei sau patru-n mal pescari>. Ion Barbu este însă desăvârșit în această structură poetică”⁴, scrie Nichita.

Totodată, această ordine sintactică are funcție estetică, când este respectată în forma ei academică, iar uneori și când este încălcată elegant! Anumite forme, modalități de încălcare a topicii normale, clasice în propoziție generează efecte estetice și definesc figuri de stil sintactice (gramaticale): inversiunea, hiperbatul, anacolutul, repetiția, chiasmul etc.

Fiind deja definite din punct de vedere teoretic, Nichita Stănescu nu a speculat pe seama lor, dar le-a folosit frecvent în creația sa poetică, volumul Noduri și semne abundă în asemenea figuri de stil.

Poezia Nod 2 ilustrează didactic inversiunea și repetiția, scoțând în evidență termenul sugestiv „împărate” și subliniind Ideea: „Nu moare în el/ ceea ce vrei să moară în el,/ Împărate!”; „Roata îi rupe sângele/ și sângele nu i se mai sfârșește,/ Împărate!”; „I-am smuls limba/ și sub limbă i-am găsit/ tot limba, împărate!”; „I-am frânt șira spinării/ dar sub ea aflăm tot șira/ spinării, împărate!”; „Ne tocim de moartea lui/ care nu-L moare, împărate!”.

Hiperbatul, figură de stil ce vizează producerea unei surprize gramaticale prin efectuarea unei inversiuni bruște a ordinii spunerii versului, îl ilustrăm cu începutul poeziei Nod 7: „Ceață deasă, luminiscentă, compactă,/ nu-mi văd nici mâinile,/ ceață umedă, vâscoasă, șerpuitoare,/ nu se văd nici măcar țăranii,/ nu se-aud nici măcar caii,/ nici măcar lătrăturile de câine”.

Existența unei contradicții între perceperea psihologică și cea gramaticală a sensului textului specifică anacolutului, se întâlnește frecvent în Noduri și semne. Iată o mostră: „Ah! Am strigat,/ viața mea, tu nu mai plânge cu viață!” (Nod 3). Sau: „Mi-am îngropat cuvintele de dragoste în pământ/ și beregata mi-am spânzurat-o de gât./ Precis că sunt sfânt/ și numai atât”. (Nod 4).

Poezia sintactică este, după opinia lui Nichita Stănescu, poezia de tip superior: „ceea ce ni se pare mai aproape de esența majoră a poeziei este aceea (acea poezie) care se constituie sintactic”.

Totuși, Nichita Stănescu apreciază că cele trei tipuri de poezie, fonetică, morfologică, sintactică nu trebuie practicate în stare pură, ci amalgamate. Poezia sintactică, „fără intenții fonetice și morfologice, plânge”. Dar, precum mirodeniile, elementele de poezie fonetică și morfologică introduse/folosite în poezia sintactică, trebuie să fie de cea mai bună calitate. Altfel, poezia sintactică „atunci când le dobândește e silită din nou să plângă”⁵. Urmându-și propriul îndemn, Nichita presară elemente ale poeziei fonetice și morfologice în poeziile sintactice din Noduri și semne, dar și în alte volume: „prin nervul unui singur verb” (Prin tunelul oranj III); „ce ploaie mai ploua pe mare” (Nod 17).

În postura de teoretician și critic literar, Nichita Stănescu era preocupat de viitorul poeziei. El considera că poezia își epuizase resursele tehnice și că înnoirea ei, viitorul, depindea de găsirea altor mijloace/forme de expresie decât cuvintele, și anume Necuvintele. A și scris un volum intitulat astfel. Din nefericire, nu a găsit altă formă perceptibilă simțurilor umane, precum cea grafică folosită actualmente, pentru a exprima Necuvintele. Nu a reușit, ci a folosit aceeași formă grafică, ce concretiza/materializa cuvintele. A fost o revoluție neterminată, o revoluție mai mult intenționată decât înfăptuită.

______________________________